Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 11
rege, consfinţea prin decret că virtutea culturală este egală cu cea militară. Însă tradiţia de la curtea sa ori de la cea a lui Vitéz, prieten şi al umanistului Enea Silvio Piccolomini – papa Pius II, de a fi în contact direct cu focarele de cultură ale Europei, are obârşii mai vechi: atât Sigismund de Luxemburg, rege ungar şi împărat romano-german, cât şi precursorul acestuia, Ludovic cel Mare, avuseseră legături permanente cu Italia. La rândul său, Matei Corvin, principe pe deplin renascentist, devine o figură aproape legendară prin interesul său activ pentru cultură, prin fastul curţii sale, prin spiritul său de dreptate. Bibliotheca Corviniana, celebră pentru cărţile sale rare, pierea în timpul dramaticelor evenimente de după 1526 şi, mai ales, după 1541, odată cu căderea Budei. Multe din volumele sale mântuite din prăpădul otoman vor fi ajuns în mâinile lui Nicolaus Olahus. În ce priveşte Bibliotheca Varadina, ea se poate lăuda, sub episcopatele lui Thurzó Zsigmond şi Szatmári György, cu volume tipărite anume la cererea acestora. Tipograful veneţian Aldus Manutius îl editează pe Cicero într-un format mic, pentru a putea fi mereu la îndemâna celor interesaţi, iar Epistulae ad familiares ale acestei serii le dedică, în 1513, lui Thurzó. Tot la Oradea se află prepozit umanistul român Martinus Hatzius, provenind din stirpe nobilă de la Ostrov, din Haţeg. Acesta semnează poezia dedicatorie a ediţiei vieneze Pomponius Mela, din 1518 (9). Centrul gravitaţional al umanismului transilvănean este deplasat la Alba- Iulia când Geréb László, nepotul regelui Matei, deci tot o rudă a Huniazilor, este învestit cu episcopatul de aici. Odată cu el se afirmă o suită de nume mari în istoria umanismului: Várday Ferenc, Adrianus Wolphardus, Stephanus Taurinus (Stieröchsel), Thomas Pelaeus (Pelei), Johannes Mezerzius (Megye- ricsei), Johannes Lazius (Lázói). Este o generaţie nouă, cu mai evidente preocupări laice, lăsând în urmă opere de referinţă. Dintre acestea, opusculul lui Wolphardus despre războiul ţărănesc din 1514 s-a pierdut, iar versurile şi panegiricul său despre împăratul Maximilian „nu se ridică prin nimic deasupra scrierilor asemănătoare ale vremii, caracterizându-se prin obişnuitele laude şi flori de stil umaniste, prin comparaţii luate din domeniul antichităţii” (10). Mai importante sunt crezul artistic mărturisit şi activitatea sa de editor şi de filolog. Stauromachia, epopeea istorică în cinci cânturi a lui Taurinus, este o compilaţie de două mii de versuri, din care modeste trei sute reprezintă creaţia celui care o semnează, celelalte fiind antice sau de altă sorginte umanistă. De pildă, portretul lui Gheorghe Doja este accentuat sallustian: “Georgius ergo
îmbunarea cititorului sever, un soi de justificare (irezistibilă!): “Non lac lacti tam simul est, quam Georg. Zeclius Lucio Catilinae” (12). Lucrarea merită, totuşi, consemnată, măcar pentru cele două discursuri de factură renascentistă 12 ANTAL GYÖNGYVÉR ale eroului central, care, deşi condamnat de scriitor, este pătruns, ca fără ştirea lui Taurinus, de principiul preferat al umaniştilor: „Sola virtus nobilitat”. Mezerzius, pionierul epigrafiei romane din Transilvania, Pelaeus, distinsa faţă bisericească, prietenul lui Erasmus, Lazius, protectorul artelor, constituie generaţia care o precede pe cea a lui Olahus, Georg Reicherstorffer sau Jacob Piso, provenind cu toţii din oraşe ale Transilvaniei. Reicherstorffer, sibian născut în 1495, elaborează cu ocazia călătoriilor sale diplomatice întreprinse în slujba lui Ferdinand I de Habsburg două chorografii, despre Transilvania şi Moldova, publicate la Viena, în 1541, respectiv, în 1550. Chorographia
sată lui Nicolaus Olahus, prietenul şi colegul său de la curte, prin care Reicher- storffer îl cunoaşte pe Erasmus şi cercul său de umanişti. Olahus rămâne, însă, figura centrală a acestei generaţii, umanistul cu cea mai solidă cultură. În deceniul al patrulea al secolului al XVI-lea, umanismul se răspândeşte în mediile orăşeneşti. La Braşov, saşii restructurează învăţământul în spiritul Reformei, deschizând unor mase mai largi calea spre cultură. Activitatea lui Honterus şi Wagner are implicaţii importante asupra învăţământului. Ei se preocupă de asigurarea manualelor şi a regulamentelor şcolare, îngrijindu-se ca aspectul literar să fie în slujba dezideratului moral-educaţional. Ideologia Reformei are un fundament mai pragmatic, o finalitate mai puţin savantă şi mai civică, un caracter mai militant, punând în drepturile lor limbile vernaculare şi făptuind mai larga popularizare a cuceririlor spiritului uman. A putut câştiga astfel cu repeziciune adepţi şi determina, uneori fără drept de apel, înclinarea stindardului catolicismului. Căci, dacă prin Renaştere se universalizează valorile, prin Reformă ele sunt împământenite în naţional, făcându-se un nou progres în promovarea democraţiei. În locul unei înfruntări ostentative a divinităţii, consecinţă, pe alocuri, a exaltării fiinţei umane, Reforma oferă o alternativă mai moderată şi mai modestă (dar soldată adesea, prin învăţăturile lui Luther şi Calvin, cu evidenta sacrificare a măreţiei omului renascentist). În oraşele săseşti din Transilvania, şcolile urmează îndeaproape modelul celei de la Bardejov (Barthfeld), instituită de Stöckel după principii luthe- rane confirmate de Melanchton. Constitutiones Scholae Coronensis, regula- mentul conceput de Honterus în conformitate cu preceptele de la Wittenberg şi Nürnberg pentru a fi urmat de şcolile săseşti din Transilvania (fiindcă variantele de orice factură ale protestantismului au, totuşi, o bază comună), duce la o disciplinată plafonare a creativităţii artistice. Se fabrică versuri pe marginea a felurite pretexte, scrisul devine o îndeletnicire care se poate deprinde cu o oarecare sârguinţă şi toate la un loc dau la iveală un pro- Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|