Ion pachia tatomirescu I dum

– Spaima zmeilor, Z$na-Zorilor, Flori]a-din-Codru etc., Barbu {tef@nescu Delavrancea – Neghini]@, p$n@ la cei din „epoca paradoxismului“ (1960 / 1965 – 1989 / 2000): Ilie M@du]a – Voicu }i Craiul {erpilor, Palo}ul str@mo}esc; Ion Pachia Tatomirescu – %mp@ratul din Mun]ii de Azur, F@t-Frumos – potcovar de cioc$rlii }. a. / etc.
 Bibliografie

(cf. fr. bibliographie)

Prin bibliografie se desemneaz@ fie (1) un repertoriu al scrierilor privitoare la un anumit subiect (problem@, curent, grupare literar@, autor, revist@ etc.), fie (2) o list@ de opere de consultat, sau consultate, într-o cercetare }tiin]ific@, fie (3) o list@ periodic@ a publica]iilor / c@r]ilor recent ap@rute, dar }i (4) bibliologia – o }tiin]@ care se ocup@ de inventarierea, descrierea }i sistematizarea c@r]ilor }i a publica]iilor.
 Bildungsroman

(din germ. Bildung-, „instruire / formare“ + -Roman)

Prin bildungsroman este desemnat@ o „saga“, surprinz$nd procesul complex de cre}tere / formare sufleteasc@, umanist@ / eroic@, a protagonistului, de la începuturi }i p$n@ la cristalizarea unei concep]ii proprii de via]@, cu trecerea }i petrecerea prin diverse medii sociale, autorul proiect$ndu-l totodat@ }i într-un tablou de epoc@.

%ntre aceste soiuri de „saga“ / „romane-cronici“, celebre sunt: «Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister» de Goethe (considerat prototipul speciei, din 1796 ^ncoace), «Tom Jones» (1794) de Fielding, «David Copperfield» de Ch. Dickens, «Amintiri din copil@rie» de Ion Creang@, «Jean Cristophe» de R. Roland, «Fra]ii Jderi» de M. Sadoveanu, «Un om sf$r}it» de G. Papini, «Jocul cu m@rgele de sticl@» de H. Hesse, «Doctor Faustus» de Th. Mann, «Familia Thibault» de Roger Martin du Gard.

 Blestem

(lat. blastemare / blasphematio, „hulire“)

Blestemul este specia genului liric în care autorul d@ expresie „unei nemul]umiri direc]ionate justi]iar“, în vecin@tatea satirei }i a pamfletului, apel$ndu-se adeseori imperios la instan]a divin@.

%n literatura rom$n@ specia este foarte bine reprezentat@ de la Dimitrie Cantemir p$n@ dincoace de Tudor Arghezi. Celebru este «Blestemul Inorogului» din «Istoria ieroglific@» (1703 / 1705) de D. Cantemir: «Mun]i, cr@pa]i ! / copaci, v@ despica]i ! / pietri, v@ f@r$ma]i ! / asupra lucrului ce s-au f@cut pl$ng@ piatra cu izvoar@, / mun]ii puhoaie pogoar@. / L@ca}ele Inorogului, p@}unele, gr@dinile cerneasc@-se, / p@leasc@-se, / ve}tezeasc@-s@, / nu ^nfloreasc@, nu ^nverdzeasc@, / nici s@ odr@leasc@, / }i pre domnul lor cu jele, / pre st@p$nul lor negreale / suspin$nd, / t$nguind / ne^ncetat s@ pomeneasc@. / Ochiuri de cucoar@, / voi, limpezi izvoar@, / a izvor^ v@ p@r@si]i / }i-n amar v@ primeni]i ! / (...) / Cl@teasc@-s@ ceriul, / tremure p@m$ntul, / aerul tr@snet, / nu$rii plesnet; / potop de holbur@, / (...) / Soarele zim]ii s@-}i r@tedze, / luna, siindu-se, s@ s@ ru}inedze; / stelele nu sc$nt@iadze, / nici Galateea s@ lumineze. / Tot dobitocul ceresc glasul s@-}i sloboadz@ / fapta nev@zut@, plec$ndu-s@, vadz@. / Clo}ca puii r@sipeasc@. / Leb@da lira s@-}i zdrobeasc@. / Leul r@cneasc@. / Taurul mugeasc@. / Aretele fruntea s@-}i sl@basc@. / Racul ^n coaj@ neagr@ s@ s@ primeneasc@. / (...) / Stele]ul, arcul fr$ng$nd, ]inta nu lovasc@, / Dreptatea Cump@na nu mai arete, / Apariul topasc@-s@-n sete...». Se pare c@ este }i „primul blestem cosmic“ din poezia universal@.

 Bocet

(lat. vox, „voce“ + suf. -et)

Bocetul este specia genului liric-folcloric, îndeosebi, „îmbin$nd formele versifica]iei libere cu ale celei fixe“, exprim$nd „în ton profund elegiac jalea celor r@ma}i“, elogiind faptele „celui plecat dintre vii“, ori încerc$nd s@ imagineze „universul nefiin]ei“, „t@r$mul cel@lalt“, „[ara-f@r@-Dor“, spre care se îndreapt@ semenul s@u, Dalbul-de-Pribeag.

%n circuitul folcloric dacorom$nesc de azi mai sunt ^nc@ interesante bocete: «La Bradul Z$nelor», sau «Cetin@ de brad...», ori «C$ntecul Bradului», «Zorilor, surorilor...», «Ridic@, ridic@, gene...», «Scoal@, Ioane, scoal@...», «Este-o cas@ mare...», «Petrecerea mortului» etc. Bocetele „^n m@sura 5 / 6“ din zona Cogaionului / Sarmizegetusei, ^ndeosebi, cele privind c@l@toria Dalbului-de-Pribeag ^n creierul muntelui, unde-i Bradul Z$nelor, axis mundi, av$nd la r@d@cin@ «{erpoanea Galben@», «^n trupine, Vidra L@tr@toare» }i «^n v$rf, {oimul Ro}u / Negru», ^ntrec ^n ad$ncime temporal@ «Epopeea lui Ghilgame}» – partea cu «evenimentele» relatate de tabla ceramic@ nr. XII, ^n care este vorba despre protagonistul ce ia securea }i se duce la arborele lumilor, pr@bu}it de furtun@, unde zdrobe}te }arpele cuib@rit ^ntre r@d@cinile-i, unde alung@ „vidra“ de la mijlocu-i }i apoi vulturul din v$rf...

 Bogomilism

(din sl. Bog, „Dumnezeu“ + subst. + mil@ / „mila lui Dumnezeu“ + suf. -ism)

Bogomilismul este un puternic curent religios, considerat ba „religie“, ba „sect@“, ba „erezie“, înfirip$ndu-se pe fondul «Schismei Mari» din 1054, pe fondul „sl@birii p$n@ la anihilare“ a Leg@m$ntului de la Aurelian, sau „leg@m$ntul“ Romei / Constantinopolului fa]@ de Valahime / Dacorom$nitate, av$nd ca efect re-Unirea par]ial@ a valahilor / dacorom$nilor sub sceptrul lui Mercuriu, la anul 1103, în statul medieval al Transilvaniei, cunosc$nd „apogeul“ în prima parte a afirm@rii Imperiului Valahiei din vremea Dinastiei As@ne}tilor de p$n@ la Ioan al II-lea Asan (1185 – 1243), dovedindu-se în realitate (la o analiz@ profund@) drept o puternic@ manifestare resurec]ional-religioas@ ca „r@bufnire a fondului autohton“ (L. Blaga) al Zalmoxianismului, a c@rei doctrin@ – «pe care o cunoa}tem îndeosebi din documentele adversarilor» (KD, 109), c@ci lucr@rile bogomili}tilor au fost vandalizate sistematic, cum, de altfel, majorittatea documentelor Valahimii prin istorii – promova: (I) «în concep]ia cosmogonic@ a bogomilismului, Dumnezeu, ca principiu al binelui, creeaz@ lumea spiritual@, ve}nic@ }i nev@zut@»; (II) «Satan, principiul r@ului, dup@ ce se revolt@ cu al]i îngeri împotriva lui Dumnezeu }i e aruncat în spa]iu, d@ consisten]@ prin verbul magic virtualit@]ii ideale a universului, cl@dind o lume vizibil@ (p@m$nt, cer, stele) }i forme de via]@ (animale, plante), afar@ de om, pe care l-a pl@m@dit din lut muiat în ap@, îns@ c@ruia nu-i poate oferi suflet»; (III) «}i abia Dumnezeu, înduplecat, întrege}te lucrarea, însufle]ind înt$ia pereche – Adam }i Eva»; (IV) «doi dintre fiii Evei, Cain }i Calomena, se nasc adulterin de la Satan; esen]a ereziei st@ aici: st@p$nul trupului omenesc e Satanail, al sufletului e Dumnezeu, deci dou@ for]e în antagonism etern»; (V) «dar fiind ve}nic }i imaterial, sufletul scap@ prin moarte din carcera trupului }i se întoarce la Dumnezeu; experien]a mor]ii îi sile}te pe îngerii c@zu]i s@-}i ia neveste dintre fiicele oamenilor (...) ca s@ poat@ ob]ine vehiculul de întoarcere în cer; mezalian]a na}te îns@ uria}i monstruo}i care îl atac@ pe Satanail, p$n@ c$nd sunt îneca]i de el prin potopul universal» (ibid.).

