Concursul anual de eseuri filosofice pentru elevi
Yüklə 170 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- FACULTATEA DE FILOSOFIE
CONCURSUL ANUAL DE ESEURI FILOSOFICE PENTRU ELEVI G h i d pentru redactarea eseului filosofic Ce este un eseu filosofic? Este de notorietate faptul că filosofii nu reuşesc să ajungă la un acord nici asupra problemelor care îi preocupă, nici asupra metodelor de abordare. Există însă un aspect în privinţa căruia filosofii sunt cu toţii în consens: părerea pur personală, fie şi în legătură cu ceea ce se consideră a fi „marile probleme” ale filosofiei (Cum cunoaştem ceva? Există libertate? Etc.), nu înseamnă a face filosofie. Un eseu filosofic nu trebuie confundat cu o compunere menită să exprime părerea pur personală – „eu cred că...”. Din contră, este un exerciţiu prin care, aplicând o metodologie şi folosind o bibliografie, avem posibilitatea să formulăm câteva idei relativ clare, ce pot fi susţinute cu argumente. Un astfel de eseu va indica măsura în care autorul lui înţelege ce au spus anumiţi filosofi şi cercetători în legătură cu subiectul ales şi dacă este capabil să situeze contribuţiile lor într-un context particular, să prezinte, să evalueze şi să justifice perspectiva lor. Originalitatea şi sclipirea filosofică reprezintă un plus, însă nu o cerinţă expresă; de bază rămâne cerinţa ca autorul eseului să arate că poate să susţină concluziile propriului demers. I. Structura eseului A. Părţile preliminare A.1. Titlul A.2. Abstract A.3. Key-words (cuvinte cheie) B. Textul de bază al eseului B.1. Introducerea B.2. Corpul (conţinutul) argumentativ - Secţiunea I - Sectiunea II etc. B.3. Concluzia C. Subsolul (notele de subsol) D. Bibliografia A. Părţile preliminare A..1. Titlul Pentru cititor, primul lucru dintr-un eseu este titlul. Un bun titlu oferă atât o ideee despre subiectul cercetat, cât şi o sugestie privind poziţia autorului. De aceea, un titlu prea general este de evitat. Totuşi, titlul nu trebuie să spună mai mult decât teza eseului; el va rămâne doar informativ. A.2. Abstract Un Abstract informează, într-un număr limitat de cuvinte (de obicei, între 100-200), despre problemele importante discutate, astfel încât cititorul să poată afla despre ce este vorba, fără să fie nevoit să citească eseul în întregime. Ocupă un singur paragraf; nu conţine referinţe şi citate; va fi scris în engleză.
Cuvintele cheie sunt sintagme sau simple cuvinte care au drept scop promovarea on-line a eseurilor. În identificarea cuvintelor cheie este important să luăm în considerare posibilii termeni de căutare ai cititorilor. Pentru eseul de faţă, va fi alcătuită o listă de patru-cinci cuvinte cheie în engleză.
Textul de bază are trei părţi: introducerea, corpul argumentativ şi concluzia. B.1. Introducerea Introducerea este o parte relativ scurtă, nemarcată prin titlu, ocupând, cel mai adesea, un singur paragraf, unde autorul spune clar ce îşi propune să facă în eseu, evitând generalităţile şi informaţiile nerelevante cum ar fi datele biografice, condiţiile istorice etc. În Introducere se vor regăsi: a) descrierea subiectului ce va fi tratat în eseu, incluzând scurte consideraţii privind stadiul actual al cercetării, ceea ce înseamnă referiri la literatura de specialitate clasică şi din ultimii douăzeci de ani (o notă de subsol constituie un loc foarte potrivit aceste consideraţii); b) teza eseului, pentru enunţarea căreia se va folosi persoana întâi singular: „În acest eseu voi argumenta (voi aduce argumente) că...; c) indicarea ordinii în care se vor prezenta argumentele în favoarea tezei enunţate (practic, o schiţă a eseului); se va folosi persoana întâi singular – exemplu: „întâi, voi...; apoi, voi...; după aceea, voi...; în final, voi...”. Evitaţi să începeţi eseul cu formule de genul: “Încă din cele mai vechi timpuri…”; “Una din cele mai vechi (mai importante) probleme ale filosofiei este…”; “Unul din cei mai mari filosofi din toate timpurile…”
