Nicolaus olahus

22

ANTAL GYÖNGYVÉR

patrie. Căci nu sunt om ambiţios şi mă mulţumesc cu puţin” (48). Şi tot aici: 

“Nu-mi vor lipsi acolo nici oamenii învăţaţi, chiar dacă nu vor fi atât de mulţi 

ca aici, nici cărţile care, chiar dacă nu vor fi atât de multe, mă vor face totuşi 

să cred a fi în mijlocul Italiei” (49).

Mai târziu, în acest interval de lungi aşteptări, de pierderi şi de speranţe 

zădărnicite,  Olahus  va  învăţa,  totuşi,  să  găsească  în  sine  resurse  suficiente 

pentru  a  se  afla  în  fruntea  spiritelor  înaintate,  pentru  a  face  severe  şi 

îndreptăţite reproşuri chiar capetelor încoronate şi pentru a fi diplomatul de 

prim rang care să pună Europa la cale, spre a o izbăvi de pericolul otoman. De 

unde, într-o vreme, îi scria ambasadorului lui Clement VII la curtea lui Henric 

VIII, Ioannes Burgius, necăjit peste măsură: “Obiceiurile oamenilor [de aici] 

sunt diferite de ale mele […]. Pe lângă aceasta, nici ei nu mă înţeleg pe mine, 

nici eu pe ei” (50), datorită distinsului anturaj, îşi va găsi şi aici o patrie – una 

fără hotare fizice.

Întors  într-un  târziu  în  Ungaria,  numit  în  sfârşit  episcop,  mai  întâi  de 

Zagreb, apoi de Agria şi de Strigoniu, cel care a fost regent, restructurator 

al întregului învăţământ de la Tyrnavia, iniţiator al Contrareformei, după o 

bogată şi trudnică activitate în slujba culturii, îşi află locul de veci la Tyrnavia, 

în Biserica Sf. Nicolae, aşa cum ceruse prin testament.

Opera sa, de la scrierile istorice la cele religioase, de la scrisori, care vor fi 

fiind mai numeroase decât cele păstrate, până la poezii, având, multe din ele, 

în filoane ascunse posterităţii, harul său de artist – toate grăiesc, de aproape 

cinci secole, împotriva uitării. Doar că acel cuvânt latin, care odinioară l-a pus 

în rând cu Europa umanistă, astăzi îl desparte de propria sa patrie. Sau poate fi 

acesta doar un răstimp în care ea îşi adună puterile, să-l îmbrăţişeze definitiv.

2. NICOLAUS OLAHUS – OMUL DIPLOMAT. 

MILITANTUL ANTIOTOMAN

Scrisorile lui Olahus, concepute după legile artei, meşteşugite cu migală 

în bună manieră ciceroniană, punând în valoare şi talentul său oratoric, fac 

să transpară din rândurile lor nu numai un patriot îngrijorat şi încrezător în 

acelaşi timp, ci şi un abil diplomat.

Bucurându-se  o  vreme  de  liniştea  asigurată  de  nedezmeticirea  turcilor 

după  răsunătoarele  succese  repurtate  de  Huniazi,  regatul  ungar  cădea,  în 

schimb,  pradă  nobilimii  care  tutela  regi,  acum  mai  slabi.  Disoluţiile  din 

sânul  ei  îl  transformă  într-un  măr  al  discordiei  între  Ferdinand  şi  Zápolya. 

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

23

La acestea, se adaugă trădarea unor nobili care, în speranţa obţinerii puterii, 

fraternizează cu turcii. Unul din ei este Perényi. Căutând explicaţii şi soluţii, 

Olahus,  aflat  în  pribegie,  acuză  capetele  încoronate,  adresându-le  cuvinte 

îndrăzneţe,  pline  de  vervă.  Lui  Carol  Quintul,  care  se  împăcase  cu  papa, 

primind coroana din mâinile aceluia, şi participase astfel la dieta din 8 aprilie 

1530, cu prilejul noii diete, ţinută la Augsburg pe 1 octombrie, îi spune cuvinte 

pe care abia reuşeşte să le tempereze în final: “Dacă printre unguri există un 

număr de iubitori ai guvernatorilor turci, o parte au fost aruncaţi în această 

ruşine de frică, o parte din cauza situaţiei disperate, pentru că au socotit că 

nici majestatea ta imperială, care atunci nu te gândeai la salvarea creştinătăţii, 

nici prea strălucitul nostru rege, fratele tău, nu sunteţi suficient de puternici 

pentru  a  îndeplini  o  sarcină  atât  de  grea.  […]  Înţelegem  că  majestatea  ta 

eşti singurul om dat nouă de Dumnezeu în care să ne punem toată speranţa, 

liniştea şi siguranţa, singurul care poate să ne readucă vechea libertate.” Apoi 

adaugă, cu gândul la cei de acasă: “Şi nu numai noi, ci toţi ortodocşii cărora 

majestatea ta le este cunoscută socotesc că eşti un dar al milei divine. […] 

Acum, preastrălucite împărate, acum este momentul potrivit, dacă nu pentru 

exterminarea  duşmanului,  măcar  pentru  izgonirea  lui  departe  de  hotarele 

noastre”  (51).  Aceste  îndemnuri  înflăcărate  rămân,  însă,  fără  ecou,  căci 

disensiunile dintre confesiuni vor duce, nu la cruciada antiotomană pe care 

Olahus o solicită stăruitor, adresându-se cu această ocazie, la fel de elocvent, 

şi principilor creştini (52), ori redactând documente necesare înfiinţării unui 

front comun (53), ci, în cele din urmă, la războiul schmalkaldic dintre catolici 

şi lutherani, la care ia parte şi Olahus, în calitate de consilier al lui Ferdinand 

(bătălia de la Mülhberg, 1547). Umanistul va revedea şi altădată, de aproape, 

nenorocirile războiului: bătrân, tot în calitate de consilier, participă la asediul 

cetăţii Óvár, în 1566. 

Văzând  că  fraţii  Habsburgi  nu  se  împacă  şi  nu  se  aliază,  Carol  V 

angajându-se în necurmate dispute de supremaţie, printre alţii, şi cu Francisc 

I, regele Franţei şi cumnatul lor, care duce o politică turcofilă, Olahus cere 

intervenţia  conciliantă  a  papei  (54).  Într-o  lungă  scrisoare  expediată  de  la 

Linz lui Clement VII, încearcă să trezească atenţia pontifului şi să-l determine 

la  luare  de  atitudine,  zugrăvind  dezastrul  de  la  Mohács,  asediul  Vienei  şi 

rivalitatea principilor: regina Maria, adunând în jurul ei, la Bratislava, câţiva 

oameni devotaţi, printre care şi pe Ştefan Báthory, voise să-l lămurească pe 

Ioan Zápolya “să nu pună interesul personal înaintea celui obştesc şi să nu 

ofere un exemplu atât de nou şi de urât prin alegerea unui [alt] rege în statul 

ungar, ci să […] accepte […] [să fie ales] ca regent al Ungariei” (55). Cum 

însă voievodul Transilvaniei, de origine slovacă, se proclamă rege la Alba-

Iulia,  regina  fugară  se  vede  nevoită  să-l  sprijine  pe  fratele  ei  Ferdinand  în 

---