I. PERSONALITATEA LUI
NICOLAUS OLAHUS
1. NICOLAUS OLAHUS – OMUL.
ORIGINEA ŞI VIAŢA
Viaţa şi activitatea lui Nicolaus Olahus este încă, pentru posteritatea sa,
plină de date neelucidate, fapt dovedit şi de informaţiile contradictorii pe
care le conţine chiar şi cea mai recentă şi mai avizată lucrare monografică
referitoare la el (20).
În tabelul cronologic care figurează ca anexă a acestui studiu, la data
de 10 ianuarie 1493, citim: “Se naşte la Sibiu Nicolaus, primul copil al lui
Varvarei şi al lui Ştefan Olahus” [s.n.], ca mai departe, la anul 1536, să aflăm
că “moare Matei, fratele mai mare al lui Nicolaus Olahus” [s.n.] (21). De
asemenea, în textul lucrării apare: “Din căsătoria lui Ştefan Olahus cu Varvara
au rezultat în ordinea naşterii: Matheus, Nicolaus, Ursula şi Elena” (22).
Un firav indiciu pare să ofere însuşi Olahus, când, în versurile sale ce jelesc
pierderea fratelui său, zeul Apollo îl îndeamnă să nu-şi mai scalde în lacrimi
ochii cei tineri: ”[…] teneros oculos desiste gravare / Fletibus […]” (23),
deşi acest atribut nu ar trebui considerat numaidecât o sugestie a vârstei mai
mici a lui Nicolaus, deoarece, în anul pierderii fratelui său, umanistul avea
doar patruzeci şi trei de ani şi, deci, valoarea literară a atributului poate fi
şi una determinativă, nu neapărat comparativă, prin eventuala sugestie. În
schimb, documentele cercetate de autorii monografiei sunt edificatoare, fapt
pentru care menţionarea ca întâi născut a lui Nicolaus credem că nu este decât
un lapsus calami.
Unele neclarităţi pe care le mai rezervă încă viaţa lui Nicolaus Olahus
sunt, însă, într-adevăr, consecinţa unor documente derutante. Din procesul
verbal redactat de Benedeck Zerchecky, aflăm că umanistul s-a stins din viaţă
18
ANTAL GYÖNGYVÉR
la 17 ianuarie 1568, dar Alexius Horányi datează evenimentul la 14 ianuarie
a aceluiaşi an, dând, totuşi, o altă vârstă a defunctului: şaptezeci şi şapte de
ani şi cinci zile, faţă de şaptezeci şi cinci de ani şi şapte zile, cum stabileşte
Zerchecky. Însuşi Olahus aminteşte, în Compendiarum suae aetatis chronicon
(24), ca an al naşterii sale, anul l493, însă pe piatra sepulcrală, comandată de
el prin testament, apare anul 1491 (25).
În privinţa stabilirii originii umanistului, biografii săi recurg adesea la
informaţiile pe care le conţine însăşi opera sa, Hungaria, amintitul Chronicon,
precum şi valoroasa sa corespondenţă (26). De asemenea, diplomele de
reînnobilare, semnate de Ferdinand, (din 23 noiembrie 1548 – Bratislava,
respectiv din 17 iunie 1558 – Viena, prin aceasta din urmă conferindu-i-se
titlul de baron al imperiului) şi testamentul său (27), redactat la 26 iulie 1562,
constituie o importantă sursă de date. Li se adaugă câteva însemnări legate
de un cotidian uneori emoţionant, pe care nu le-am găsit citate în studii:
Efemeridele, un soi de agendă sau de jurnal. Acestea, pe lîngă unele notiţe
mai puţin interesante, consemnează grav şi lapidar asediul Timişoarei de
către Ahmed paşa, în 27 ianuarie 1552 (“Themesvar obsessa per Achmath
Bassa.” (28) ), ocuparea ei, prin moartea “sărmanului Losontzy”, în 27 iulie
1552 (“Themesvar capta morte miseri Losontzy.” (29) ), numirile sale în
anumite funcţii ori evenimente din viaţa cunoscuţilor săi. Din câteva cuvinte
aşternute în fuga condeiului la 11 martie 1553, se poate deduce atmosfera
relaţiilor dintre umanist şi Maria, regina văduvă pe care Olahus o însoţea cu
devotament în pribegia sa: “Maiestas regina hoc die mecum loquuta est in
Gracz privatim de Archi-Episcopatu Strigoniensi hora noctis septima. Quo
die dixit se implevisse annum aetatis suae 51” (30). Tot în aceste însemnări
stă scris că cetatea Lanser, despre care Olahus vorbeşte şi în testamentul său,
a cumpărat-o la 11 iulie 1553, mutându-se în ea, singur, pe 15 ale aceleiaşi
luni (31).