Corpul argumentativ este partea cea mai consistentă din eseu în care autorul dezvoltă argumente în susţinerea punctelor sau ideilor enunţate în Introducere. Pentru ca argumentele dezvoltate să poată fi parcurse fără dificultate de către cititor, corpul argumentativ va fi structurat în secţiuni. Fiecare secţiune va conţine expunerea şi dezvoltarea, în paragrafe înlănţuite logic, a unei idei principale – idee ce va fi clar exprimată în titlul care precede secţiunea. O secţiune poate fi compusă, la rândul ei, din subsecţiuni (dar nu este obligatoriu). Expunerea argumentelor trebuie să fie însoţită de: cursivitate (nu se va sări de la o idee la alta); claritate şi precizie (termeni bine definiţi, concepte clar explicate); discuţie critică substanţială (vor fi supuse evaluării atât argumentele filosofilor în cauză, cât şi propriul punct de vedere). B.3. Concluzia Dacă eseul are o Introducere eficace, dezvoltată logic în corpul argumentativ, atunci fluxul ideilor conduce în mod natural la concluzie. Există mai multe moduri în care se poate deduce concluzia unui eseu: prin trecerea în revistă a ideilor mai importante; prin reafirmarea tezei; făcând predicţii pe baza materialului din corpul argumentativ etc. Este de dorit ca o concluzie să nu ofere doar un rezumat al discuţiei detaliate din corpul argumentativ, ci să sublinieze, mai ales, importanţa rezultatelor în domeniu şi să le lege cu cercetările anterioare. Evitaţi să încheiaţi eseul cu citate, întrebări sau cu alte consideraţii decât concluziile care rezultă din corpul argumentativ. Această parte a eseului este marcată chiar prin titlul Concluzie sau Concluzii. C. Subsolul (Notele de subsol) Subsolul reprezintă partea din josul unei pagini rezervată notelor explicative (prin extindere, note de subsol). Cel mai frecvent, în notele de subsol sunt specificate sursele bibliografice. Poate fi vorba de o simplă referinţă bibliografică, adică trimiterea la lucrarea unui autor din care s-a citat în textul principal sau în baza căreia s-a susţinut ceva; pot fi indicaţii bibliografice de întărire privind o problemă discutată în textul principal (introdusă, de exemplu, prin formula „în legătură cu această problemă, vezi şi...”); poate fi o trimitere la altă lucrare (introdusă prin abrevierea cf. – de la lat. confer, compară). Adesea, notele de subsol conţin unul sau mai multe citate relativ la o afirmaţie din textul principal. Citatele vor fi scrise întotdeauna în limba română; dacă sursa citată este într-o limbă străină, citatul va fi tradus. În notele de subsol pot apărea şi comentarii (uneori polemice).
Bibliografia reprezintă lista surselor folosite pentru obţinerea de informaţii în vederea redactării eseului; este plasată la sfârşitul lucrării, pe ultima sau ultimele pagini. Bibliografia arată că am realizat o muncă de cercetare şi de documentare şi garantează acurateţea lucrării noastre. Este aproape imposibil de inclus într-o Bibliografie tot ce s-a scris în legătură cu un subiect dat; dar este obligatoriu să includem toate sursele folosite pentru lucrarea respectivă; neataşarea uneia sau a mai multor surse folosite poate duce la acuzaţia de plagiat. Cel mai simplu şi mai accesibil tip de Bibliografie este lista alfabetică unică. II. Formatul de bază al unui eseu academic A. Formatul textului Eseul va fi scris în limba română, cu diacritice şi folosind sistemul ortografic cu „â” şi „sunt”. În acest scop, va fi ales un font care poate afişa caracterele specifice limbii române (se recomandă folosirea fontului Times New Roman). A.1. Caracterul literelor Textul eseului va fi scris în principal cu litere normale (drepte de rând). – Literele cursive (italice) vor fi folosite pentru: - cuvinte şi sintagme din alte limbi – greacă (transliterate), latină, germană, engleză, franceză etc. - titluri de cărţi sau de periodice (nu se marchează cu ghilimele); - (facultativ) un cuvânt/un pasaj scurt (dar nu un citat), dacă vrem să-l scoatem în evidenţă. – Literele aldine (boldate) vor fi folosite pentru: - titlurile de secţiuni sau subsecţiuni; - dacă vrem să evidenţiem unele cuvinte sau sintagme considerate foarte importante. – Nu se foloseşte sublinierea. A.2. Mărimea literelor Textul principal va fi scris cu font de 12 puncte; pentru titlul eseului, 14 puncte; pentru Abstract, key-words, note de subsol şi Bibliografie, font de 10 puncte. A.3. Spaţierea Spaţierea între rânduri va fi de 1,5, pentru textul principal, dar de 1,0, pentru textul notelor de subsol şi Abstract. În textul Bibliografiei, între două intrări bibliografice va fi o spaţiere de 1,5; dar în interiorul fiecărei intrări, dacă va ocupa mai mult de un rând, spaţierea va fi de 1.0.
