Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
252 ANTAL GYÖNGYVÉR pământ, şi cea eroică, proprie numai spiritelor deosebite, aflate în conjuncturi care îl depăşesc pe omul obişnuit. La început, eroul corespunde aspiraţiei titanice a Renaşterii. De proporţii gigantice, precum la Rabelais, sau întrupat în gânditorul-poet, eroul renascentist are, faţă de cel medieval, statut de paci- fist. Într-o accepţiune mai târzie, eroismul este echivalabil cu pătimirea pentru divinitate, deosebită de suferinţa vulgară ce decurge din mărginirea umană. În versurile lui Olahus, Paulus Bakyth devine nume generic al tuturor eroilor creştinătăţii. Decapitat de turci, el este dăruit cu viaţă veşnică, iar îngerul Gabriel vesteşte iubirea Domnului pentru eroul său:
“Degeneres animi pro me fera proelia nunquam [gerunt] […]. Paulus hic intrepride subiit cognomine Bakyth Munia quaeque viri fortis et arma mea. Qui quamvis summa cervice resectus Iam tamen hunc capiti consociabo suo.” (978) Devotat crezului său că actul de eroism implică inocenţă, umanistul transilvănean distinge cu sensibilitate între vitejia agresivă a cuceritorilor şi cea eroică a celor asediaţi, chiar şi atunci când este cronicarul imberbului Attila, simbol al forţei străbune. După ce consemnează cu mândrie inepuizabila ingenuitate a comandantului hun în vederea luării în posesie a Aquileiei, zăboveşte, totuşi, cu admiraţie şi deplină compasiune, asupra disperatului eroism al localnicilor în încercarea lor de a-şi păstra cetatea, familia şi viaţa: “Nihilo minore animo obsessi quoque stationem quisque suam, urbem, se,
În Hungaria, bătălia de pe Câmpia Pâinii, în urma căreia pârâul din apro- piere se umflă de sânge, pune capăt şi vieţii a două sute de călăreţi înzăuaţi din serviciul episcopului Transilvaniei. Pentru eroismul lor, piosul prelat le caută el însuşi trupurile pe câmpul de luptă pentru a le aduce cu cuvenita cinste şi spre veşnică pomenire, pe un drum de trei mile, la Alba-Iulia. În finalul evocării acestui moment, scriitorul, printr-o remarcă ce-i exprimă pro- funda consideraţie faţă de cei căzuţi şi, deopotrivă, faţă de preţuitorul sacri- ficiului acelora, sugerează temeiul pentru care faptele lor şi gestul pios al episcopului sunt în egală măsură demne de memoria urmaşilor: virtutea [84*] le-a fost aceeaşi (“Tanta fuit boni huius viri, erga suos, in defensione ab
Posteritatea a reţinut cuvintele lui Petrarca, prin care, la porţile uma- nismului, omenirii i se dădea de veste despre adâncile semnificaţii ale virtuţii: “Mileniile se scurg, secolele se adaugă unele altora; niciodată virtutea nu va NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 253
fi îndestul lăudată” (981). Fire contemplativă, laudă, totuşi, virtutea activă. Pentru Salutati, calea către virtute este religia, după cum, pentru Calvin religia înseamnă virtute; Ficino pune virtutea în slujba unei republici casnice; Bracciolini, în Liber de virtute, o consideră stearpă dacă nu este transpusă în glorie, prin care ea însăşi înnobilează. Valla, condamnând asceza, deduce virtutea din întregul fiinţei umane, corp şi suflet; filolog, meditează pe marginea originii comune a cuvintelor virtute şi virilitate; între timp, Maurice Scève vede în Delia fiinţa unor înalte virtuţi, iar Heptameronul Margaretei de Navarra consfinţeşte că “virtutea femeilor nu sălăşluieşte doar în inimile şi în capetele principeselor” (982). Ca motiv tipic renascentist, la Leon Battista Alberti virtutea învinge soarta, deoarece însumează valorile etice şi politice ale omului, în timp ce soarta înseamnă limitare. De aceea, soarta devine “docilă şi favorabilă” pentru cei virtuoşi – ceea ce explică şi decăderea imperiului roman din clipa în care virtutea nu a mai fost preţuită între hotarele sale. Cu toate accepţiile acestui concept (rigoare şi abnegaţie la Benvenuto Cellini, bunătate şi sete de cunoaştere la Castiglione, cultură la Margareta de Navarra, dragoste de dreptate şi adevăr la Leonardo da Vinci, nobleţe şi tragism la Shakespeare), principala sa distincţie morală faţă de Evul mediu constă în convingerea că, prin ea, divinizarea umană se înfăptuieşte deja pe pământ, aşa cum propovăduieşte Castiglione şi Manetti. Personajul titular al lui Cervantes îşi instruieşte astfel scutierul: “Obârşia înaltă se moşteneşte, pe când virtutea se capătă şi virtutea are preţ în ea însăşi, pe când obârşia înaltă nu” (983). Iar Boccaccio conchide: “Numai virtuţile au fost acelea care i-au deosebit pe oameni […], căci de născut ei toţi […] s-au născut deopotrivă” (984). Aristotel pusese virtutea civică la temelia fericirii, însă Machiavelli constată că societatea umană nu lasă loc manifestării virtuţii, încât se ajunge – conform observaţiei lui Eugenio Garin (985) – la ambivalenţa ticăloşie- virtute. În urma acestei mutaţii, o trenă nostalgică şi, totodată, utopică de scrieri umaniste vine să ispitească omenirea cu feeria unor state ideale în care virtutea rămâne univocă. Contribuţia privitoare la acest concept a umanistului Olahus nici de această dată nu este una teoretică, de problematizare. Rândurile sale se integrează, însă, cu desăvârşire mentalităţii epocii, chiar când se constituie în lapidare crochiuri. Cucernicelor figuri din proza sa istorică – femei şi bărbaţi transsubstanţializaţi, prin virtute, în divinităţi pământene – li se adaugă în versuri cunoscutul portret al lui Erasmus; acesta, prin virtutea sa, face să pălească orice om, precum soarele domină, prin lumina sa fără de seamăn, orice alt astru:
“ Sic celsa virtute viros praecelluit omnes Sidera ceu coeli sol superare solet.” (986) Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|