“Nistrul de Jos” pentru copii Autori: Liliana Josan, Tatiana Izverskaia, Andrei Isac, Alexei Andreev, Gabriel Mărgineanu

20

Fazanul (Phasianus colchicus) 

Fazan

Фазан

Phasianus colchicus 

Masculul  are  o  coadă  lungă  bifurcată, 

iar  penajul  auriu  cu  pene  pestriţe  alb  cu 

negru, sau galben cu cenuţiu. Capul este 

albăstrui cu reflexe verzui. Femela are pe-

najul  de  culori  mai  spălăcite  de  nuanţe 

galben  cu  cenuşiu.  Fazanul  este  o  pasa-

re  sedentară.  Prezintă  un  interes  crescut 

pentru  vânătoare,  acesta  fiind  şi  motivul 

principal  pentru  care  a  fost  introdus  în 

avifauna ţării noastre. Fazanul trăieşte la 

marginea câmpurilor şi a pădurilor sau în 

zone  cu  răzoare.  Se  hrănesc  cu  seminţe, 

fructe de pădure, insecte, viermi, iarbă şi 

fructe,  având  o  alimentaţie  omnivoră.  Nu 

este o pasăre migratoare, deoarece nu poa-

te zbura pe distanţe lungi, dar preferă să 

alerge. Este o specie diurnă, hrănindu-se 

la sol în timpul zilei şi adăpostindu-se în 

copaci  în  timpul  nopţii.  Localizarea  faza-

nului în teren depinde de anotimpuri. Pri-

măvara când vegetaţia începe să se ridice 

şi să ofere adăpost, fazanul iese la câmp, la 

început la culturi de păioase şi mai târziu 

în  porumbiţti.  Când  porumbul  se  usucă 

şi frunzele încep să facă zgomot la adierea 

vântului, fazanul iese şi caută ierburile us-

cate, grupurile de mărăcini, desişurile, etc. 

Toamna când câmpul este dezgolit fazanul 

se retrage din nou la adăpostul pădurii, iar 

în lipsa acestuia în stufărişuri, culturi de 

protecţie şi orice vegetaţie care îi poate ofe-

ri adăpost. Manifestă o slabă fidelitate faţă 

de locul unde a crescut.

---

21

Stârcul galben (Ardeola ralloides) 

Populează bălţile cu ape mici, vegetaţie 

acvatică  (stuf,  papură,  rogoz)  şi  sălcişuri 

din cursul inferior al Prutului şi Nistrului. 

Soseşte  mai  târziu  decât  alte  ardeide,  în 

prima  jumătate  a  lunii  aprilie.  De  obicei, 

cuibăreşte în colonii împreună cu celelal-

te specii de ardeide pe sălcii sau pe stuf. 

Cuiburile  sunt  amplasate  la  etajul  de  jos 

al  coloniei  lângă  cele  ale  stârcului  cenu-

şiu sau ale egretei-mici. Ponta deplină este 

constituită  din  4-5  ouă  de  culoare  albăs-

truie-verzuie. Incubaţia durează 23-24 de 

zile. Puii sunt hrăniţi cu insecte, peşti mici 

şi broaşte. Încep să zboare la vârsta de 40 

de  zile.  Migrează  de  la  sfârşitul  lunii  au-

gust  până  în  octombrie.  Este  inclusă  în 

Cartea  Roşie.  Asupra  efectivului  influen-

ţează  degradarea  ecosistemelor  acvatice, 

exprimată prin deficitul de hrană şi/sau al 

locurilor de cuibărit.

---

22

Este o pasăre răpitoare de talie mijlocie 

(50–65  cm).  Femela  este  mult  mai  mare 

decât masculul. Se remarcă aripile relativ 

scurte şi coada lungă, cu penajul subcodal 

alb şi stufos. Penajul masculului este ase-

mănător cu al femelei cu mici diferenţe de 

nuanţă, cu spatele gri, iar partea inferioa-

ră dungată alb cu negru, dungile acoperă 

şi  partea  superioară  a  picioarelor.  Coada 

este de culoare gri cu benzi negre pe trans-

versală, iar vârful cozii negru.