Alinierea, pentru textul principal şi notele de subsol, se va face prin selectarea opţiunii Justify. Pentru Bibliografie, alinierea se va face la stânga, selectând Align Left. Titlul va fi aliniat central, sub titlu, numele şi prenumele autorului, scrise cu majuscule, font de 10 puncte, aliniate central. Abstract-ul va fi aliniat prin opţiunea justify; marginea din stânga va fi la 1.0 cm faţă de textul principal. Paragrafele se vor distinge prin indentarea primului rând, folosind First Line Indent. La fel se va proceda pentru notele de subsol. La Bibliografie, se va folosi indentarea agăţată pentru primul rând, prin selectarea opţiunii Hanging Indent. B. Mărimea textului Numărul de cuvinte din textul principal (sau de bază) al eseului nu va fi mai mare de 2 000 de cuvinte, dar nici mai mic de 1 500 de cuvinte. Numărul de cuvinte din notele de subsol şi din Bibliografie nu intră în discuţie. Pentru a afla numărul de cuvinte se va folosi funcţia Word Count.
Nu se folosesc prescurtări în textul lucrării, în afara celor acceptate în limbajul ştiinţific cu caracter internaţional. Nu se va prescurta „sec.”, pentru secol. Nu se va abrevia „v.”, pentru vezi; se va scrie: „vezi:” În textul întregului eseu se pot folosi abrevieri precum: • e.g. = exempli gratia (de exemplu) • i.e. = id est (adică) • Sf. = Sfântul, Sfânta • î.Hr. şi d.Hr. – se pot folosi însă şi abrevierile î.e.n. şi e.n. (În ultima vreme, în unele medii, din dorinţa de a nu ofensa persoanele care nu sunt creştine, s-a decis folosirea abrevierilor î.e.n. şi e.n., deşi, indiferent de termenii utilizaţi, perioadele istorice se referă la naşterea lui Iisus.) • n. = nota • n.a. / n.n = nota autorului / nota noastră (urmată de iniţialele autorului) • n.t. = nota traducătorului • subl. ns. = sublinierea noastră (urmată de iniţialele autorului) • N.B. = nota bene • ed. (ediţia, editor; plural: eds.) • tr. (traducere, traducător, traducători) • et al. = et alii (şi alţi autori) • vol. (volumul, volumele) Autorul eseului poate folosi abrevieri sau sigle pentru lucrările pe care le citează mai des. Pentru aceasta, fie va reda în paranteză sigla pe care o va folosi la prima citare a respectivei lucrări, fie va face cunoscute siglele ce urmează să fie folosite într-o notă de subsol. De regulă, se folosesc prescurtări intrate în uzul internaţional. Exemple: Metaph., pentru Metafizica lui Aristotel; E.N., pentru Etica Nicomahică; Rep., pentru dialogul Republica; ST, pentru Summa theologiae; CRP, pentru Critica raţiunii pure etc.
