Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea

Reacţia calcedoniană în Antiohia

Calcedonienii din Antiohia erau şi ei activi. Ei au scris patriarhului Constantinopolului o petiţie împăratului pentru a-l muta pe Sever. El este un lup, nu un păstor, un eretic şi un criminal care îi întoarce pe evrei liberi asupra credincioşilor şi îi masacrează. Nu le-am văzut noi trupurile stând pe străzi?” Unii monahi l-au acuzat pe Sever de crime şi de păcat. Sever a fost conştient de ce a avut loc. El nu a fost surprins de faţa lui Ioan al Ierusalimului, pentru care nu a avut destul respect. Într-una din scrisorile lui Sever scrie că singurul motiv pentru care Ioan a fost făcut patriarh al Ierusalimului a fost din cauza caracterului său „nestabil.”

Negocierile lui Iustinian cu papa Hormisdas

Zeloşii de la Calcedon au trebuit să aştepte, căci prioritatea lui Iustinian a fost de a rezolva schisma cu Roma. Iustinian a schimbat deja scrisori cu papa Hormisdas, indicând clar papei care sunt intenţiile lui. Papa Hormisdas a răspuns (Scrisoarea 28) că Iustinian a ştiut care au fost termenii. „Este de dorit reconcilierea, dar în termenii daţi. Termenii mei sunt după câte ştiţi căci ei au fost scrişi cu un an în urmă şi nu se vor schimba.” În scrisoarea sa Iustinian, care a căutat o reconciliere cu necalcedonienii, a scris: „primim Calcedonul. Cinstim amintirea lui Leon. Citim numele voastre în diptice. Nu este destul atâta?” Papa Hormisdas a fost inflexibil. Fie că Acachie trebuia condamnat sau nu v-a exista nici o reuniune. Iustinian nu a fost în poziţie de a negocia fiindcă ţelul lui a fost recucerirea Italiei, un ţel destul de dificil de realizat fără susţinerea episcopului Romei. Hormisdas, pe de altă parte, nu avea nimic de pierdut fiindcă conducerea lui Teodoric era tolerantă şi poziţia lui ca papă stabilă. Mai exista posibilitatea ca reuniunea cu împăratul să aducă în viitor mai multe erezii teologice în Biserică, lucru de care Hormisdas era conştient. În acest moment rânduiala stabilă şi tolerantă de sub arienii germanici părea preferabilă unirii cu scaunele patriarhale de sub conducerea imperială tocmai din cauza tulburării teologice din est şi din cauza imposibilităţii predictibilităţii împăraţilor. Un nou împărat putea însemna o schimbare în perspectiva teologică.

Iustinian a scris lui Hormisdas din nou, asigurându-l că v-a face tot cei stă în putere să se întâlnească cu cerinţele papei. El l-a invitat pe Hormisdas la Constantinopol. Hormisdas a refuzat dar a trimis o delegaţie de cinci oameni – episcopii Germanus şi Ioan; preotul Blandus şi doi diaconi, Felix şi Dioscor. Puterea delegaţiei se pare că a rămas cu diaconul Dioscor, căci el a fost cel care a purtat o corespondenţă cu Hormisdas. Instrucţiunile date acestor cinci au fost că ei nu trebuiau să negocieze. Ei au fost acolo pentru a prezenta termenii. Hormisdas a voit să ascundă un subiect şi nu să condamne deschis pe Macedonie şi Eufimiu dacă numele lor au fost mutate din diptice. Scrisoarea papei Hormisdas către Ioan patriarhul Constantinopolului a fost directă. „Nu încercaţi să apăraţi condamnaţi ca Acachie. Mai bine, mutaţi-vă din contactele cu erezia anatematizând pe el şi pe urmaşii lui.”

Delegaţia romană a sosit în Constantinopol în martie a lui 519 bucurându-se de o primire generoasă. Iustinian, generalii săi şi senatul s-au întâlnit cu delegaţii la zece mile de la oraş şi i-au condus în oraş. Patriarhul Ioan a primit cererile romane, dar numai după discuţii, a semnat Libellus Hormisdae în prezenţa împăratului, senatului şi a legaţilor papali. Trebuie menţionat că patriarhul Ioan a fost primul episcop al Constantinopolului care a folosit titlul de „Patriarh Ecumenic.,” un fapt care a fost ignorat de Roma în acel moment.