Romulus Vulc@nescu, «dup@ datele ^nf@]i}ate ^n Predica presviterului Cosma» (VMR, 232 sqq.) }i Victor Kernbach ne mai ^ncredin]eaz@ c@ reprezentan]ii bogomilismului comb@teau «organizarea material@ a Bisericii Cre}tine», «contestau „Vechiul Testament“, socotindu-l de ob$r}ie diavoleasc@ }i admiteau din scripturi numai „Psaltirea“, c@r]ile profe]ilor, evangheliile, „Faptele apostolilor“, „Apocalipsul lui Ioan Teologul“, comun$nd }i alt@ epifanie: ^n anul 5500 (de la facerea lumii), trimis de Dumnezeu, arhanghelul Mikael p@trunde ^n urechea dreapt@ a Fecioarei Maria, ^ntrup$ndu-se prin na}tere ^n ipostaza de Isus Christos; iar acesta, m$ntuind omenirea, se ^nal]@ la cer ^n spirit, nu ^n trup, fiind resorbit de Dumnezeu» (KD, 109). Ca }i pelasgo-dacii / valahii Zalmoxianismului, bogomili}tii-valahi / dacorom$ni, bogomili}tii-italieni, bogomili}tii-francezi (albigensii), bogomili}tii-germani (catharii), sau c$]i mai erau prin Europa acelui Ev Mediu, propov@duiau «ascetismul vegetarian», urau trupul «pentru c@ e dependent de pl@ceri», rau «familie }i avere»; ^n afar@ de botez (oficiat la majorat), «refuzau formele eclesiastice, biserica, altarul, tainele cre}tine; (...) ritualul funerar se reducea la o rug@ciune» (KD, 110). Mircea Eliade }i Ioan P. Culianu dezv@luie alte aspecte ale bogomilismului; c$}tig$nd teren ^n Constantinopol, pe la ^nceputul secolului al XI-lea, mi}carea bogomilismului «este declarat@ erezie }i trecut@ prin foc }i sabie, dar ^n realitate dogmele ei sunt destul de apropiate de ortodoxie; se g@sesc ^n ea doctrine docetiste care afirm@ c@ trupul fizic al M$ntuitorului (}i probabil }i al Mariei) a fost o fantasm@ ^n}el@toare; antiiudaici, bogomilii ^l transform@ pe Iahve ^n Satan»(ECDrel, 109); potrivit sublinierilor acelora}i savan]i, «bogomilii au fost adeseori, dar f@r@ temei, asocia]i cu paulicienii, din cauza originii lor bulgare; ^n realitate, chiar dac@ ^mp@rt@}esc cu paulicienii lipsa de considera]ie fa]@ de ortodoxie, bogomilii nu sunt propriu-zis duali}ti, deoarece ei socotesc c@ Satan nu este creatorul, ci mai degrab@ organizatorul („arhitectul“) lumii; reg@sim la ei vechi doctrine cre}tine care fuseser@ c$ndva ortodoxe, precum traducianismul (o dat@ cu ^mpreunarea sufletelor p@rin]ilor ia na}tere un suflet nou), conceperea }i na}terea auricular@ a lui Iisus Hristos }i altele, precum aparentismul docetist, care, f@r@ s@ fie ortodoxe, se bucurau de o vechime onorabil@; bogomilismul nu ^nseamn@ o recrudescen]@ a gnosei; el a fost conceput de credincio}ii bizantini ultraconservatori, encrati]i }i vegetarieni» (ECDrel, 141). Din Valahia Sud-Dun@rean@ }i Nord-Dun@rean@ a As@ne}tilor, cea puternic@ }i ocolit@ de team@ chiar de armatele mongolo-t@tare ale lui Genghis-Han, ^n 1223 (cf. TIR, I, 99), bogomilismul trece «^n mod sigur ^n Italia», apoi «ajunge ^n Fran]a, la ^nceputul secolului al XII-lea, }i dispare la pu]in timp dup@ aceea (1167), c$nd episcopii francezi sunt converti]i de un trimis din Bizan] la o nou@ erezie care profeseaz@ un dualism radical; catharismul bogomil se va men]ine ^n Italia de nord p$n@ ^n secolul al XV-lea }i va face din nou o scurt@ incursiune ^n sudul Fran]ei ^n secolul al XIV-lea, prin intermediul unor proasp@t converti]i la catharismul provensal, dup@ distrugerea albigenzilor din secolul al XIII-lea; catharii sunt, a}adar, adep]ii celor dou@ doctrine deosebite reunite din Bizan]; una este cea a bogomililor }i cealalt@ aceea a albigenzilor din sudul Fran]ei, de la 1167 p$n@ la c@derea Montsegur-ului ^n 1224.» (ECDrel, 141).
 Brahmanism

(din indianul Brahman + suf. -ism)

Brahmanismul este o religie postvedic@-indian@, în a c@rei doctrin@ se înt$lnesc principiile: (1) lumea este iluzorie, tot ce exist@ se întemeiaz@ pe „impersonala substan]@“ a universului, adic@ pe Brahman; (2) periodic lumea este distrus@ }i rezidit@, în ciclicitatea rev@rs@rii lumilor murind în Brahman spre a rena}te; (3) dup@ cum ]i-ai îndeplinit în via]@ misiunea – dharma –, a}a î]i prime}ti „r@splaata postum@“ – în spiritul legii karma; (4) sufletul ens-ului uman defunct trebuie s@ renasc@: (a) într-un alt om – de cast@ superioar@ / inferioar@, (b) într-un animal; (5) m$ntuirea final@ – moksha înseamn@ eliberarea sufletului scutit de alte reîncarn@ri, Partea (Atman) contopindu-se în %ntreg (Brahman) etc.
 Budism

(din Buddha + suf. -ism)

Budismul este o religie care î}i face apari]ia în India antic@ din orizontul anului 528 î. H., o dat@ cu întemeietorul acesteia, Buddha (Siddhartha / Sakiyamuni – „Iluminatul Sihastru“), ce i-a expus doctrina: (1) despre suferin]@ ca „sens al existen]ei“, cauza fiind „setea de via]@“, duc$nd la „}irul reîncarn@rilor“, (2) despre cauzele suferin]ei av$ndu-}i sursa în existen]@ }i în ignoran]@, (3) despre posibilitatea eliber@rii prin suferin]@ }i (4) despre calea de suprimare a suferin]ei, sau „c@rarea cu opt r@sp$ntii“, ]inta fiind Nirvana, unde poate ajunge orice om, numai prin „ajutoarele“, prin „mijloacele“ con]inute în sinea fiec@ruia, zeii neîntinz$ndu-le vreo m$n@ în aceast@ direc]ie, dovedindu-se neputincio}i în acest sens, universul guvernat fiind doar de Suferin]@ }i de Extinc]ie: Nu exist@ dec$t Suferin]@, / nu exist@ cel care sufer@, / nu exist@ agent, numai actul exist@: / Nirvana exist@, nu }i cel / sau aceea care îl caut@. / Drumul exist@, nu îns@ }i cel / sau cea care îl str@bate. («Visuddhi Magga, 16 – apud ECDrel, 69).

Buddha („Iluminatul“), ^ntemeietorul tradi]ional al religiei Budismului – religie al c@rui nume vine de la simbolu-i onomastic, nu de la numele-i real, de Siddhartha – s-a n@scut ^ntr-un ora} indian, Kapilavastu (cf. KD, 115), de la poalele celui mai ^nalt masiv muntos din lume, Himalaya; cronologiile plaseaz@ na}terea lui Buddha ^ntre anii 624 }i 448 ^. H.; opinia }tiin]ific@ ^i fixeaz@ „via]a terestr@ de opt decenii“ pe segmentul temproal dintre anii 563 }i 483 ^. H. Suntem ^ncredin]a]i de Mircea Eliade }i Ioan P. Culianu c@ mama lui Buddha «moare la c$teva zile dup@ na}tere, dup@ ce primise toate prevestirile care anun]au na}terea unui copil miraculos; potrivit unor versiuni docetiste privind na}terea lui Buddha, conceperea sa a fost imaculat@ }i na}terea virginal@; corpul s@u ar fi avut toate semnele care revelau un mare rege al lumii; la }aisprezece ai, Siddhartha se c@s@tore}te cu dou@ prin]ese }i duce o existen]@ f@r@ griji ^n palatul p@rintesc; dar ie}ind de trei ori din palat, el ia cuno]tin]@ de trei rele ineluctabile care afecteaz@ condi]ia uman@: b@tr$ne]ea, boala }i moartea; ie}ind a patra oar@, el g@se}te solu]ia acestor trei suferin]e, contempl$nd lini}tea }i senin@tatea unui ascet cer}etor; trezindu-se ^n miez de noapte, trupurile flasce ale concubinelor sale adormite ^i reveleaz@ ^nc@ o dat@ caracterul efemer al lumii» (ECDrel, 66). Legendele mai adaug@ c@ Siddhartha (onomastic t@lm@cindu-se ^n „cel ce }i-a atins ]inta“ – KD, 115) / (Buddha) p@r@se}te palatul, se dedic@ ascezei, sub numele de Gautama (de la numele neamului s@u, Gotama, din care proveneau }efii tribului Sakiya – ibid.); la 35 de ani ^}i proclam@ propria-i doctrin@, ^n predicile din localitatea Benares (Brahmaputra); dup@ opt decenii de trecere }i petrecere prin Lumea Alb@ a Indiei, se stinge din via]@, ^n orizontul anului 483 ^. H., urm$ndu-i ^n aura religiei fondate de el, ^n fruntea comunit@]ii (samgha), Mahakasyapa, probabil Ananda (discipolul ce a stat l$ng@ Buddha 25 de ani), Upali }. a.

 Cabal@

(din ebraicul qabbalah, „tradi]ie“)

Cabala este o doctrin@ evreiasc@ bazat@ pe o simbolic@ a numerelor }i a literelor, spre a înf@]i}a natura ca emana]ie a divinit@]ii, într-o formul@ teosofic-teurgic@, sau extatic@, re]in$ndu-se în primul r$nd acea schem@ cosmologic@ din cele zece sefirrot-uri, „corespunz$nd probabil celor 10 porunci“, }i din „cele 22 de c@i care le unesc, corespunz$nd celor 22 de litere ale alfabetului ebraic“, înc$t Crea]ia are în ecua]ie aceste 32 de elemente primordiale. (cf. ECDrel, 218 sqq.)
 Cacofonie

(cf. cacophonie < gr. kakos, „r@u“ + phone, „sunet“)

Cacofonia / cacofonita („ligamentita“) este o „maladie“ a textului / „oralo-textului“, const$nd în „asocierea“ (în scris / rostire) a ultimului sunet, ori a ultimelor sunete / litere, sau a ultimei (}i chiar a antepenultimei) silabe dintr-un cuv$nt, cu un sunet / sunete (litere), sau cu silaba prim@ (ori cu silabele prim@ }i secund@) din cuv$ntul urm@tor, înc$t, prin „induc]ie semantic@“, poate trimite la sensuri nepl@cute, la cuvinte ce desemneaz@ „p@r]ile ru}inoase“ (organe sexuale, aparate excretoare), activit@]ile intime / fiziologic-excrementoase, ur$te, ale oamenilor / animalelor, sau invers, „induc]ia semantic@“ specul$nd semnificantul }i descompun$ndu-l – prin rostirea / accentuarea unor silabe – în dou@ cuvinte cu în]elesuri , ori cu aluzii / „calificative“ nepl@cute pentru receptor.