În practica redactării lucrărilor ştiinţifice, se folosesc, mai ales pentru simplificarea notelor de subsol, o serie de notări cu caracter internaţional, unele dintre ele abreviate (scrise cu caractere italice). Nu se vor folosi trimiterile: opus citatum (abreviată op.cit.), loco citato (abreviată, loc.cit.), deoarece pot da naştere la confuzii (În ultima vreme tot mai multe ghiduri de redactare interzic aceste abrevieri.) Nu se va folosi nici trimiterea abreviată: sq./sqq. = sequens (şi pagina/paginile următoare); se vor menţiona explicit paginile. Trimiterea apud (lat. după, la) se întrebuinţează când se citează un autor citat de un altul (sursă de mâna a doua); nu se recomandă folosirea acestei metode. Singurele notări cu caracter internaţional menite să simplifice informaţia din notele de subsol sunt: • idem, cu forma abreviată id. (lat. acelaşi) = trimitere folosită în cazul în care autorul este acelaşi ca în nota precedentă, dar este citat cu altă lucrare, neintercalată cu lucrările altor autori. Idem substituie numele autorului: MODEL: Watkins 1998, 591. Id. 1998a, 559. • ibidem, cu formele abreviate ibid. sau ib. (lat. tot acolo, în acelaşi loc) = trimitere la aceeaşi lucrare a unui autor sau chiar la acelaşi pasaj din opera respectivă, pentru evitarea reproducerii integrale a datelor bibliografice ale lucrării din care se citează succesiv: MODEL: Watkins 1998, 591. Ibid., 593 (Atenţie! Dacă între prima trimitere şi următoarea s-a intercalat o altă notă, menţiunea Ibidem nu mai este valabilă.) • cf. (lat. confer = compară) se foloseşte pentru a indica o comparaţie între texte sau puncte de vedere diferite sau asemănătoare. E. Ortografie şi punctuaţie Vezi Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (2005) (DOOM). F. Scrierea cu majuscule Scrierea cu majuscule va respecta normele DOOM. G. Transliterarea Numele şi denumirile din alte limbi decât cele cu alfabet latin (greacă, arabă, ebraică, rusă etc.) vor fi transliterate, conform normelor internaţionale. H. Citat, parafrază şi rezumat Citatul, parafraza şi rezumatul reprezintă trei moduri de a încorpora munca altor autori în propria scriere. Citatul trebuie să fie identic cu originalul, redând cuvânt cu cuvânt un fragment delimitat din sursă şi atribuindu-l autorului respectiv. Parafraza implică exprimarea unui pasaj în propriile cuvinte; ea trebuie să fie atribuită sursei originale. Parafraza este, de regulă, mai scurtă decât pasajul original. Rezumatul implică exprimarea ideilor principale în propriile cuvinte; ideile rezumate trebuie să fie atribuite sursei originale. I. Tipuri de citate I.1. În textul principal - Se vor folosi citatele bloc ori de câte ori de câte ori textul redat acoperă cel puţin trei rânduri. Citatul bloc are o intendenţă de 2 cm faţă de textul principal în partea stângă, este scris cu font de 10 puncte şi nu este încadrat de ghilimele. Sursa citatului bloc apare în nota de subsol. Dacă în citatul bloc apare un alt citat, acesta din urmă este inclus între ghilimele („...”), iar sursa lui este menţionată în nota de subsol. - Se vor folosi citatele încadrate de ghilimele ori de câte ori textul redat are mai puţin de trei rânduri. Citatul încadrat de ghilimele nu este separat de textul principal; se scrie cu aceeaşi mărime de font folosită în textul principal. Sursa este menţionată în nota de subsol.
Se vor folosi numai citate încadrate de ghilimele, indiferent de numărul de rânduri. J. Notele de subsol Notele de subsol (Footnotes) vor fi inserate prin comandă automată (din References se selectează Insert Footnote). În textul principal, numărul care indică nota de subsol apare la sfârşitul citatului, după punct (.), fără spaţiu liber între punct şi numărul notei de subsol.