Libellus Hormisdae a conţinut afirmaţii pe care nici un episcop al estului nu le-a semnat mai înainte. Cuvintele sunt cuvinte ale episcopului Romei dar el le-a cerut episcopiilor estului să le semneze. „Formula” după cum a fost semnată de patriarhul Ioan a fost astfel în cele mai importante secţiuni.

„Primul punct al mântuirii este că trebuie să ţinem regula dreptei credinţe şi să nu deviem în nici un fel de la tradiţia Părinţilor. Căci nu este posibil să trecem de determinarea Domnului nostru Iisus Hristos care a spus: „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea.” Aceste cuvinte sunt dovedite de efectele lor, căci în scaunul apostolic religia catolică este ţinută neviolată. Dorind, prin urmare, să nu cădem de la această credinţă şi urmând în toate rânduielile Părinţilor, anatematizăm toate ereziile, dar în special cea a ereticului Nestorie şi cu el, îi anatematizăm pe Eutihie şi pe Dioscor... care au fost condamnaţi la Sfântul Sinod din Calcedon, pe care îi îmbrăţişăm şi îi urmăm... îl anatematizăm pe Timotei paricidul, poreclit Pisica şi condamnăm pe ucenicul lui şi urmaşul în toate lucrurile, Petru [Mongus] al Alexandriei, îl anatematizăm pe Acachie, fost episcop de Constantinopol, care a devenit complicele şi urmaşul lor şi cei care au comuniune cu aceste persoane, v-a cădea sub o condamnare sau judecată asemănătoare. În acelaşi fel îi condamnăm şi îi anatematizăm pe Petru al Antiohiei cu urmaşii săi şi cu toţi cei care au fost menţionaţi mai sus [aceasta este cauza modificată de legaţii papali astfel că Ioan nu îl v-a anatematiza pe Eufimie şi Macedonie]. Aprobăm şi îmbrăţişăm toate epistolele lui Leon, papa oraşului Roma pe care le-a scris cu privire la dreapta credinţă. După cum am spus mai înainte urmând scaunului apostolic, predicăm toate lucrurile care au fost declarate de cei morţi. Consecvent nădăjduiesc că voi fi în comuniune cu voi, comuniunea predicată de scaunul apostolic, în care constă toată solidaritatea şi întregul credinţei creştine, promiţând viitorului că la sărbătorirea sfintelor taine nu v-a fi făcută nici o menţiune a numelor celor care s-au separat de comuniunea Bisericii catolice; adică, a celor care nu sunt de acord în toate lucrurile cu scaunul apostolic...”

Mai înainte de a semna aceasta Ioan a insistat pe predicarea ei, după obişnuitul schimb de salutări frăţeşti cu: „când am primit scrisoarea voastră, m-am bucurat cu o bucurie duhovnicească pentru sfinţia ta fiindcă tu cauţi să uneşti bisericile lui Dumnezeu după vechea tradiţie a Părinţilor şi în duhul lui Hristos te grăbeşti să scoţi pe cei care rup pacea, să renunţe la toţi ereticii respinşi de tine, căci eu ţin sfintele Biserici ale bătrânilor şi a noii noastre Rome să fie o singură Biserică şi definesc scaunul Apostolului Petru şi a oraşului imperial ca fiind unul.” Ioan îşi exprimă acordul său total cu tot ceea ce a fost făcut la cele patru sinoade ecumenice şi denunţă pe toţi cei care au perturbat aceste sinoade. El adoptă şi face propriile cuvinte formule papale. În această prefaţă Ioan a reuşit să modifice pretenţiile scaunului roman căci identificând noua şi vechea Romă el a permis scaunului Constantinopolului să se împărtăşească de privilegiile cu care Libellus Hormisdae le-a rezervat pentru scaunul Romei.