De obicei, cacofonita / ligamentita se ^ntinde pe dou@ cuvinte: (1)...b@ – }i (ne)...: „Iarb@ }i turme...“; «Limb@ }i literatur@» (revist@ de Bucure}ti a Societ@]ii de {tiin]e Filologice din R. S. Rom$nia), titlu r@mas neschimbat ^n ciuda propunerii bogat-argumentate a lui Al. Piru – de prin 1968 – de a-l „fixa“ ^n memoria genera]iilor f@r@ „deodorantul ligamentos“: «Literatur@ }i limb@»; «Limb@ }i comunicare» – capitol ^nt$lnit ^n majoritatea manualelor de «Limb@ }i literatur@ rom$n@» de dup@ „marea reform@ democratic-postdecembrist@“ a ^nv@]@m$ntului rom$nesc; „La curb@ }inele trosnesc...“ etc.; (2)...c@ – c$nd...: „...fiindc@ c$nd turna filmul, tocmai luase foc o sond@...“; (3)...c@ – ce / ca... (v@ – ca... / ...ca – cu... / ...cu r... / ...sul – ei...): „{i domni}oara profesoar@, Maria Floric@, ce frumos v@ caracteriza personajele }i v@ explica cuvintele necunoscute, }i, cu r$sul ei cristalin, tare v@ mai ^nc$nta...“; (4)...ca – ca...: „Se eviden]iaz@ Biserica Catolic@, de la Schisma cea Mare, din anul 1054 d. H. ^ncoace...“; topica generoas@ a limbii valahe / dacorom$ne poate rezolva }i aceast@ cacofonie care pare „a fi prins@-n cuie“: „Se eviden]iaz@ Catolica Biseric@, de la...“; p$n@ }i cacofonia din numele genialului dramaturg Ion Luca Caragiale a fost anihilat@ prin scrierea / pronun]area ca ini]iale a celor dou@ prenume cacofonice: I. L. Caragiale / „I-Le-Caragiale“; (5)...ca – ce...: „se a}tepta ca ceva r@u s@ se-nt$mple...“; (6)...ca – ci...: „nu cred ca cineva de-aici...“; (7)...ca – cu...: „Doamna nu se ^mp@ca cu situa]ia...“; (8) coa – ele: „Pe c$nd veneau ^ncoa, ele l-au v@zut arunc$ndu-se de la fereastr@...“; (9)...ca / c@ – ca / c@...: «Critica noastr@ – spunea Mihail Kog@lniceanu – va fi nep@rtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana»; fiind vorba de un comentariu al programului romantic al revistei «Dacia Literar@» (1840), dintr-un manual de «Limba }i literatura rom$n@» pentru liceu – clasa a IX-a –, dup@ care au ^nv@]at c$teva zeci de promo]ii de dinainte de anul 1989, nu a} fi acuzat de vreo crim@ pe distinsul profesor rom$n, coautor de manual, dac@ „nu ar fi s@dit“ exemplul cu cacofonia ^n mintea sutelor de mii de studio}i, oper$nd simplu, la topica frazei ^n discu]ie – «Critica noastr@ va fi nep@rtinitoare; cartea vom critica, iar nu persoana» –, evident, din respect pentru spiritul revolu]ionar-pa}optist din acel anotimp al limbii rom$ne, pentru Mihail Kog@lniceanu, dar }i pentru faptul c@ principiul este valabil }i ast@zi; ^n acest caz, cacofonia „ac]ioneaz@ ca o bomb@“, „anul$nd“ circuitul nobilului principiu deontologic-literar formulat de Kog@lniceanu; elevul / studentul se inhib@ ^n fa]a exemplului cu cacofonia, ca }i ^n cazul ilustr@rii dactilului (^n acela}i manual) cu un exemplu din «Mihnea }i Baba» de Dimitrie Bolintineanu: «Mihnea ^ncalec@, calul s@u tropot@.», de}i ^n literatura rom$n@ exist@ ale zeci de mii de exemple; iar dac@ vreun cenzor ]inea neap@rat la acest exemplu, putea fi substituit elementul secund, creator de cacofonie, cu sinonimul s@u, ob]in$ndu-se ilustrativul: „Mihnea ^ncalec@, murgul s@u tropot@...“ – cu men]iunea: „dup@ D. Bolintineanu“, ca s@ fim ^n spiritul strict }tiin]ific al problemei... (v. infra – ritm); (10)...cu – ru...: „Tot atunci, domni}oara mi-a dat un ceas cu rubine s@ vi-l aduc...“; (11) ca – pre...: „Domni}oarele, ca premii, primesc }apte aspiratoare...“; (12)...g@ – oaz@...: „Doamna neag@; oaz@ s-arat@ }i-n st$nga...“; (13)Ia – po / p@...: „Ia poveste}te...“ / „Ia p@trunde tu ^n labirintul lui Joyce“; (14)...l – indic: «Profesorul (^nc$ntat de r@spunsul studentei mediciniste ce avusese pe bilet, la examenul de Anatomie..., }i „Vaginul – structur@, func]ii“): Domni}oar@ student@, ca s@-]i trec un zece curat ^n carnet, te rog s@ ne spui care este denumirea popular@ rom$neasc@ la clitoris...? / Studenta (^mbujor$ndu-se inteligent): Termenul popular, domnule profesor, n-a} putea s@ vi-l indic...» (Dialog consemnat, la Facultatea de Medicin@ – Universitatea din Craiova, ^n orizontul anului 1979); (15)...pi – pi...: „Cu teoria sa despre , pisa studen]ii la cap tot semenstrul.“; (16)...pis / piz- – da / d@... (la – ba...): „Domni}oara Calapis d@ la Bac, la istorie...“; (17)...pul – a / @...: „%n tot timpul acesta / @sta, domnul director s-a sc@rpinat...“; (18)...pul – e...: „Timpul e pe sf$r}ite...“; (19)...sul – a / @ (e)...: „Pasul a r@sunat pe alee...“ / „%n ceasul @sta de grea durere...“ („Concursul / crosul e m$ine...“); (20)...va / v-a – c@...: „Domni}oara... }tie cumva care-i titlul lec]iei noastre...?“ / „Domni}oar@, v-a c@zut batista...“ etc.

Cacofonita / ligamentita – „sc@pat@ de sub control“ mai des – afecteaz@ trei cuvinte: (1)...b@–}i–ni/ne...: „B@, a venit asistentul de la Limb@ }i ni le-a adus...“; (2) ...ca–a–ac(e)...: „M$n@ ca a acestuia nu s-a mai pomenit p$n@ acum ^n istoria voleiului rom$nesc...“ / „Stanca a acceptat...“; (3)...c@–a–co...: „Domnul patron }tie, c@ a contribuit...“; (4)...c@–ca–ca...: „S@ fac@ ca cadourile guvernului s@ ajung@ la destina]ie“; (5)...pi(i)–}i–/-a/u...: „Capii }i acoli]ii lor...“ / „Popii }i-au scos crucile de argint aurit...“; (6)...pul–le–e...: „Timpul le e pe sf$r}ite...“ etc.

Am atras aten]ia (supra) asupra faptului c@ exist@ }i un soi de „invers-ligamentit@ / cacofonit@“, datorat@ „induc]iei semantice“ speculat@ de vorbitor, la „descompunerea semnificantului“ – prin special@ rostire – în dou@ cuvinte, „oper$nd“ în]elesuri, ori aluzii / „calificative“ nepl@cute pentru referent, ^n fa]a unui „public“: Dac@ evit@ doamna, de ce s@ o fac tocmai eu...; sau: „Observ c@ domni}orul / domni}oara... evit@ la cacofonii ^ntotdeauna“; induc]ia semantic-ligamentos-batjocoritoare se face prin m@rirea pauzei ^ntre prima silab@ a predicatului }i a doua, transform$nd verbalul ^n nominalul: ...e vit@...

Desigur, exist@ }i cacofonii l@sate inten]ionat pentru efectul lor stilistic, ca ^n vitriolantele stihuri soresciene ]intind critica}trii literari, „inutilul lor act post-demiurgic“ de ^ntre]inere a „sacrei g@l@gii literare“: «Atunci au sosit }i ni}te indivizi care ^nt$rziaser@, / Creatorul i-a m$ng$iat pe cap cu comp@timire, / {i le-a spus c@ nu le r@m$ne dec$t s@ se fac@ / Critici literari / {i s@-i conteste opera.» (Shakespeare de M. Sorescu). Este cacofonia }i surs@ de comic de limbaj, cu mult talent exploatat@ }i de inteligen]ii scriitori de la «Academia Ca]avencu»: «S-or fi g$ndit c@, virgul@, calul pe care au pus }tampila reprezint@ sigla unui partid legat de p@surile ]@r@nimii»; ori: «...escu, te iubim / C@ ca tine nu g@sim !» (apud RadSt, 49 / 53).

Vorbind despre «modalit@]i de evitare a cacofoniilor», universitarul de Cluj-Napoca, Ilie Rad, recomand@: «a) introducerea unor cuvinte sau sintagme ^ntre cele dou@ cuvinte care ar putea intra ^n rela]ii de cacofonie: „Numai de nu s-ar repeta senza]ia de ^n@bu}ire de adineauri, frica aceea cumplit@ c@ nu mai poate respira.“ (Al. Philippide, Floarea din pr@pastie, Editura Minerva, Bucure}ti, 1975, p. 238)» (RadSt, 50 sq.).; „modalitatea“ este bun@, numai c@ exemplul este r@u; din dorin]a de a evita iute „text-maladia“, nici Philippide, nici Rad nu au observat c@ „r$ia cacofonic@“ a r@mas bine ^nr@d@cinat@ ^n fraza afectat@: «...frica aceea...»; celelate dou@ exemple pentru aceast@ situa]ie sunt bune: «Lupta aceasta m@ sugrum@ mereu }i fric@ mi-e c@ nu se va ispr@v@ niciodat@...» (Rebreanu, «P@durea Sp$nzura]ilor»); «...cu toate c@, ^n lucrarea amintit@, C@linescu...» (RadSt, 50); «b) recurgerea la sinonime» – aici aduce un exemplu bun: «mi-e fric@ c@ vine» / «mi-e team@ c@ vine», dar cade ^n aceea}i capcan@ ca }i ^n exemplul «Florii din pr@pastie» (supra): «proza rom$neasc@ actual@ / contemporan@» (RadST, 50), de}i sinonimia – pentru contemporan@ – recomandat@ studen]ilor ar fi trebuit s@ fie nu actual@, ci de azi (proza rom$neasc@ de azi); «c) flexionarea unor cuvinte: ^n mica camer@ = ^n spa]iul micii camere»(ibid.), de}i tot a}a de binevenit era }i derivatul c@m@ru]@.

Din p@cate, exist@ }i destui trep@du}i prin Sf$nta Gr@din@ a Limbii Valahe / Dacorom$ne, ce nu v@d p@durea de cacofonii (cacofonite / ligamentite), din cauza copacilor cu p@s@ri frumos-c$nt@toare: pupeze (pricepu, pun$nd...), cuci (cu cuno}tin]e... / cu cucoare-n ochi alba}tri etc.), privighetori (Lili lini}tit@ apela la latura sensibil@...), cioc$rlii (colilie Lie-i...) etc.; ace}ti trep@du}i le v$r@ ^n sfera cacofoniilor }i amendeaz@ cu barbarie pe la examenele de admitere la Filologie / Litere, Drept, Jurnalistic@ etc., }i c$ntecul cucului din merii ^nflori]i de pe dealuri, }i trilurile privighetorilor / cioc$rliilor din priveli}tile fiin]ei, ori chiar g$nguritul pruncilor, primele cuvinte sacre: ma-ma, ta-ta, ba-ba („prima man}@...“ – Th. Hristea / RadSt, 51; „fata taie trandafirii..., Elba bate recordul...; ba Banatu-i fruncea... etc.) – rostite c$ndva }i de trep@du}i, mancurtiza]i acum –, elemente ce intr@ ^n tezaurul eufonic al unei limbi... (cf. RadSt, 55 sqq.).