Intrările bibliografice se pun în ordinea alfabetică a numelor (de familie) ale autorilor; dacă pentru acelaşi autor, există mai multe lucrări, acestea se pun în ordine cronologică; dacă este vorba de două sau mai multe lucrări ale aceluiaşi autor apărute în acelaşi an, se adaugă o literă (a, b etc.) lângă ultima cifră din numărul care reprezintă anul. Nu se numerotează. La numele editurii nu se scrie „Company”, „SRL”, „S.A.”, „Ltd”, „Inc.” La numele autorilor din bibliografie nu se pun titlurile deţinute de autori, cum ar fi „Dr.”, „Prof. Dr.” „Acad.”, „Preot” etc. III. Referinţele în Bibliografie şi în notele de subsol. A. Referinţele în Bibliografie. Elementele pe care trebuie să le avem în vedere pentru întocmirea unei referinţe bibliografice sunt: - autorul sau autorii; - anul publicării; - titlul lucrării; - locul publicării; - editura; - paginaţia (pentru articol în revistă sau studiu în volum); - adresa web şi data accesării (pentru resurse on-line). Există o varietate de moduri în care sunt dispuse aceste elemente şi semnele de punctuaţie care le însoţesc. Propunem o variantă în care elementele menţionate apar astfel: - autorul: - numele (scris cu majuscule) - virgulă - prenumele - anul publicării: - imediat după prenume şi urmat de punct - titlul lucrării - scris cu italice (pentru carte) - scris cu litere normale şi încadrat de ghilimele (pentru articole şi capitole) - urmat de punct - locul publicării - scris cu litere normale - urmat de două puncte - editura - scris cu litere normale - urmat de punct Pentru articol publicat într-o revistă, apar în plus, după titlul lucrării: - titlul revistei (scris cu italice) - numărul volumului (cu cifre arabe şi urmat de punct) - numărul de pagini Nu mai apar locul publicării şi editura.
- autorul volumului - scris astfel: - prenumele - numele - (ed.) sau (eds.) - titlul volumului - scris cu italice şi urmat de punct - numărul paginilor Pentru lucrări traduse, imediat după titlul lucrării, apar în plus: - autorul traducerii - scris astfel: - Tr. (prescurtarea pentru „traducere”) - prenumele - numele
- urmat de punct - autorul (autorii) studiului introductiv şi notelor explicative - Studiu introductiv şi note - prenumele - numele - urmat de punct MODEL: Carte cu un singur autor: SEARLE, John R. 1969. Speech Acts: An Essay in the Philosophy of Language. Cambridge: Cambridge University Press. MODEL: Articol în revistă: ADAMS, Marilyn McCord 1978. „Ockham’s Theory of Natural Signification”. The Monist 61. 444-459. MODEL: Articol în revistă accesibilă doar online: READ, Rupert 2011. „Religion as Sedition.On Liberalism’s Intolerance of Real Religion”. Ars Disputandi 11. 83-100. http://www.arsdisputandi.org MODEL: Articol în volum coordonat sau editat: KITCHER, Philipp 1994. „The Unity of Science and the Unity of Nature”. Paolo Parrini (ed.) Kant and Contemporary Epistemology Theory of Knowledge: Truth, Form, Matter. Dordrecht: Kluwer. 331-347. MODEL: Lucrări filosofice traduse: ARISTOTEL 1965. Metafizica. Tr. St. Bezdechi. Studiu introductiv şi note Dan Bădărău. Bucureşti: Editura Academiei. HUME, David 1987. Cercetare asupra intelectului omenesc. Tr. Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu, Constanţa Niţă. Studiu intoductiv Mircea Flonta. Note Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. MODEL: Mai multe lucrări, cel puţin două, ale aceluiaşi autor: WATKINS, Eric 1997. „The Laws of Motion from Newton to Kant”. Perspective on Science 5. 311-384. _________ 1998. „The Argumentative Structure of «Kant’s Metaphysical Foundations of Natural Science»”. Journal for the History of Philosophy 36. 567-593. _________ 1998a, „Kant’s Justification of the laws of Mechanics”. Studies in the History and Philosophy of Science 29. 539-560.