În Libellus Hormisdae a existat o condamnare a lui Acachie şi a succesorilor lui şi a împăraţilor Zenon şi Anastasie. Pentru Ioan a fost dificil ca temele pontice şi asiatice să convingă toate cererile – ei au fost senzitivi cu privire la condamnarea celor care au murit, un subiect care v-a fi ridicat din nou la Sinodul Cinci Ecumenic cu privire la condamnarea postmortem a lui Teodor, Teodoret şi Ibas. Iustinian i-a explicat situaţia lui Hormisdas într-o scrisoare. „O parte mare a episcopilor greci nu au putut fi obligaţi, chiar şi cu folosirea focului şi a sabiei, pentru a condamna numele episcopilor care au murit după Acachie.” Epifanie a urmat după Ioan ca patriarh al Contsnatinopolului şi el a scris cu privire la aceiaşi situaţie. „Mulţi dintre sfinţiţi slujitori ai Pontului şi ai Asiei şi mai presus de toate cei la care se refereau la Orient, au găsit dificil şi chiar imposibil să scoată numele primilor lor episcopi... ei au fost pregătiţi să se apăre de orice pericol decât să comită o astfel de faptă.” Împăratul Iustin a scris despre acelaşi subiect şi menţionează „ameninţările şi persecuţiile” angajate pentru a introduce clericii şi laicii acestor episcopii pentru a fi de acord cu mutarea numelor. „Ei stimează viaţa mai mult decât moartea, dacă ar trebui să îi condamne pe cei care sunt morţi şi a căror viaţă, atunci când au fost în viaţă, a fost mărirea oamenilor lor.” Iustin îl cheamă pe papă să uşureze cererile „cu scopul de a unii bisericile şi în special Biserica din Ierusalim asupra căreia se v-a revărsa bunăvoinţa, ca fiind maica numelui creştin, astfel că nimeni să nu îndrăznească să se separe de Biserică.” Ca răspuns dat împăratului papa îl obligă pe împărat să îi forţeze să îi oblige la unire şi uniformitate. Papa i-a scris patriarhului Epifanie şi l-a împuternicit să acţioneze de partea sa în est – oricine era admis la comuniune cu Biserica Constantinopolului a fost considerat în comuniune cu Biserica Romei. Papa a inserat o scurtă declaraţie de credinţă în care nu se menţionează prerogativele scaunului Romei. Ce s-a întâmplat de fapt a fost că papa nu a accentuat pretenţiile pentru scaunul său pe care le-a făcut mai înainte şi a lăsat problema în mâinile lui Epifanie.