Deşi originea umanistului părea lămurită, cercetări mai recente (32)
tulbură adevărul celor presupuse anterior. Conform unor date mai recente,
înrudirea familiei Olahus cu Dăneştii stă sub semnul întrebării, afirmaţia
umanistului în acest sens fiind chiar considerată o greşeală involuntară, mai
ales că nici diploma de reînnobilare care, aminteşte înrudirea cu Drăculeştii,
nu face referiri la Dăneşti: “[Diploma] din l558 aminteşte chiar nominal de
Dracula, Mihnea şi Mircea […], care sunt strămoşii lui Olahus. De aceea, este
curios că în Hungaria, vorbind despre […] voievodul Mihnea, [Olahus] scrie
că îşi trage originea din neamul Dăneştilor. Trebuie să credem că e vorba de o
greşeală neintenţionată” (33). Până la urmă, toate acestea constituie, de fapt,
o falsă problemă, deoarece, urmărind filiaţia voievozilor Ţării Româneşti, se
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
19
constată că Dăneştii şi Drăculeştii au o ascendenţă comună: pe domnitorul
Radu I. Din cei doi fii ai acestuia, Dan I şi Mircea cel Bătrân, iniţial asociaţi
la domnie, s-au născut Dan II, respectiv, Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş.
(Moartea fiului acestuia, Mihnea vodă cel Rău, părintele lui Mircea, o
relatează umanistul în paginile Hungariei sale.) Prin urmare, Olahus nu
comite nicio eroare pomenind înrudirea cu ambele ramuri, iar când spune că
este rudă de sânge cu Mihnea, al Dăneştilor, nu face decât să omită ramura
genealogică imediată, trecând direct la cea ascendentă. Este, însă, adevărat
că umanistul nu îşi aminteşte cu precizie gradul de înrudire cu Mihnea, dar
el recunoaşte indirect acest fapt, într-o scrisoare datând din 1553, în care
voievodul este considerat unchiul tatălui său – “patris mei, si bene memini,
patruus” [s.n.], deşi în testament îl numeşte unchi al său (34).
Legătura cu voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, Olahus o
detaliază în aceeaşi Hungaria: “Manzillae, ab Argyes, ex uxore Marina, […]
Ioannis Vaivodae sorore, duo erant inter alios filii: uni nomen fuit Stantzul,
qui Danum et Petrum filios suscepit, alteri Stoian, hoc est Stephanus. Is me, et
Matthaeum filios; Ursulam, et Helenam filias genuit” (35). Cu toate acestea,
concluziile exegeţilor săi pot fi reunite în următoarea constatare: “Pe baza
izvoarelor existente […], nu putem vorbi de înrudirea directă a lui Olahus cu
familia Huniazilor” (36). Singura mărturie, în acest sens, rămân informaţiile
transmise de scriitorul însuşi.
Se caută explicaţii şi pentru vârsta înaintată – cincizeci de ani – la care a
ajuns episcop umanistul, de vreme ce era de stirpe nobilă, întrucât se cunoaşte
că “vârsta medie în momentul primirii înaltei demnităţi clericale pentru cei
proveniţi din familii aristocrate era de douăzeci şi cinci de ani, a celor de
origine burgheză de treizeci şi nouă de ani, iar singurul episcop de origine
iobagă a avut patruzeci şi şapte de ani” (37). Se presupune că faptul este o
consecinţă a insistenţei reginei ca Olahus să-i fie la curte. De altfel, în pofida
originii alese şi a legăturilor de sânge cu diferiţi domnitori, se pare că familia sa
a dus un trai orăşenesc, după cum reiese din consemnarea oficială a procesului
din 1517 cu Ioan Nagy (38) şi din faptul că nu a studiat în străinătate, dacă
nu luăm în considerare îndrumările în ale limbilor clasice de care se bucură
în Ţările de Jos din partea lui Jacobus Danus, Levinus Panagathus sau Petrus
Nannius şi nici studiul furtim din anii maturităţii: “Zilele acestea, regina
s-a dus pentru patru zile la vânătoare […]. Eu, obţinând un concediu de la
ea, m-am dus la vestita universitate a celor trei limbi de la Louvain (39), la
patru mile depărtare, ca să-mi mai înviorez sufletul, pentru ca, după cum
regina vânează mistreţi şi fiare prin codri, tot astfel eu să vânez la Louvain
pronunţia grecească” (40). Cum însă, în scrisoarea lui Ludovic II către sfatul
Sibiului, prin care regele îl înlocuieşte pe judele Ştefan Olahus cu fiul său
Dostları ilə paylaş: |