Putem folosi Wikipedia ca sursă? Wikipedia este o enciclopedie online accesibilă gratuit. Diferenţa faţă de alte enciclopedii constă în faptul că informaţia din Wikipedia este oferită de cititorii ei. Dar tocmai din cauză că cititorii contribuie cu informaţii, articolele acestei enciclopedii trebuie tratate cu prudenţă ca surse de cercetare, căci ele nu sunt în mod necesar scrise de experţi în domeniul respectiv; ele pot fi foarte părtinitoare, ne pot dezinforma şi induce în eroare; de multe ori, conţinutul lor este preluat (chiar plagiat) de pe alte site-uri. Articolele din Wikipedia, chiar dacă pot fi bine scrise, fără a cunoaşte cine este autorul lor, nu vor fi încorporate în lumea discursului academic. Într-o documentare, Wikipedia nu poate fi folosită decât cel mult ca punct de plecare. Dar trebuie avut în vedere că ea nu este o sursă sigură, credibilă, pentru a fi citată într-un eseu; nu poate fi considerată ca sursă academică de informaţie. B. Referinţele în notele de subsol. În notele de subsol, nu vom reda toate elementele care apar în Bibliografie, ci numai pe acelea care vor fi suficiente pentru identificarea sursei avute în vedere. Indiferent dacă este vorba de carte, capitol din carte sau articol din revistă, trimiterile conţin următoarele elemente: - numele autorului (fără prenume şi neurmat de virgulă), - anul publicării, - pagina sau paginile (dar fără p. sau pp.): MODEL: Searle 1969, 57. Adams 1978, 449 Read 2011. 89 Kitcher 1994. 335 Watkins 1998a. 542
Lucrări ca cele aparţinând lui Platon, Aristotel, Augustin, Thoma de Aquino, Descartes, Hume, Kant, Nietzsche, Heidegger, Russell, Wittgenstein ş.a. alcătuiesc ceea ce numim textele filosofice clasice. În eseul filosofic, un astfel de text reprezintă o „sursă primară”; corespunzător, celelalte lucrări filosofice, de felul celor semnate de Adams, Read, Kitcher sau Watkins, constituie „sursele secundare” sau „literatura de specialitate”. Trimiterile la textele clasice se fac, de regulă, respectând principiile lor de organizare, introduse, în cazul celor vechi, de primii editori sau traducători, iar în cazul celor creştine, medievale şi moderne, chiar de autorii lor. Vor fi prezentate câteva modele de referiri la textele clasice. Oricum, nu pot fi trecute în revistă toate variantele. Elevii pot să solicite informaţii, dacă va fi cazul, privind referinţele la textele clasice, la adresa de e-mail: concursfil@ub-filosofie.ro Cele mai multe dintre textele antice sunt citate conform sistemelor instituite de editori. Filosofii presocratici – se foloseşte sistemul de numerotare introdus de Hermann Diels şi Walther Kranz, în lucrarea Die Fragmente der Vorsokratiker. Exemplu: DK 28 B6.4-7, unde: DK - abrevierea sistemului Diels-Kranz; 28 - numărul capitolului consacrat lui Parmenide; B -grupul de texte; 6 - numărul fragmentului; 4-7 - rândurile.
Exemplu:
Timaios 35a unde: Timaios - numele dialogului; 35 - pagina, potrivit paginaţiei Stephanus; a - secţiunea, potrivit paginaţiei Stephanus. Operele aristotelice – se folosesc numerele Bekker. Astfel, o referinţă completă la un text aristotelic va conţine patru puncte: Exemplu: Metafizica A 1, 981a17-19, unde: Metafizica - titlul lucrării; A - cartea;1- capitolul; numerele Bekker: 981 - pagina; a - coloana; 17-19 - rândurile. Scrierile lui Plotin – se va respecta schema stabilită de discipolul său, Porphyryos, cel care a realizat ediţia de scrieri intitulată Enneade. Exemplu: Plotin Enneada VI. 8.12.5 unde: Enneada – titlul lucrării; VI - numărul Eneadei; 8 - numărul tratatului; 12 - capitolul; 5 - rîndul.
Cele mai multe dintre aceste texte sunt divizate în cărţi, capitole, secţiuni sau paragrafe. Nămărul cărţilor va fi indicat întotdeauna prin cifre romane; numărul capitolelor, prin cifre arabe; tot prin cifre arabe, numărul secţiunilor sau al paragrafelor. Unele texte nu sunt divizate în cărţi – în astfel de cazuri, lipsesc cifrele romane şi se folosesc numai cifre arabe, ele indicând, după caz, capitole, secţiuni şi paragrafe. Numele autorului se va menţiona atunci când se socoteşte că este necesar pentru cititor. Exemple:
Augustin. Confessiones V. 4.7 Anselm. Proslogion 4 Bonaventura. Itinerarium mentis in Deum 2.4 Thoma de Aquino, Summa contra gentiles II.4.3 Unele din textele autorilor creştini şi medievali au diviziuni speciale. De exemplu, Summa theologiae este divizată în: părţi (partes), chestiuni (quaestiones), articole. Un articol are următoarele secvenţe: punerea problemei; obiecţiile (objectio), alternativa introdusă prin sed contra; poziţia autorului introdusă prin respondeo dicendum; răspunsurile la obiecţii (ad objectio). Exemplu: Summa theologiae I.q.2.a.2.resp. unde: Summa theologiae - titlul lucrării; I – Pars I (partea I); q.2 - quaestio 2; a.2 - articulus 2; resp. - secvenţa din articulus
Şi aceste texte sunt divizate în cărţi, capitole, secţiuni, părţi sau paragrafe. Ordinea diviziunii diferă de la un autor la altul şi chiar de la o lucrare la alta, la unul şi acelaşi autor. Două exemple: David Hume. Cercetare asupra intelectului omenesc 7.I.48, unde: 7 - secţiunea; I- partea; 48 - paragraful.