 Caligram@

(din cali- < gr. kallos, „frumos“ + -gramma „inscrip]ie“)

Caligrama este o specie de sincretism picto-poetic, unde „întregul“ produs artistic („text-pictura“) eviden]iaz@ c@ mesajul versului se reia din ordinea verbal@, între anumite limite, cu ajutorul codului plastic.

%ntr-o caligram@ se coreleaz@ un cod poetic / verbal cu un cod plastic / nonverbal; imaginea plastic@ are calitatea de a fi „universal-accesibil@“, ^n vreme ce „imaginea poetic@“ st@ deschis@ numai pentru cel ce cunoa}te codul verbal, limba respectiv@. Dup@ cum se }tie }i din manualele }colare de literatur@ }i limb@ rom$n@ ale „perioadei reformei ^nv@]@m$ntului postdecembrist“, cele mai vechi caligrame apar]in lui Iordache Golescu (Bucure}ti, 1776 – 1848, Or}ova); ^n cea care poart@ titlul «Rug@ciunea c@tre oul cel d@ Pa}te», este vorba despre un desen al autorului, un ovoid, suger$nd un ou „ro}u“, ^n care este dispus textul: «Ou / ro}u / }i frumos / bun@ noo@ / ^n veselie / d@ Pa}te ne-aduce / c-o dragoste dulce / cu bucurie / d@-ne noo@ / cel frumos / ro}u / ou»; ^n caligrama cu titlul «Porunca toporului», Iordache Golescu deseneaz@ un „topor cu dou@ t@i}uri“, pozi]ia: „^nfipt ^n butuc“; pe „lama-muche-rozet@“ este dispus@ „^n trei semicercuri“ strofa: «Cea mai bun@, cea mai tare / Unealt@ spre lucrare / Este acest topor»; pe „coada toporului“ st@ r$ndul-ax: «Cu care }^ verzi, }^ uscate, la p@m$nt dobor»; pe lama ca de bard@-i tristihul: «D@ e]ti tare-n m$n@ / nu-l l@sa din m$n@ nici / ^ntr-o zi din s@pt@m$n@». %n literatura universal@, celebre sunt caligramele poetului francez, Guillaume Apollinaire (1880 – 1918), unde se renun]@ la „linia de contur a obiectului-form@“ (^n care se toarn@ „con]inutul-text“), „linia / liniile desenului“ fiind realizate chiar din r$ndurile / versurile textului dispuse lizibil, ^n form@ de cal, de ochelari etc. Pentru prima dat@ ^n literatura rom$n@, o caligram@ sinestezic@, «Lied», reverber$nd ritmuri din «Simfonia 40 ^n Sol minor» de Wolfgang Amadeus Mozart }i av$nd text bilingv (^n rom$n@ }i ^n francez@), cu „desen: lebede-pe-valuri“, din versuri, realizeaz@ poetul Ion Pachia Tatomirescu, ^n 2 aprilie 1977, caligram@ publicat@ „^n deschiderea“ volumului «%nc$ntece»:

c i

i o

....n d

a

t’

n-

a

m

d

a

n

s

a t

niciodat’, n-am dansat cu o leb@d@ – / n-ar fi fost prea t$rziu templul meu;

cu un nuf@r sub ochi, mi-o v@d searb@d@, / dar m@ tem a nu fi cumva zeu:

niciodat' n-am dansat cu o leb@d@...

m a

a i

....J s

j

e

n'

a

i

d

a

n

s

é

Jamais je n'ai dansé avec un cigne – / mon temple n'aurait été trop tard;

avec un lis sous les yeux le le vois fade, / mais j'ai peur de n'être pas un Dieu:

jamais je n'ai dansé avec un cigne...

(I. P. Tatomirescu, «Lied», – T%nc, 5)
  Canal

(lat. canalis, „jghiab, }an], conduct@...“; cf. fr. canal / it. canale)

Canalul este un element constitutiv al unei situa]ii de comunicare const$nd în calea de acces / propagare (comunica]ie / transmisie) a informa]iei c@tre receptor.

La o lec]ie, la un curs, ^ntr-un amfiteatru, canalul (de comunica]ie), sau canalul fizic, este constituit de aerul ce permite – gra]ie vibra]iilor produse de vocea emi]@torului (profesorului) – ca mesajul s@ se propage p$n@ la urechi, p$n@ devine accesibil sim]ului / sim]urilor. Situa]ia de comunicare este orice situa]ie ^n care este prezent@ informa]ie. Al@turi de canal, celelalte elemente constitutive ale situa]iei de comunicare sunt: emi]@torul, receptorul, mesajul, codul }i referentul. Element, „principiu esen]ial“ al autoregl@rii / retroac]iunii }i ^n comunicare este feed-back-ul, sau „conexiunea invers@“.

 Caracter

(lat. character, „pecete de fier ^nro}it ^n foc“)

Caracterul desemneaz@ ansamblul însu}irilor esen]iale }i calitativ-specifice, psiho-morale ale unui personaj / erou dintr-o oper@ literar@, surprins în comportamentul }i în ac]iunile sale, în atitudinea sa fa]@ de sine }i fa]@ de al]ii, fa]@ de întregul mediu înconjur@tor.

Tr@s@tur@ durabil@, inconfundabil@, a personajului, caracterul determin@ o constant@ a manifest@rii acestuia; autorul este con}tient de faptul c@ „eroul s@u“ din realitatea imediat@, luat ca „reper“ / „jalon“, ori ca „oglind@“, are caracterul format ^n procesul de integrare ^ntr-un anumit sistem de rela]ii sociale; ^n structura caracterului acestuia intr@ diverse aspecte ale activit@]ii psihice: afective, cognitive, volitive etc.; devin reale tr@s@turi de caracter numai acele ^nsu}iri care de]in un loc dominant ^n structura persoanei }i exercit@ o influen]@ constant@ asupra modului de a g$ndi, de a sim]i, de a ac]iona. Caracterologia ^n roman / teatru, «implic@ un proces de tipizare ^n construirea personajelor propuse, o viziune canonic@ de moralist, concep$nd clasificarea faunei umane ^n sinteze portretistice bine delimitate prin schematismul lor expresiv» (DTL, 67). Caracterologia preocup@ antichitatea, ^ncep$nd cu Theophrast – ^n ale c@rui «Caractere» sunt surprinse ironic / satiric structuri morale: a avarului, a b@d@ranului, a cinicului, a guralivului, a ipocritului, a vanitosului etc. – p$n@ dincoace de realismul lui Balzac. Desigur, caracterologia a stat ^n baza teatrului, din antichitate }i p$n@ dincoace de vremea clasicismului; }i mai st@ chiar }i ^n prezent, }i ^n temeiul romanului din sfera realismului; «personajele sunt create de obicei pe premise caracterologice, de unde unitatea }i coeren]a identit@]ii lor psihologice, u}or clasificabil@ tipologic; dep@}it@ substan]ial ^nc@ de c@tre un vizionar al reac]iilor abisale ca Dostoievski, psihologia caracterologic@ ajunge s@ cad@ oarecum ^n desuetudine» (ibid.), ^n secolul al XX-lea, dup@ „reforma“ lui Proust. Dar la o analiz@ atent@, aceast@ „c@dere ^n desuetudine“ a caracterologiei este doar o p@relnicie, secolul al XX-lea ^mbog@]ind corola tipologic@ a romanului, ca }i ^n literatura rom$n@, de pild@, cu „morome]ianismul“, ori cu tipologia grobianului din «Bunavestire» de N. Breban }. a. m. d.

  Caracterizare de personaj
Prin caracterizare de personaj se în]elege, în general, desprinderea tr@s@turilor fizice }i morale, identificarea componentelor personalit@]ii eroului.

Eroii / personajele tuturor speciilor literaturii au o foarte mare importan]@ estetic@ }i clasificarea lor se relev@ ^n func]ie de tipologii }i de locul pe care ^l ocup@ ^n structurarea operelor: (1) personaje principale / secundare; (2) personaje complexe / lineare; (3) personaje pozitive / negative etc. %n afar@ de relevarea procedeelor / modalit@]ilor de realizare / individualizare a unui personaj (infra), c$nd (^i) este „solicitat@“ o caracterizare, trebuie s@ se mai aib@ ^n vedere: „raporturile tipologice“ personaj – oper@, personaj / oper@ – curent literar / epoc@; „rela]ia“ personajului cu „momentele subiectului“ ilustrat@ prin selectarea – din „]es@tura epic@“ – a evenimentelor ce-l au ^n „panoul central“ / „prim-plan“; documente / m@rturii ale autorului, ori ale criticilor / istoricilor literari despre „na}terea“ eroului, validarea acestora „de c@tre posteritate“; raportul dintre personaj / erou }i mediul social ^n cadrul „familiei“ / tipologiei na]ionale / universale etc.

Modalit@]i de individualizare / caracterizare a personajului. Dintre multiplele / variatele procedee / modalit@]i artistice de realizare / individualizare a unui personaj de c@tre un scriitor, relev@m: (1) prezentarea (direct@ / indirect@) a tr@s@turilor fizice („portret“, „privire“, „mimic@“, „voce“ „reac]ii generale“ etc.); (2) prezentarea (direct@ / indirect@) a tr@s@turilor morale („mod de g$ndire“ ^n raport cu personajele celelalte, cu valorile morale, materiale etc.); pentru „^nr@z@rirea profilului fizico-moral“, exist@ }i modalitatea „autocaracteriz@rii“ („autoanaliz@“, „introspec]ie monologat@“, „m@rturisirea“ etc.); (3) urm@rirea comportamentului exterior / interior la fiecare personaj, a evolu]iei g$ndurilor / sentimentelor, a metamorfozelor ^n ac]iune, ori pe segmentele ac]ionale (metod@ impus@ de bildungsroman, }i, ^ndeosebi, de estetica realismului); (4) conturarea / nuan]area personajului – „prezent“, sau „absent“ – prin cele relevate de c@tre celelalte personaje, ^ndeosebi prin personaje-reflector; (5) surprinderea personajului ca „produs“ / „efect“ al mediului natural }i social, al specificului epocii istorice (sau al „spiritului veacului“); (6) onomastica eroilor s@ fie ^n concordan]@ (^n general, dup@ estetica realismului, simbolismului, expresionismului), ori ^n discrepan]@ (dup@ realismul satiric, ori dup@ literatura absurdului, a paradoxismului), cu exemplarul tipologic (intr$nd ^n sfera comicului de limbaj, prin nume); (7) concordan]a dintre limbajul personajului }i tipologia acestuia, eviden]iindu-i profesiunea, rangul cultural etc.; (8) monologul – modalitate de exprimare necenzurat@ a g$ndurilor / sentimentelor, a fr@m$nt@rilor eroului etc. %n comedia «O scrisoarre pierdut@», de I. L. Caragiale, modalit@]ile de individualizare / caracterizare sunt cele specifice genului dramatic, ^n principiu, ^nt$lnindu-se patru procedee fundamentale indirecte: (1) eroii î}i relev@ dimensiunea interioar@ prin ac]iune („prin ceea ce fac }i prin modul cum fac un lucru“), (2) eroii î}i dezv@luie, sau se dezv@luie (prin „autocaracterizare“), „apreciind“ / „individualiz$nd“ pe al]ii (Trahanache ^i caracterizeaz@ pe Tip@tescu, pe Pristanda, pe Ca]avencu }. a.), (3) prin „ecourile memorabile“ ale limbajului (de mare rafinament caragialeean), (4) prin apelarea la comicul de nume etc.
 Catachrez@

(lat. / gr. catachresis, „folosire abuziv@“)

Prin catachrez@ se în]elege fenomenul lexical de metaforic@ sorginte, const$nd în utilizarea unui termen figurat pentru denumirea unui obiect, în absen]a unui termen propriu.