Uliul  porumbar  populează  pădurile  (în 

special cele de conifere) cu poieni mari şi 

spaţii deschise adiacente, biotopuri în care 

aceasta vânează de preferinţă. Activitatea 

sa de pasăre de pradă se   extinde în câmpii, 

pajişti mărginite de garduri vii, mlaştini şi 

lacuri cu malurile împădurite. În general, 

evită  totuşi  spaţiile  desc h ise  de  mari  di-

mensiuni. Atacă păsări şi mamifere mici, 

mai ales din mediul împădurit.

Uliul porumbar este o specie în general 

sedentară,  cu  toate  că  poa t e  efectua  mi-

graţii  altitudinale  în  fun c ţie  de  scăderea 

temperaturii în anotimpul rece, din zonele 

înalte la cele de câmpie. Cuibăreşte solitar, 

de  obicei  în  arbori  cu  cor o namentul  bo-

gat, cum sunt stejarii sau brazii, dar poa-

te cuibări şi în regiuni mai joase, în zone 

din apropierea trupurilor de apă, în sălcete 

sau plopi albi şi negri.

Uliul porumbar (Accipiter gentilis)

---

23

Vinderelul roşu (Falco tinnunculus)

Este o pasăre de prada mică, de culoare 

castanie.  Îi  este  specific  zborul  staţionar, 

realizat prin bătăi rapide din aripi. Mascu-

lii au capul şi coada cenuşii, în timp ce la 

femelă – capul, coada şi spatele sunt maro-

nii cu dungi negre. Lungimea corpului este 

de 31-37 cm, anvergura de 68-70 cm, iar 

masa corporală medie de 190 g (masculii) 

şi 220 g (femelele). Are nevoie de vegetaţie 

joasă, deschisă, pentru a vâna – aşa cum 

sunt  zonele  din  jurul  fermelor,  pajiştile, 

parcurile  sau  lizierele. Specia  cuibăreşte 

în scorburi, în clădiri sau foloseşte cuibu-

rile  abandonate  ale  altor  specii.  Perechile 

sunt teritoriale şi revin la acelaşi cuib an 

de an. Specia a suferit de pe urma inten-

sificării agriculturii, a pierderii habitatului 

şi a declinului suferit de mamiferele mici, 

care sunt prada lor preponderenta.

---

24

Egreta mica (Egretta garzetta)

Egreta mică

Малая белая цапля

Egretta garzetta

Egreta  mica  este  o  specie  specifică  zo-

nelor umede ce au pâlcuri de copaci. Este 

zveltă şi elegantă, cu o lungime a corpului 

de 55 – 65 cm şi o greutate de 350 – 550 g. 

Anvergura aripilor este cuprinsă între 88 – 

106 cm. Adulţii au înfăţişare similară. Pe-

najul este complet alb. Degetele galbene ce 

contrastează  cu  picioarele  negre  şi  ciocul 

negru sunt semnele distinctive care o de-

osebesc de egreta mare. În partea posteri-

oara a capului are 2 - 3 pene ornamentale 

lungi şi înguste, care în secolul XIX erau 

vândute caselor de modă pentru împodo-

birea  pălăriilor.  Se  hrăneşte  cu  peştişori, 

broaşte  şi  mici  animale  acvatice.  Cuibă-

reşte  în  colonii  mixte  alături  de  alte  spe-

cii de stârci şi cormorani. Este specia cea 

mai  tăcută  dintre  stârci.  Vânează  stând 

la pândă sau deplasându-se cu atenţie în 

ape mici. Iernează pe continentul african. 

Soseşte la începutul lunii aprilie din carti-

erele de iernare. Cuibul este amplasat pe 

sălcii şi uneori în stuf sau lăstărişuri dese 

din apropierea bălţilor. La construirea cui-

bului, alcătuit din crengi şi stuf, participă 

cei doi părinţi. Degradarea habitatelor prin 

reducerea suprafeţelor zonelor umede, tă-

ierea sălciilor iarna ca material pentru foc 

de către localnici şi deranjul coloniilor, re-

prezintă  principalele  ameninţări  ce  afec-

tează specia.

---