unde: I - cartea; 4 - capitolul; 12 - paragraful. Biblia, cărţi din Biblie, alte scrieri sacre (Coranul, de exemplu) În textul de bază al eseului, pentru titlurile acestor scrieri nu se folosesc nici italice, nici ghilimele, nici sublinieri – nu scriem nici Noul Testament, nici „Noul Testament”, ci Noul Testament. Trimiterile la aceste scrieri se fac în textul de bază, între paranteze, imediat după citat. În note pot apărea doar ca indicaţii bibliografice de întărire sau în contextul unui comentariu. O referinţă biblică este compusă, întotdeauna, din trei elemente: cartea, capitolul şi versetul. De exemplu, (Facere 3:7). Sunt acceptate abrevierile, cu condiţia să fie făcute în conformitate cu cele folosite în versiunea indicată la prima trimitere. Scrierile biblice nu vor fi incluse în Bibliografia de la sfârşit; vor fi incluse numai dacă au constituit explicit obiect de exegeză.
A plagia înseamnă a folosi ideile şi chiar cuvintele altora fără a menţiona clar sursa informaţiei. Plagiatul este considerat un act de furt intelectual. În mediul academic, sursa oricărei idei folosite în propria scriere este indicată prin citare sau referinţă. Autorul care nu procedează astfel poate fi învinuit de plagiat. În ce cazuri se poate vorbi de plagiat? A.1. Cazuri evidente de plagiat care se pot proba prin simpla confruntare a textelor a) dacă într-o lucrare se identifică fraze sau porţiuni de text scrise de un alt autor şi preluate aproape literal, fără semnele citării şi fără trimitere bibliografică; b) dacă ceea ce este prezentat drept lucrare proprie este în realitate doar o copiere a unui text compus de altcineva; c) dacă o lucrare prezentată ca proprie reprezintă de fapt, în întregime sau parţial, traducerea unei scrieri dintr-o altă limbă, chiar dacă este menţionată ca sursă; d) dacă se prezintă ca lucrare proprie un text descărcat de pe Internet cu sau fără menţionarea sursei.
a) dacă un autor foloseşte idei şi argumente din altă lucrare, dar formulate în propriile sale cuvinte şi fără referire la sursă sau făcând referiri in mod insuficient; b) dacă lucrarea, în totalitate sau într-un grad semnificativ, ar constitui o parafrază banală a altei lucrări (reformulare a ideilor).
De ce cităm? Pentru schimbul intelectual, referirea bibliografică şi citarea sunt fundamentale. Citând corect sursele, recunoaştem că suntem îndatoraţi altor cercetători şi semnalăm dorinţa noastră de a aparţine unei comunităţi de idei; totodată, evidenţiem contribuţia noastră la dialogul academic în curs de desfăşurare. Mai mult, citând sursele oferim curtuazie celorlaţi cercetători. În acelaşi timp, un eseu nu poate fi o simplă compilaţie de citate; grosul eseului îl reprezintă propria scriere, nu citatele din sursele primare şi secundare. Vom impresiona nu prin citatele date, ci prin punctul de vedere construit în propriile noastre cuvinte.
Nu este de ajuns ca pe autor să-l preocupe doar ce spune filosoful despre care scrie, ci şi de ce spune şi, mai ales, de ce el – autorul eseului – trebuie să ne semnalaze nouă celorlalţi. Există pericolul, îndeosebi pentru începători, ca, atunci când trec de la ce spune un filosof la de ce spune, să invoce pe larg biografii, date istorice sau ştiinţifice şi să iasă, astfel, din sfera filosofiei. Lector dr. M. Bălan Yüklə 170 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