Altfel spus, cathacreza este un semnificat ce ^}i caut@ / „^nchiriaz@“ un semnificant, prezent$ndu-se vorbitorilor ca „metafor@ tocit@ de at^ta folosin]@“: „poalele / piciorul / n@rile / creierul muntelui“, „cap podului / dealului“, „traista ciobanului“ (plant@), „povara b@tr$ne]ii“ etc.; }i aici se cuvine s@ reamintim remarca lui Lucian Blaga: «metafora con]inut@ circumscrie obiectul, dar ^n loc s@-l reveleze, tinde mai cur$nd a-l întuneca; metaforele rezult$nd dintr-o tabuizare, fie magic@, fie estetic@, fie intelectual@, a obiectului, iau o ^nf@]i}are excesiv@ sau catachrezic@ (...); tabuizarea obiectului altereaz@ deci func]ia }i caracterul revelator al metaforei; catachreza circumscrie, dar }i ^ntunec@ obiectul; cu ea se ive}te un fel de mister artificial sau mai bine zis un surogat de mister.» (BTc, 285).

 Categorii estetice

(cf. fr. catégorie < gr. kategorein, „a afirma“ + fr. esthétique)

Prin conceptul de categorie estetic@ este desemnat@ o no]iune fundamental@ a disciplinei, cu sfera cea mai larg@ }i cu un foarte restr$ns con]inut, din r$ndul indefinisabilelor, summa genera, un gen limit@, benefic pentru izvoarele }i legile artelor, inclusiv ale literaturii ca art@ a cuv$ntului; categoriile esteticii nu sunt prea numeroase: apolinicul, catharsisul, comicul, dionisiacul, dramaticul, frumosul, grotescul, mimesisul, sublimul, tragicul, ur$tul etc.
 Catharsis

(din grecescul katharsis – „purificare“)

Catharsisul (catarsisul), categorie estetic@ zalmoxiano-pythagoriciano-aristotelic@, desemneaz@ capacitatea unei crea]ii – literare, muzicale, picturale, sculpturale etc. – de a produce în ens-ul receptor o „purificare“, o înnobilare spiritual@ / sufleteasc@, eliber$ndu-l de „abjec]iunea“ mediului cotidian.

La Dax / Daci, str@mo}ii zalmoxieni ai Dacorom$nilor, cei cu }tiin]a de a se face nemuritori, catharsisul presupunea }i t@m@duirea / vindecarea sufletului...

 Catren

(cf. fr. quatrain)

Catrenul desemneaz@ o strof@ de patru versuri, av$nd rime încruci}ate, îmbr@]i}ate, ori împerecheate, sau denume}te un rubaiat – ca „form@ de poezie specific-persan@ const$nd din „ruba“ / „patru“ stihuri („universalizat@“ de Omar Khayyam, în orizontul anului 1123), ori un micropoem-tetrastih, constituit dintr-o pereche salmic@ (decasilab zalmoxian) }i dintr-o pereche zalmic-genunian@ (dodecasilab salmic).

Micropoemul tetrastih numit tetrasalm se ob]ine din dou@ perechi de versuri (prin „fr$ngerea“ / „^njum@t@]irea“, sau „un-doirea“ unui dodecasilab salmic / zalmic-genunian }i a unui decasilab pur-salmic), av$nd forma:

     (vers-zalm / salm, m-5, a)

     (vers-zalm / salm, m-5, a)

      (salmic-genunian, m-6, b)

      (salmic-genunian, m-6, b);

un tetrasalm al undoirii (un-doi-ìrii) universale este «Hierogamie ^n oglinzi»: Infinirii dar: / stea-dubl@-ncle}tar – / und@ dup@ und@ / doi nuferi ne-afund@...; g@sim tetrasalmi }i ^n paremilogia dacorom$neasc@, dar nu cu frecven]a micropoemului distih }i a trisalmului: Unde ^nsereaz@ / nu ziueaz@; / unde ziueaz@ / nu ^nsereaz@. (MPR, 285 / TDum, 78).

  C$mp semantic
Prin c$mp semantic, sau c$mp lexical, se în]elege aria sensurilor / în]elesurilor }i a nuan]elor de sens / în]eles de la seriile de cuvinte care se refer@ la un domeniu / compartiment al realului / realit@]ii.

Altfel spus, sintagma c$mp semantic / lexical desemneaz@ ^ntinderea („c$mpul“, „fondul“) ^n]elesurilor / sensurilor (studiate de semantic@, „ramur@ a lingvisticii care studiaz@ sensurile cuvintelor }i evolu]ia acestor sensuri“, sau de termenul „sinonim“, semasiologie – „ramur@ a lexicologiei care cerceteaz@ sensurile cuvintelor }i cauzele modific@rilor lor“) de la cuvintele referindu-se la acela}i domeniu; verbele privitoare la sfera vorbirii – a afirma, a declama, a dezmin]i, a gl@sui, a gr@i, a interoga, a interpela, a murmura, a nega, a rosti, a spune, a (se) r@boli, a (se) r@sti, a }opti, a vorbi, a zbiera, a zice etc. – alc@tuiesc un c$mp al verbelor ce desemneaz@ actele vorbirii / rostirii; cele legate de activit@]ile senzoriale – a asculta, a auzi, a privi, a remarca, a vedea etc. – alc@tuiesc un c$mp al verbelor ce desemneaz@ actele senzorialului; cele legate de activit@]ile g$ndirii – a cugeta, a (se) g$ndi, a medita, a reflecta, a (se) r@zg$ndi etc. – alc@tuiesc un c$mp al verbelor ce desemneaz@ actele g$ndirii; cele referitoare la familia felidelor – ghepardul, lynxul / r$sul, pisica domestic@, pisica-s@lbatic@, tigrul etc. – alc@tuiesc un c$mp semantic al numelor de feline / felide etc.; ^n c$mpul semantic al denumirilor de locuin]e omene}ti intr@: apartament, bloc, bojdeuc@, bordei, cas@, cort, coverc@, dom@ (< domus; la Eminescu), iglu, iurt@, izb@, mansard@, mezanin, palat, subsol, vil@ etc.

 Cezur@

(lat. caesura, „t@iere“)

Cezura desemneaz@ pauza care se impune – în alc@tuirea / rostirea unui vers – fie printr-o schem@ riguros-prozodic@, fie din cauz@ c@ versul, prea lung fiind, solicit@ neap@rat un moment respiratoriu între emistihuri.

%n «Sara pe deal» de M. Eminescu, afl@m cezura dup@ coriamb: «Sara pe deal // buciumul sun@ cu jale...».

 Chiasm

(cf. fr. chiasme / gr. chiasmos, „^ncruci}are“)

Chiasmul ca figur@ de stil (de construc]ie, ori de sunet) este o repeti]ie-simetrie, fonetic@, sau gramatical@, sau lexical@, const$nd dintr-o „dubl@ antitez@“ ob]inut@ prin încruci}are de grupuri de sunete, ori de termeni, sintagme, propozi]ii, fraze, dup@ diferite scheme poetice / naratologice: ab–ba, abc–cba etc.

(Exemple: «...la fluierul fluid de fluvial asalt... – TLil, 64; v. supra, alitera]ie; «Tremurau lucr$nd, / Lucrau tremur$nd...» – Monastirea Arge}ului; «Era pe c$nd nu s-a z@rit, / Azi o vedem }i nu e.» – La steaua de M. Eminescu; «Ordinea cea grea }i-n armura-mi stea: / eu sunt ochiul vrerii, eu sunt umbra mierii, / hran@ pentru-azurul cert al %nvierii... ! // Ordinea-[i celest@ arde-armura serii – / nunt@-n chip de nea, Yinul-viorea, / sufletul de crin ^ntr-un trup de stea...!» – TUph, 33).

  Cititor

(< a citi + suf. -tor)

Potrivit dic]ionarelor explicative, termenul cititor (I) desemneaz@: (1) „persoan@ care cite}te“, (2) „astrolog“ – „cititor în stele“, (3) „func]ionar al unei întreprinderi publice care cite}te periodic indica]iile de la contoarele electrice, de ap@ etc., ale abona]ilor“; (II) în perimetrul teoriei comunic@rii, prin cititor se în]elege receptorul unui mesaj scris, beneficiarul informa]iei; (III) din sfera literaturii, cititorul este receptorul unei opere literare, beneficiarul catharsis-ului.

Categoria cititorului / receptorului are un rol extrem de important pentru literatura modern@; ^ntre autor / emi]@tor }i cititor / receptor exist@ un „sacru raport“ angajat – pe de o parte – ^ntr-un „orizont de crea]ie“ }i – pe de alt@ parte – ^ntr-un „orizont de a}teptare / receptare“. Mesajul operei literare poate antrena nevoia de a primeni / schimba lumea, ^n ciuda puterii modelului iner]ial cu care intr@ ^n conflict, literatura fiind considerat@ ^n aceast@ situa]ie „o for]@ subversiv@“, atr@g$nd „interzicerea ei sub acuza de subminare / lezare a autorit@]ii“. Deoarece opera literar@ este mesaj deschis, „produc]ie permanent@ de enun]uri“, subiectul fiind deopotriv@ al autorului }i al cititorului / receptorului, indiscutabil, }i lectura se ^nf@]i}eaz@ drept activitate germinatoare / generatoare de sensuri benefice, consider$nd cititorul (majoritatea receptorilor) de o calitate ^n concordan]@ cu dezideratele / obiectivele reformatoare dintr-un sistem de ^nv@]@m$nt.

