Nicolaus olahus

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

15

înrudeşte Das Alte und Neue Teutsche Dacia (Nürnberg, 1666), a lui Tröster, 

lucrare nu rareori fantezistă, precum şi Breviculus originum nationum (Sibiu, 

1696 – Cluj, 1697), a lui Valentin Franck.

Prin Haller Gábor este inaugurat genul memorialistic şi cel jurnalistic.

În literatura beletristică, prelucrările sînt continuate printr-un Rosetum, al 

lui Valentin Franck, în stil baroc. Scrierea a apărut la Viena, în l692, fiind, de 

fapt, un volum de poezii ocazionale. 

Mihail Halici, român din Caransebeş, are, împreună cu tatăl său, o bogată 

bibliotecă, întrunind peste cinci sute de volume. Tânărul Halici este şi el poet 

ocazional.  Studiindu-i  versurile  dedicate  medicului  Pápai  Párizs,  George 

Călinescu remarcă maliţios că l-au consacrat pe Halici “Valachus poëta”…

 

Cauze obiective explică de ce, în celelalte principate române, umanismul 

se manifestă în contratimp cu desfăşurarea evenimentelor culturale din plan 

european. Flacăra raţiunii ce luminează Europa apuseană găseşte, însă, teren 

prielnic în uscatele pajişti răsăritene, îndată ce ajunge la ele. În confruntarea 

dintre  animus  şi  anima,  cea  din  urmă  avea  să  cedeze  şi  să  renască  tocmai 

prin  contactul  cu  spiritul  epocii.  Formarea  unei  noi  percepţii  asupra  lumii 

este simultană cu conturarea, odată cu progresul economic, dacă nu a unei 

burghezii în sens apusean, cel puţin a unei categorii sociale laice, receptive 

la transformări, inclusiv la cele de suprastructură. Umanismul angajat, spe-

cific Apusului, aici devine unul de curte. Atmosfera patriarhală şi iminenţa 

primejdiei otomane marchează firesc activitatea cărturarilor şi frânează pro-

cesul de primenire. Situate la periferia zonelor de influenţă apusene, aceste 

principate nu se pot bucura de prielnicul concert al feluritelor moşteniri verna-

culare, înflorind în spaţii restrânse, ci sunt integrate din vremuri uitate într-o 

nesfârşită întindere, unitară din punct de vedere cultural, dominată de inerţia 

slavonă, chiar dacă Bizanţul devenise un mozaic policrom. Prin intermediul 

Transilvaniei şi al Poloniei, suflul novator al vremii se face, însă, simţit şi 

aici. Receptivitatea în acest sens a Moldovei şi a Munteniei este explicabilă 

şi  prin  faptul  că,  deşi  de  rit  ortodox,  deşi  expuse  intoleranţei  manifestate 

de Poartă faţă de cultura occidentală, spre deosebire de cea bizantină (15), 

ele  rămân  originare  cunoscătoare  ale  latinei  şi,  implicit,  ale  italienei,  încât 

lectura umanistă şi, într-o anumită măsură, contactul cu catolicismul, ţine şi 

aici treze conştiinţele. Aparent paradoxal, la un moment dat sunt favorizate 

şi de accesul, înaintea Apusului, la acele certe valori ale culturii răsăritene 

care, datorită condiţiilor devenite vitrege, iau calea exilului şi cărora, în acest 

refugiu către Occident din calea persecuţiei otomane, pământul valah şi cel 

moldav le devine vremelnică vatră.

Pe de altă parte, voievozi precum Ştefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe 

Basarab sau Petru Rareş au, de bună seamă, ca principi renascentişti, un rol mai 

---

16

ANTAL GYÖNGYVÉR

însemnat în propagarea culturii umaniste decât obscurii poeţi pe care i-a dat, 

uneori, Transilvania (16). Cât priveşte aspectul literar, Învăţăturile lui Neagoe 

Basarab către fiul său, Teodosie sunt o mostră de autentică şi reprezentativă 

scriere umanist-renascentistă, iar activitatea lui Luca Stroici şi a domnitorului 

muntean  Petru  Cercel,  totodată  poet,  vine  să  completeze  acest  peisaj. 

Palatul de la Târgovişte al acestuia din urmă, organizarea întregii curţi după 

modele occidentale, cunoscute din călătoriile şi studiile anterioare efectuate 

în  străinătate,  nu  au  împiedicat,  totuşi,  transformarea  lui  într-un  sacrificat. 

Soarta sa este comparabilă, în acest sens, cu cea a înaintaşului său moldovean, 

Iacob  Eraclidul,  care,  dincolo  de  faptul  că  s-a  dovedit  un  adevărat  patron 

al umanismului, i-a premers, ca intenţie, principelui Báthory, întemeietorul 

universităţii  de  la  Cluj  (1581),  şi  care,  deschizând  calea  Reformei,  dacă 

vremurile  i-ar  fi  îngăduit,  ar  fi  contribuit  la  sincronizarea  Moldovei  cu 

Europa.  Faţă  de  aceştia,  Udrişte  Năsturel,  Petru  Movilă,  Spătarul  Milescu, 

Constantin Brâncoveanu sau Cantacuzinii sunt personalităţi recunoscute ale 

umanismului românesc, amintite în rând cu cronicarii umanişti consacraţi.

Datorită acestor realizări precum şi evidentului interes pentru noua cul-

tură manifestat în cele două principate, chiar dacă unele proiecte au rămas 

nefinalizate, deschiderea acestora către noua orientare nu poate fi contestată. 

De aceea, surprinde afirmaţia lui Virgil Cândea, conform căreia “motivarea 

[întârzierii ralierii principatelor la cultura apuseană a vremii] trebuie căutată 

într-o rezervă bine determinată de angajarea politică şi spirituală conştientă 

a  românilor  într-o  altă  arie  a  cugetării  şi  civilizaţiei  europene”  [s.n.]  (17). 

De asemenea, aprecierea lui Nicolae Cartojan că “intrarea ţărilor noastre în 

zona culturii sud-slave […] a fost fatală pentru toată cultura noastră veche” 

(18) este contrazisă atât de cele menţionate, cât şi de faptul că situarea spi-

ritualităţii româneşti la intersecţia dintre două culturi diferite, una răsăriteană, 

străveche,  cealaltă  apuseană,  novatoare,  în  pofida  prejudiciului  de  moment 

asupra  sincronizării  cu  cea  din  urmă,  datorită  tradiţiei  dominante  a  celei 

dintâi, înseamnă, în timp, un câştig evident, dacă se are în vedere fie şi numai 

conservarea, în acest chip, a fiinţei neamului în faţa unui inamic care între 

Bizanţ şi Roma punea ca hotar iataganul. Ceea ce face ca “rezervele” faţă de 

cultura apuseană şi opţiunea “conştientă” pentru cea bizantină, în caz că au 

existat cu adevărat, să aibă o motivaţie severă, istorică. Dar nu este lipsită de 

interes nici constatarea că până şi această desincronizare priveşte doar mo-

mentul de apogeu al umanismului românesc, nu şi manifestările sale timpurii, 

fie  ele  şi  răzleţe.  Aceste  considerente  îndreptăţesc  aprecierea  lui  George 

Ivaşcu că “noi am fost dintotdeauna în Europa, ne-am sincronizat cu toate 

marile ei curente, […] istoria noastră literară nu este o racordare târzie [la 

ele]” (19).

---