Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 7
constatarea că renegaţii sunt personalităţi cu adevărat marcante, care fac cinste literaturii europene, în cadrul căreia au strălucit chiar sub efigia neamului lor. Câteva insulare traduceri, din importanta sa proză umanistă şi din cele peste şaptezeci de poezii, precum şi unele cercetări, mai vechi sau mai noi (2), au putut da naştere unei monografii de dată mai recentă (3), însă această lucrare, cu toate importantele informaţii pe care le oferă, nu este întotdeauna bine documentată şi, pe alocuri, se contrazice. Prin prezentul studiu, intenţionăm să contribuim la cunoaşterea perso- nalităţii, mai ales a celei literare, a umanistului Nicolaus Olahus, făcând unele reveniri asupra unor date, pe care le considerăm imprecise, legate fie de aspecte ale vieţii, fie de cronologia operelor sale. De asemenea, prin tradu- cerea integrală în limba română, pentru prima oară, a tuturor poeziilor sale şi a celor mai valoroase două opere de proză umanistă care îi aparţin, Hungaria şi Atila, credem că înlesnim lărgirea exegezei autohtone a lui Nicolaus Olahus – orizont şi al acestor pagini, care au în vedere atât valoarea documentară, cât şi cea artistică a scrierilor umanistului şi caută argumentele concrete ale înrădăcinării acestuia în pământul părintesc, sub cerul unic al umanismului european. Preliminarii UMANISMUL ROMÂNESC PE COORDONATE EUROPENE
Ca expresie spirituală, ideologică a Renaşterii, a epocii de reviriment plenar al fiinţei umane, concepţie novatoare aflată la antipodul mentalităţii medievale, dar tocmai de aceea iscată din aceasta, umanismul îşi intersec- tează o singură dată, în intervalul secolelor al XIV-lea – al XVI-lea, toate coordonatele – ştiinţifică, artistică, morală, culturală. Suprapunerea acestor aspecte generează o singură dată în istoria societăţii omeneşti – căci, alt- fel, umanismul, în diferitele sale manifestări, a fost, cu unele sincope, mereu propriu lumii umane – o vârstă de aur. Abolindu-se obscuritatea, se redescoperă în om nu numai nobleţea naturală, ci şi motivaţia unei noi culturi. Tânărul spirit, până să aducă la lumină propriile sale izbânzi şi spre a nu lăsa pustiu spaţiul cucerit, răsădeşte aici valorile consacrate, perene, ale Antichităţii de care este legat printr-o distinsă comuniune de idealuri. Deschizând perspective elevate omului şi societăţii umane, prin conştientizarea superiorităţii şi libertăţii făpturii omeneşti, spiritul tinde să depăşească orice tutelă, orice dogmă şi, lăsând în urmă orizontul feudal al Evului mediu, care i se închidea pretutindeni, îşi găseşte resursele noii vârste tăind cale dreaptă spre comorile de multe carate ale clasicismului antic. În această călătorie a minţii şi a sufletului, ancorarea la limanul luxuriant şi, fără îndoială, mai senin, al Antichităţii a însemnat salvarea dintr-un naufragiu spiritual şi revelaţia vie a idealului căutat. Dar omul Renaşterii nu se autoexilează aici; el este fericitul pelerin, un căutător de aur, pe care, apoi, îl meşteşugeşte. Raţional, încrezător, uneori laic, scrutează cu sete universul. Noile orizonturi se arată vaste şi incitante. Le cântă. În il dolce stil nuovo. Descendentă directă şi moştenitoare a spiri- tualităţii antice, Italia devine patria noii culturi. Dante însuşi stă la cumpăna 10 ANTAL GYÖNGYVÉR dintre lumi, iar Petrarca, primul poet încununat, păşeşte cu adevărat peste noile praguri, văzând în om o mai mare măreţie decât cea a muntelui pe care îl escaladează cu un frate şi cu o carte. Antică. Si, pe când Boccaccio lega prietenie cu el (1350), influenţa italiană începe să se facă simţită şi în restul Europei. Operele anticilor sunt citite în original şi traduse, filologii realizează primele ediţii critice. Cultura se difuzează, totuşi, în cercuri restrânse; practic, traducătorii, editorii sunt şi singurii cititori. Cu toate acestea, puţini dintre ei înţeleg ca pe o izolare contemplativă versul horaţian “Odi profanum vulgum
cetăţii. Căci, fără a cunoaşte anvergura unei mişcări culturale de luminare a maselor, umanismului renascentist nu i se poate contesta strădania educativă. Conceptul de nobleţe îşi celebrează, de aceea, virtuoasele semnificaţii ances- trale. Dacă, potrivit lui Protagoras, omul este măsura tuturor lucrurilor, Petrarca afirmă, încrezător în perfectibilitatea umană: “Verus nobilis non nascitur, sed fit.” Acelaşi gând încolţeşte şi în spaţiul românesc, unde se consideră că “[virtutea] nu vine, nice se trage dă pre moşneni şi dă pre strămoşi, [putându-se întrupa] într-un sat prost şi dă nemica, de întru nişte oameni oarecum” (4) şi că “întru blagorodia părinţilor nice un om să nu se laude, că toţi suntem dintr-un pământ” (5). Iar Spătarul Milescu oferă modelul umanismului chinezesc: “Cu cât este cineva mai învăţat, cu atât primeşte mai mare cinste […]. Astfel, în China nu se ia în seamă nobleţea; la ei cel mai nobil este cel mai înţelept” (6). (La Martin Opitz se întâlneşte ideea şi mai progresistă a înnobilării poporului prin artă (7).) În Transilvania, epoca Huniazilor este animată de profunde restructurări. Cercul orădean al umaniştilor autohtoni şi străini, adunaţi în jurul unui Mecena de talie europeană, a cărui bibliotecă rivalizează, strălucitoare, cu cele apusene, este primul de acest gen în cultura noastră. Jan Vitéz, episcopul înrudit cu Huniazii, care timp de două decenii (l445-1465) a uimit Europa prin calităţile şi gusturile sale rafinate, pune la dispoziţia aleşilor săi oaspeţi cărţi rare, pe care unii le copiază pentru alte biblioteci. Având înclinaţii literare, înzestrat mai ales cu un deosebit stil epistolar, după ce pe la Oradea se perindă personalităţi precum fraţii Scolari (8), pictorul florentin Masolino, istoricul Poggio Bracciolini, Vitéz creează acum condiţiile unui otium râvnit de toţi umaniştii: în vestitul său cenaclu îşi citesc operele Pier Paolo Vergerio, italian, polonezul Grigore Sanocki, cipriotul Podacatharo sau episcopul de Modrus, Nicolae. Iancu de Hunedoara îl alege pe Sanocki preceptor al fiilor săi, el însuşi vizitând cercul umaniştilor de câte ori are răgazul. Voievodul este şi destinatarul unor scrisori elogioase semnate de secretarul papal Bracciolini, care îi trimite, apoi, şi ediţii ale operelor sale. Fiul lui Iancu, Matei, ajuns
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|