 Clasicism

(cf. fr. classicisme)

Clasicismul este un curent literar – care a ap@rut mai înt$i în Fran]a, în secolul al XVII-lea, r@sp$ndindu-se apoi în mai toate literaturile europene –, disting$ndu-se prin urm@toarele principii estetico-literare: a) promovarea ra]ionalismului, a «luminii ra]iunii» (Boileau); b) cercetarea naturii umane }i relevarea caracterelor / tipologiilor; c) armomie }i echilibru; d) ordine }i rigoare; e) genurile literare s@ fie pure; f) stilul s@ fie sobru; g) respectarea celor trei unit@]i antice: de loc, de timp, de ac]iune; h) eroul s@ fie un ra]ionalist, ra]iunea eroului s@ domine / guverneze inima, s@ presare pretutindeni f@ptuiri ale binelui – aidoma unui F@t-Frumos din basmele Dacorom$nilor –, s@ lupte pentru biruin]a luminii asupra întunericului, pentru trumful ra]iunii în fa]a violen]ei etc.

Criticul / esteticianul Adrian Marino sublinia c@: «toate principiile estetice ale clasicismului au avut }i au ^nc@, ^n parte, o func]ie dubl@: stimulatoare }i coercitiv@, eliberatoare }i represiv@, „modernist@“ }i academizant@; reabilitarea aspectelor pozitive ale clasicismului devine ^n felul acesta o necesitate a obiectivit@]ii critice» (cf. MDil, 328).

Pentru principiile estetice ale clasicismului, celebr@ este Arta poetic@ de Nicolas Boileau (1636 – 1711): Ideile-s la unii at$t de-ntunecate, / C@ par de-o p$cl@ deas@ mereu îngreunate; / Lumina ra]iunii nu-i poate l@muri, / 'Nainte de a scrie, înva]@-te-a g$ndi. // De-i limpede ideea sau nu-i destul de clar@, / A}a va fi }i versul ce-n urm@-i va s-apar@, / C$nd prinzi un lucru bine, exprim@-l deslu}it, / Cuv$ntul, s@-l îmbrace, r@sare negre}it. // Lucra]i încet chiar dac@ imboldul v@ zore}te, / S@ nu v@-nc$nte stilul ce-alearg@ nebune}te; // Ai grij@, orice lucru la locul lui s@ fie; / Sf$r}itul }i-nceputul s@-}i aib@ armonie. // Iubi]i deci ra]iunea }i pentru-a voastre lire / Din ea lua]i frumosul, }i-a artei str@lucire. // Dar noi ce ne supunem la legea ra]iunii, / Vrem arta s@ îndrepte }i-un mers al ac]iunii; / Un loc, o zi anume }i-un singur fapt deplin / Vor ]ine p$n’ la urm@ tot teatrul arhiplin. // Un nou erou pe scen@ de-nchipui în prezent, / %n tot cu sine însu}i s@ fie consecvent / {i p$n’ la finea dramei, privit }i priceput, / Acela}i s@ r@m$n@ ca }i la început. // Fii clar, concis }i sprinten în orice povestire.

%n literatura rom$n@, elemente ale clasicismului se eviden]iaz@ ^n crea]ia beletristic@ a lui D. Cantemir (^ndeosebi, ^n Istoria ieroglific@), a lui Ion Budai-Deleanu (^n epopeea [iganiada), a lui Gh. Asachi, Anton Pann }. a. La scriitorii rom$ni din epoca pa}optist@ (1821 / 1830 – 1860 / 1867), clasicismul }i romantismul se relev@ ^ntr-o interesant@ simbioz@, ca aspect al efortului sincronizator al literaturii rom$ne cu literaturile european-occidentale. Astfel, la Grigore Alexandrescu, scriitor reprezentativ pentru literatura rom$n@ din epoca pa}optist@, elementele clasicismului sunt preponderente ^n fabule (Toporul }i p@durea, M@garul r@sf@]at, C$inele }i c@]elul, Lupul moralist, Boul }i vi]elul, Vulpea liberal@, Pisica s@lbatic@ }i tigrul etc.), ^n scrisori (Epistol@ marelui logof@t I. V@c@rescu, Epistol@ d-lui I. C$mpineanu, Epistol@ d-lui Alexandru Donici, fabulist moldovean etc.), ^n satire (Satir@. Duhului meu, O profesiune de credin]@, R@zbunarea }oarecilor etc.), ^n epigrame (Un os$ndit la moarte, Un preot cuvios, %n iad mai deun@zi etc.), ^n vreme ce elementele romantismului sunt cov$r}itoare ^n medita]ii, ^n elegii etc. (Anul 1840, Umbra lui Mircea. La Cozia, Mormintele. La Dr@g@}ani, R@s@ritul lunei. La Tismana etc.).

  Cod

(lat. codex, „colec]ie de legi“; cf. fr. code)

Codul este un element constitutiv al unei situa]ii de comunicare, const$nd într-un sistem (de semne / simboluri) pe baza c@ruia se construiesc mesajele cu informa]ia c@tre receptor.

%ntre oameni, codul fundamental ^n comunicare a fost }i continu@ s@ fie limba natural@. Str@mo}ii no}tri s-au folosit de codul limbii naturale numit@ pelasgo-thraco-dac@, av$nd o evolu]ie fireasc@ p$n@ ^n limba valah@, sau dacorom$n@ / rom$n@ de azi; aria limbii pelasgo-thraco-dace a cuprins ^n neolitic tot spa]iul desemnat de M. Gimbutas prin Old European Civilization (cu nucleul ^n ^ntregul bazin al Dun@rii, dar circumscriind vastul teritoriu dintre Mun]ii Alpi, Marea Baltic@, fluviul Don, dar }i cu Masage]ia dintre Don, Volga }i M-]ii Caucaz, Marea Neagr@, Anatolia / Capadochia }i Marea Mediteran@), av$nd, fire}te, }i o ramur@ sudic-italic@ devenit@ limba latin@, ^n prezent „limb@ moart@“; dar din limba str@mo}easc@ se relev@ ast@zi codurile limbilor naturale „valahice“ / „romanice“: rom$na / dacorom$na, italiana, franceza, spaniola, portugheza etc. Comunicarea ce se face pe temeiul unei limbi naturale se nume}te comunicare verbal@. Codul – ca element fundamental ^n comunicare – reprezint@ sistemul de simboluri / semne apt s@ conserve, s@ reprezinte }i s@ transmit@ mesaje / informa]ii. Nu poate exista mesaj f@r@ un sistem de comunicare, adic@ f@r@ un cod ce trebuie s@ fie comun emi]@torului }i receptorului. Al@turi de canal }i cod, celelalte elemente constitutive ale situa]iei de comunicare sunt: emi]@torul, receptorul, mesajul }i referentul (iar emi]@torul „a}teapt@ s@ se instaleze / petreac@“, dinspre receptor / referent, }i feed-back-ul).

  Comedie

(lat. comoedia, „pies@ de teatru care st$rne}te r$sul“; cf. fr. comédie)

Comedia este specia genului dramatic în care sunt surprinse personaje, caractere, ori în care sunt înf@]i}ate simboluri, moravuri, apel$nd la sursele comicului, spre a combate obiceiurile proaste prin ironie, satir@, umor, potrivit dictonului castigat ridendo mores („r$z$nd, îndrept@m moravurile“), cu un deznod@m$nt întotdeauna fericit.

Comediile sunt fie de caracter (unde accentul cade pe tipologie – avarul, arivistul, ^ncornoratul etc.), fie de moravuri (^n care normele eticii / echit@]ii trec ^n „panoul central“ al problematicii piesei), fie de situa]ie, av$nd ^n prim-plan elementele ac]ional-creatoare de stare / intrig@ „^nalt-voltaicizat@“. %n „decaedrul de aur“ al comediei rom$ne}ti, se bucur@ de o aleas@ str@lucire: Chiri]a în provin]ie de Vasile Alecsandri (1821 – 1890), O scrisoare pierdut@ de I. L. Caragiale (1852 – 1912), Omul care a v@zut moartea de Victor Eftimiu (1889 – 1972), Take, Ianke }i Cad$r de Victor Ion Popa (1895 – 1946), Omul cu m$r]oaga de G. Ciprian (1883 – 1968), Titanic-vals de Tudor Mu}atescu (1903 – 1971), Steaua f@r@ nume de Mihail Sebastian (1907 – 1945), Mielul turbat de Aurel Baranga (1913 – 1979), Pro}tii sub clar de lun@ de Teodor Mazilu (1930 – 1980) }i Boul }i vi]eii de Ion B@ie}u (1933 – 1991).

 Comentariul literar

(lat. commentarium, „not@, însemnare“, „memoriu“)

Comentariul literar este o „specie critic-teoretic-istoric-stilistic@“, situ$ndu-se permanent în perimetrul axiologiei artei, av$nd în obiectiv realizarea unei „lec]ii de anatomie“ a unui text, a unei opere, spre a-i semnala „z@c@mintele“ / „tezaurele“ estetico-literare de pe majoritatea registrelor (neap@rat, cel ideatic }i cel stilistic, iar la poezie, bineîn]eles, }i cel prozodic etc.), spre „a familiariza receptorul“ cu elementele de structur@ / compozi]ie, cu g$ndirea artistic@ a autorului, cu tipologiile, ori cu particularit@]ile stilistice, prozodice etc.

Oral sau scris, ca „studiu concret de text“, comentariul literar explic@, interpreteaz@, eviden]iaz@, judec@ tot ceea ce i se pune sub lup@, de la „stabilirea coordonatelor“ (^n ^ntregul operei, curentului, epocii), de la relevarea structurii, a mesajului, a individualiz@rii, a tipologiei, a potretisticii eroilor, la armonizarea modurilor de expunere, ori de „reverberare ^ntru catharsis“, la identificarea procedeelor artistice, la determinarea func]iei lor stilistice etc. Un bun comentariu contribuie la ^n]elegerea specificit@]ii unui scriitor, a unei opere, a unei epoci, a unui curent etc., impresion$nd (mai ales „adolescen]ii de pe marea poeziei“) prin pertinentele interpret@ri, prin subtilitatea demersului critic, prin limpiditate etc., „dup@ modelul mae}trilor-critici“, de la Titu Maiorescu, E. Lovinescu, George C@linescu, Vl. Streinu, {erban Cioculescu, la Al. Piru, Eugen Negrici, Mircea Tomu}, Eugen Simion, Lauren]iu Ulici, Mircea Iorgulescu, Ioan Buduca, Al. Ruja, Constantin M. Popa, Ion Dur }. a.

  Comicul

(lat. comicus, „de r$s“; cf. fr. comique)

Comicul este categoria estetic@ desemn$nd «una dintre atitudinile esen]iale ale spiritului uman în fa]a vie]ii }i a artei, av$ndu-}i sursa în dezvoltarea unui contrast sanc]ionat printr-o gam@ larg@ de reac]ii morale, de la compasiune la dispre], }i provoc$nd o participare afectiv@ specific@, de la z$mbet la r$sul cu hohote» (DTL, 82), întotdeauna afl$ndu-}i în comedie, prin con]inutul, prin modul de rezolvare a conflictului, un modus vivendi plenar.

Contrastul dintre esen]@ }i aparen]@ produce comicul, substan]a comediei. %ntre cele mai frecvent-^nt$lnite soiuri de comic se eviden]iaz@: comicul de caracter (satiriz$nd servilismul, demagogia, lipsa de scrupule, defectele general-umane etc.), comicul de moravuri (av$nd ^n obiectiv: corup]ia, incultura politicienilor, farsa alegerilor etc.), comicul de situa]ie („concentricitatea“ st@rilor, simetriile „^ncurc@turilor“ etc.), comicul de limbaj (cu ticuri / automatisme verbale, cu jargon, cu argou, cu o topic@ a ambigit@]ii, cu gre}eli de receptare a neologismelor, cu celebre formul@ri ^n deschidere cultural@ de limbaj comun, cu pleonasme / tautologii, cu paronimice confuzii, ori cu „^nr@murarea“ comicului de nume, const$nd ^n for]a expresiv-caracterologic@ a onomasticii) etc.

  Compara]ie

(lat. comparatio – „asem@nare“)

Compara]ia este o frecvent@ figur@ de stil ce const@ în al@turarea a doi termeni din „sfere“ / „regnuri“ diferite, îndeosebi, unul abstract / „uzat“ }i cel@lalt concret / „nou-revelator“, spre a li se eviden]ia surprinz@toarele „tr@s@turi comune“, produc$nd la receptare catharsis.

Al@turarea este posibil@ gra]ie adverbelor / locu]iunilor modal-comparative: ca, aidoma, c$t, astfel ca, întocmai ca, precum, cum, asemenea etc., indispensabile compara]iei: «Trecut-au ani ca nouri lungi pe }esuri...» (Eminescu); «Soarele rotund }i palid se prevede pintre nori / Ca un vis de tinere]e pintre anii trec@tori.» (V. Alecsandri, «Iarna»); «Pe un deal r@sare luna ca o vatr@ de j@ratic» (Eminescu, «C@lin – file din poveste»); «Pe-acolo noaptea r@sare blonda lun@ argintoas@; / {i popoarele de stele ies ^n roiuri luminoas@ / {i pe cer se ^mpr@}tie ca de aur sfinte flori.» (Eminescu, «Memento mori», 99) etc.

Compara]ia de tip homeric «dezvolt@ al doilea termen, al c@rui caracter concret rezid@ adesea ^ntr-o minu]ioas@ descrip]ie a unui fenomen natural: „Cum c$teodat@, c$nd focul pustiu izbucne}te-n ad$ncul / Codrului }i e purtat de v$rtejul de v$nt pretutindeni, / Arborii din r@d@cin@ tot mai cad mistui]i de v@paie; / Cad }i troienii tot astfel în fug@ lovi]i de puterea / Lui Agamemnon Atrid...“ («Iliada», XI, ^n traducerea lui G. Murnu)» (DTL, 90).

Nenum@rate }i impresionante compara]ii de tip homeric ^nt$lnim }i ^n lirica rom$n@: «Cum v$n@toru-ntinde-n cr$ng / La p@s@rele la]ul, / C$nd ]i-oi ^ntinde bra]ul st$ng / S@ m@ cuprinzi cu bra]ul...» (M. Eminescu, «Luceaf@rul»); «E-ndrept@]irea ramurei obscure / Ie}it@ la lumin@ din p@dure / {i d$nd în v$rf, ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vecii ^ntregi.» (T. Arghezi, «Testament»); «...dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii tain@ – / }i-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu mic}oreaz@, ci tremur@toare / m@re}te }i mai tare taina nop]ii, / a}a îmbog@]esc }i eu ^ntunecata zare / cu largi fiori de sf$nt mister...» (L. Blaga, «Eu nu strivesc corola de minuni a lumii») etc.

  Compozi]ie

(cf. fr. composition – „asamblarea, unirea mai multor elemente ^ntr-un tot“ )

Prin compozi]ie – sau construc]ie – se în]elege armonizarea, structurarea elementelor de arhitectur@ în întregul unei crea]ii literare, «modul de organizare intern@ a operei literare, aranjamentul diferitelor elemente ale ei (versuri, subiecte, ac]iuni, personaje etc.), care fac posibil@ exprimarea unui întreg unitar, cu o anume semnifica]ie.» (DTL, 91).

Compozi]ia, din punctul de vedere al unei organiz@ri succesive, poate fi linear@ }i dislocat@. %n compozi]ia linear@, evenimentele se deruleaz@ ^n cronologica ordine, ca ^n Iliada; ^n compozi]ia dislocat@, nu se respect@ derularea cronologic@ a evenimentelor }i avem de-a face cu interesante «ac]iuni colaterale, secundare», «cu ^ntoarceri, reveniri etc.» (ibid.), ca, de exemplu, ^n Odiseea. Fa]@ de compozi]ia antichit@]ii homerice, modernitatea compozi]iei ^nseamn@, ^n afar@ de modalit@]i specifice de organizare a limbajului, }i extensiune spa]io-temporal@ (p$n@ la ucronie / utopie), ordine, ritm, motivare etc. Moderna compozi]ie a evoluat de la rigiditatea regulii unit@]ii de loc, de timp }i de ac]iune, «de la ordinea logic@ }i istoric@ a expunerii evenimentelor» etc., la „libertatea absolut@“.

Din punctul de vedere al organiz@rii simultane a compozi]iei, se eviden]iaz@ un paralelism al planurilor temporale / ac]ionale, stratificarea simultan@ a nivelurilor ideatice, fonetice / verbale, prezen]a / absen]a vocii auctoriale, interac]iunile progresive / regresive angajate de raportul narator – personaj / ac]iune, ori de raportul con}tiin]@ emi]@toare / auctorial@ – con}tiin]@ receptoare etc. Prin modernismul resurec]ional, adic@ prin paradoxism, textul s-a angajat s@ substituie existen]a, devenind text-existen]@ > texisten]@ (cf. SSra, IV, 474).

%n compozi]ia clasic@, subiectul unei epopei, al unei povestiri, al unei nuvele, al unui basm, al unui roman etc. se structureaz@ ^n: expozi]iune (cuprinz$nd „unitatea de loc“, „unitatea de timp“, „^nf@]i}area protagonistului“ }i a celorlal]i eroi importan]i ^n „prima instan]@“ a crea]iei respective), conflict (ciocnirea, ^nfruntarea prim@ / fundamental@ dintre voin]ele / interesele personajelor / grupurilor, claselor etc.), desf@}urarea ac]iunii („curba ^ntreprinderilor conflictuale“ }i „rezultanta“ / „rezultantele“ acestora), intrig@ („ramificarea / ]es@tura conflictelor“), punct culminant („apogeul“ / „culmea“ ac]iunilor conflictuale) }i deznod@m$nt („dezlegarea“ nodului gordian, solu]ionarea problemelor); de obicei, ^n romanele clasicismului, se mai adaug@ un prolog }i un epilog.

 Comunicare

(lat. communicare)

%n afar@ de accep]iunea modern@ a termenului, (1) cea de transmitere / schimb reciproc de cuno}tin]e / informa]ie, presupun$nd un emi]@tor, un receptor, un mesaj, un cod etc., comunicarea mai desemneaz@ (2) o figur@ retoric@ prin care un orator / autor se adreseaz@ auditoriului / cititorului, astfel simul$ndu-se „a-l consulta cu privire la aprecierea unor fapte“, ori „cu privire la juste]ea unor afirma]ii / argumente“.
 Concatena]ie

(lat. concatenatio, „^nl@n]uire“)

Concatena]ia ca figur@ de stil este o repeti]ie const$nd dintr-un lan] de anadiploze (supra).

(Exemplu: «Muntele mi-e solul, solul mi-e-aburariu, / flutur@ ^n ceruri, ceruri ^}i cer barzi, / suflete-ard ^n lun@, lun@ de tu} arzi, / stele-corbi duc tu}ul, tu} umple acvariul, / unde ]ip@ Yangul – Yang mi-e frate-Sol – / ce-adun@ fotonii, fotoni de-s soboli...»; sau, idem, din volumul «Ultimele poeme hadronice»: «...partea vrea întregul, întregul e-n parte, / moartea-i este via]a, via]a-i este moarte...» – Nuf@rul luminii fiin]a-mi împarte; TUph, 39).

  Conflict

(lat. conflictus – „}oc, ciocnire“)

Conflictul este o component@ a subiectului unei opere literare, în care este surprins@ ciocnirea intereselor / pasiunilor protagoni}tilor, declan}$nd ac]iunea propriu-zis@ a unei nuvele, a unui roman, a unei drame, tragedii etc.

Conflictul marcheaz@ declan}area intrigii (infra) }i reflect@ «sensul tragic, comic etc. ^n ^nfruntarea cu destinul, mediul, ^mprejur@rile, legile, divinitatea, celelalte per-sonaje etc.» (DTL, 95). Camil Petrescu, abord$nd teatrul modern, sublinia c@ un autentic conflict, ^n literatura european@ interbelic@, ^nseamn@ condi]ionarea ac]iunii «de acte de cunoa}tere, iar evolu]ia dramatic@ este constituit@ prin revela]ii succesive, ^n care conflictul, ^n esen]a lui, ^n loc s@ fie dirijat de un Fatum, sau prin determinismul biologic, ori, ca de obicei, s@ fie personajele dramei, este ^n con}tiin]a eroului, cu propriile lui reprezenta]ii» (apud DTL, 95). %n nuvela istoric@ romantic@, «Alexandru L@pu}neanul» de C. Negruzzi, conflictul se constituie din „ciocnirea de interese / voin]e“ ale lui L@pu}neanu }i ale lui Mo]oc, liderul „delega]iei de boieri“ (al@turi de Mo]oc, fiind Veveri]@, Spancioc }i Stroici); Mo]oc („^n numele boierilor delega]i“, ^n „numele ]@rii“) invit$ndu-l a face „cale ^ntoars@“, L@pu}neanu ^}i afirm@ categoric voin]a de a se reinstala ^n tronul domnesc / „regal“ pentru a doua oar@, prin celebra replic@: «Dac@ voi nu m@ vre]i, eu v@ vreu...» (replic@ devenit@ motto-ul primei p@r]i).

 Confucianism

(lat. Confucius < chinezul Kong Fu-zi, „maestrul Kong“ + suf. -an / -ism)

Prin Confucianism este desemnat@ una dintre cele Trei Religii aflate în patrimoniul chinez, fundamentat@ de filosoful Kong-Fu-zi, în secolul al VI-lea î. H., religie în care: (I) Cerul, neconsiderat zeu, ci principiu garant al ordinii, devine puterea suprem@ / absolut@, con}tient@ }i activ@, determinatoare a actelor / comportamentelor uman-terestre; (II) de}i existen]a se bizuie pe virtutea esen]ial@ jen (jun) / omenie, din lume nu-i nimic de salvat, de vreme ce „oamenii nu sunt în stare s@ fie devota]i semenilor lor“ }i „n-au nici cum s@-i poat@ sluji oamenii pe zei“, de vreme ce „nu po]i cunoa}te via]a, neav$nd nici cum cunoa}te moartea“; (III) preocuparea esen]ial@ a fiec@rui ens r@m$ne s@ afle un Dao, adic@ o Cale p@str@toare a echilibrului între voin]a P@m$ntului }i voin]a Cerului; (V) sacrificiile trebuie s@ fie pentru Cer }i pentru P@m$nt; (VI) totu}i, menirea omului pe p@m$nt este de a se des@v$r}i întru jen / jun (omenie), îndeplinindu-}i datoria numai în concordan]@ cu ceea ce este adev@rat }i drept etc.

Numele reformatorului / filosofului chinez Kong-Fu-zi a fost latinizat ^n Confucius. Doctrina Confucianismului se ^ntemeiaz@ pe urm@toarele lucr@ri „clasice“: Yi jing / Cartea schimb@rilor, Shi jing / Cartea odelor, Shu jing / Cartea edictelor, Li ji / Memorial de rituri, Yueh jing / Cartea muzicii, Lu guo Chun-Qiu / Prim@vara-toamna ]@rii Lu etc. Neoconfucianismul apare ^n „epoca Song“, prin reinterpretarea conceptului de li („principiu“), curentul religios revitaminizat, este reprezentat de cei Cinci Mae}tri ai Dianstiei Song de Miaz@noapte: Shao Yung (1011 – 1077), Zhon Dun-yuan (1017 – 1073)), Zhang Zai (1020 – 1077), Cheng Hao (1032 – 1085) }i fratele acestuia, Cheng Yuan (1033 – 1107). Neoconfucianismul, interzis ^n China comunist@ din orizontul anului 1960, }i-a p@strat privilegiile ^n Taivan, ^n Hong Kong }i ^n comunit@]ile chineze}ti din Statele Unite ale Americii.
 Construc]ie

(lat constructio; cf. fr. construction)

Prin construc]ie – termen preferat de critica filosofic-fenomenologic-modern@ a lui R. Ingarden, W. Kayser }. a. –, concept sinonim celui de compozi]ie (supra) – se în]elege modul de organizare l@untric@, armonizarea arhitectural-intern@, a elementelor operei literare, întru exprimarea unui întreg unitar, purt@tor de „nou@ semnifica]ie“.
  Construc]ia subiectului
Prin construc]ia / compozi]ia subiectului se în]elege modul de structurare a unei opere epice sau dramatice, fie „într-o formul@ clasic@“, presupun$nd: expozi]iune, conflict, dezvoltarea intrigii, punct culminant }i deznod@m$nt, fie „într-o formul@ modern@“, cu „inova]ii“ de ordin „topic“, ori „eliptic“, sau „paraboloidal“ etc. (v. infra – subiect).

Dup@ „gr@m@ticienii“ moderni ai «Decameronului», fiecare „moment“ / „element“ al subiectului con]ine „germenii“ oric@rei construc]ii / structuri narative. %n construc]ia clasic@ a subiectului, desigur, epozi]iunea relev@ premisele minimal-inteligibile ale „start@rii narative“ – unitatea spa]ial@ / „de loc“ }i cea temporal@, „^nf@]i}@rile eroice“ etc. – p$n@ la „tangentarea“ conflictului, dup@ „eclatul“ conflictului vine dezvoltarea ac]ional@ ^n „]es@tura / re]eaua-Kirchoff“ a intrigii, sus]in$nd „dialectica“ punctului culminant (ca „moment de maxim@ ^ncordare ac]ional@“, de „incandescen]@ unic@“ a rela]iilor dintre personaje etc.) }i „normalul“ deznod@m$nt „pe m@sur@“, cu „tren@“, cu „suspans“, ori f@r@...

 Constructivism

(cf. fr. constructivisme)

Constructivismul este un curent de avangard@, ajuns la apogeu în orizontul anului 1920, cu deosebite rezultate în domeniul arhitecturii, al construc]iilor industriale, unde respingea orice decorativism nemotivat din punct de vedere func]ional, dar }i cu c$teva „primeniri“ în domeniul literaturii, pun$nd accentul pe geometrizarea limbajului, pe concentrarea subiectului prin „selec]ia localizatoare“ a elementelor compozi]ionale, pe interferen]a dintre genuri / specii 6njc$t s@ surprind@ „ritmurile vremii“, „trepida]ia anotimpurilor“ etc.

%n literatura rom$n@, constructivismul a fost promovat mai ^nt$i de Ion Vinea }i de gruparea de la revista «Contimporanul» (Bucure}ti, 1923 – 1926 }i 1929 – 1931), apoi de alte reviste interbelice: «Punct – revist@ de art@ constructivist@ interna]ional@» (director: Scarlat Callimachi), «Reporter», «Revista Funda]iilor Regale» etc.

  Context

(lat. contextus, „ansamblu, ^nl@n]uire, ]es@tur@, ^mbinare“; cf. fr. contexte)

Contextul este „cuprinz@torul text“, chiar „scrierea / ecritura“ întreag@, în care se încadreaz@ un cuv$nt, o propozi]ie / fraz@, un pasaj – ca „text-parte“ –, eviden]iindu-i „raportul“ cu întregul din mul]imea unor „puncte de vedere“: fonetic, lexical / semantic, gramatical, ortografic, stilistic, istoric etc.

Contextul situa]ional ^ntr-un act de comunicare angajeaz@ ansamblul datelor fizico-psiho-culturale „comune“ emi]@torului }i receptorului. Se mai vorbe}te despre context social – ^n actul de comunicare (totalitatea condi]iilor ^nr$uritoare de comportament social-lingvistic al vorbitorilor), despre context verbal (ansamblu de elemente „^n plan sintagmatic“, preced$nd / urm$nd „o unitate lingvistic@“), context de diagnostic (eviden]iind o anumit@ clas@ lexico-gramatical@) etc.
 Con]inut }i form@

(cf. fr. contenu / lat. forma)

Con]inutul }i forma sunt dou@ concepte estetico-literare desemn$nd unitatea indisolubil@ a operei de art@, aidoma unit@]ii dintre suflet / spirit }i trup („separarea“ acestora nef@c$ndu-se dec$t din ra]iuni didactice), }tiindu-se dintotdeauna c@ «realitatea vie a artei respinge îns@ aceast@ distinc]ie, deoarece con]inutul operei nu apare dec$t în unitatea ei formal@, }i aceasta nu se întrege}te dec$t folosind con]inutul» (T. Vianu), întruc$t «forma estetic@ este întotdeauna forma unui con]inut determinat» (G. Lukács), între con]inut }i form@ exist$nd «o rela]ie func]ional@ continu@» (DTL, 98) ca via]a într-un organism.

Problema sacrului raport con]inut – form@ a cunoscut dezbateri ample, substan]iale, }i ^n critica literar@ rom$neasc@, din secolele al XIX-lea }i al XX-lea, desigur, „la cea mai ^nalt@ tensiune“ }i cu inconfundabile ^nr@z@riri ^n opera lui Titu Maiorescu, a lui Tudor Vianu }. a.

 Coresponden]e

(cf. fr. correspondances)

Prin coresponden]e, teoreticienii literari în]eleg fie conexiunile „simetrice“/ „împaraleluite“ dintre real }i spiritual, prin mijlocirea simbolurilor, fie deziderate estetic-simboliste potrivit c@rora poetul simbolist / modern trebuie s@ recepteze din templul misterios al naturii, din înce]o}@rile realului, acele cuvinte-p@duri de simboluri existen]iale, ce te înt$mpin@ pretutindeni prietene}te }i în care s@l@}luiesc registre de senza]ii neb@nuite, din puterea divin@, din Cuv$ntul / Logosul declan}ator de Genez@ de univers, unde muzica sferelor semantice face „s@ se îng$ne“ parfumurile, culorile, vocalele, consoanele etc.

Pentru „prima oar@“, ^ntr-o ars poetica a simbolismului, analogiile de acest tip sunt „formulate“ de marele poet francez, Charles Baudelaire (1821 – 1867), în celebrul sonet, «Correspondences» / «Coresponden]e» («Corespunderi»): «La Nature est un temple où de vivants piliers / Laissent parfois sortir de confuses paroles; / L’homme y passe à travers des forêts de symboles / Qui l’observent avec des regards familiers. // Comme de longs échos qui de loin se confondent / Dans une ténébreuse et profonde unité, / Vaste comme la nuit et comme la clarté / Les parfums, les couleurs et les sons se répondent. // Il est des parfums frais comme des chairs d’enfants / Doux comme les hautbois, verts comme les prairies, / Et d’autres, corrompus, riches et triomphants, // Ayant l’expansion des choses infinies, / Comme l’ambre, le musc, le benjoin et l’encens, / Qui chantent les transports de l’esprit et des sens.»  «Natura e un templu ai c@rui st$lpi tr@iesc / {i scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o cea]@; / Prin codri de simboluri petrece omu-n via]@ / {i toate-l cerceteaz@ c-un ochi prietenesc. // Ca ni}te lungi ecouri unite-n dep@rtare, / %ntr-un acord ^n care mari taine se ascund. / Ca noaptea sau lumina, ad$nc, f@r@ hotare, / Parfum, culoare, sunet se-ng$n@, ^}i r@spund. // Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii, / Dulci ca un ton de flaut, verzi ca ni}te c$mpii. / Iar altele bogate, trufa}e, prih@nite, // Purt$nd ^n ele-av$nturi de lucruri infinite, / Ca moscul, ambra, smirna, t@m$ia, care c$nt@. / Tot ce vr@je}te mintea }i sim]urile-nc$nt@.» (traducere: Al. Philippide).

Poetul modern, ^n viziunea baudelairean@ din acest sonet, trebuie s@ pun@ ^n textul poemului acele cuvinte cu propriet@]i sinestezice (adic@ av$nd proprietatea de a face s@ fuzioneze ^n receptor toate sim]urile), acele cuvinte purt@toare de „materialitate“ ce eman@ parfumuri «ca trupuri de copii», ce sunt «dulci» ca notele scoase din flaute, ce sunt pline de clorofil@, cum c$mpiile ^mprim@v@rate, ce sunt «bogate, trufa}e», ori «prih@nite», «virgine», «pure», «ca moscul, ambra, smirna, care c$nt@», care au capacitatea de a produce catharsis, chiar vr@jind toate sim]urile, ^ntreaga ra]iune, ^n infinirea lucrurilor.
 Coriamb

(din choreu + iamb)

Coriambul este piciorul metric tetrasilabic, în care accentele cad pe prima }i pe a patra silab@ (