Scaunul roman a fost incapabil de a înţelege complexitatea controversei teologice. Au existat mulţi calcedonieni în est care nu au acceptat crezul că „Unul din Sfânta Treime a suferit în carne” un crez prin care era în conformitate cu Anatema a doisprezecea a sfântului Chiril că „Dumnezeu Logosul a suferit în carne.” Această poziţie teologică, cunoscută ca „formula theopaschită” a fost deplin consistentă cu esenţa definiţiei credinţei după cum a fost ea afirmată la Sinodul de la Calcedon. Această formulă nu conţinut termenul monofizit „care a fost crucificat pentru noi.” Această poziţie teologică a descoperit doctrina incipientă a lui „enhypostasis,” o perspectivă teologică care părea că zăpăcea Roma. În Constantinopol au existat discuţii despre aceasta chiar mai înainte ca delegaţii papali să sosească, lucru pe care îl ştim din corespondenţa lui Dioscor cu papa Hormisdas. Monahii au avut un rol activ în această poziţie teologică, în special monahii sciţi. Acceptarea Formulei Theopaschite a inclus o acceptare deplină a umanităţii, a naturii umane a lui Hristos fără să se implice în nici un caz că natura umană şi-a avut propriul ipostas, propria persoană. O persoană, Logosul divin care era posesorul a două naturi – natura divină din veşnicie; şi natura umană de la concepere. Această persoană divină, centru unirii şi al unităţii în Iisus Hristos, a experimentat viaţa naturii divine şi viaţa naturii umane. Persoana Divină Veşnică care a devenit om a experimentat suferinţa omului. Din iunie 519 înainte, papa Hormisdas a auzit lucruri rele despre monahii sciţi care susţineau acest punct de vedere. În corespondenţa sa cu papa Hormisdas Dioscor s-a referit la ei ca şi la „aprinşi de diavol,” ca şi la oponenţi la „rugăciunile pentru toţi creştinii” şi ca fiind condus de un „stareţ fals,” Maxenţiu. Dioscor a relatat că ei au fost anti-romani, lucru ce pare acurat. Câteva discuţii au avut loc între aceşti monahi şi legaţii papali, discuţii ordonate să aibă loc sub Iustin. La aceste discuţii nu s-a rezolvat nimic. În cele din urmă Maxenţiu a plecat cu un grup din monahii lui la Roma în vara lui 519, luând cu sine o scrisoare subliniată de gândirea teologică contemporană din Constantinopol. În iulie 519 Iustinian l-a avertizat pe papa Hormisdas într-o scrisoare că unirea şi pacea nu vor avea loc fără un răspuns repede şi favorabil monahilor. Este semnificativ că papa Hormisdas mai întâi a primit Libellus a lui Maxenţiu şi l-a aprobat „în faţa martorilor episcopilor, laicilor şi senatului Romei.” A avut apoi alte gânduri şi în cele din urmă a respins Formula Theopaschită – din câte se pare nu atât de mult pentru motive teologice cât pentru simplul motiv că părea „nouă.” În Constantinopol legaţii papali şi-au descoperit lipsa lor de familiaritate cu doctrina teologică. Ei au fost lipsiţi de tact şi au devenit destul de nepopulari. Cel mai important, ei au fost percepuţi ca şi reprezentanţii unei „teologii străine.” Şi aici se poate simţii influenţa Volumului papei Leon şi incapacitatea lui de a afirma o noţiune şi o definiţie a persoanei. Aici tragedia Calcedonului şi incompletitudinea lui este lăsată goală.

Papa Hormisdas a primit scrisoarea lui Ioan şi cea de la Iustinian destul de târziu. Până la vremea când Hormisdas a răspuns în iulie 519 el a scris o „răscoală abdominabilă” inspirată de episcopul de Tesalonic Dorotei. Era clar lui Hormisdas că până şi acceptarea termenilor Constantinopolului nu însemna că şi alte oraşe din imperiu îi vor urma. El era mai întâi interesat de Alexandria şi Antiohia. Iustin a sugerat că Antiohia a mânuit şi a grăbit poziţia patriarhului Antiohiei asupra diaconului roman Dioscor. Hormisdas s-a opus ideii fiindcă îl avea pe Dioscor în minte pentru scaunul Alexandriei. „Antiohia,” scria Hormisdas, „ar fi o arie complet nouă pentru tine, dar Alexandria o ştii din trecut şi tu ai fi exact persoana care ar putea aduce aceşti oameni în ordine.” Nimic nu a ieşit din această situaţie cu Alexandria, căci Iustin nu a voit să rişte o rebeliune egipteană. Antiohia a prezentat o situaţie diferită.

Edictul imperial care obliga la acceptarea Calcedonului şi ordinul de arest pentru Sever

Un edict imperial a fost tras care a omis specific Egiptul. În acest edict către „orient” s-a decretat că toţi episcopii trebuie să accepte Calcedonul său să îşi părăsească scaunele. Autorităţile imperiale au realizat ce fel de caracter avea Sever, căci ele au fost cele care au scos un ordin pentru arestul lui – evident el nu a fost genul de persoană care să îşi schimbe poziţiile teologice la comandă imperială. Ordinul de arest i-a fost încredinţat lui Vitalian, conducătprul de mai înainte a revoltelor împotriva lui Anastasie şi care acum era comes orientis. Chronicon Edessenum vorbeşte despre „curăţirea” Antiohiei în 518-519, o „curăţire” împotriva anti-calcedonienilor. Din cauza relaţiei speciale a lui Vitalian cu Flavian, Vitalian a fost plin de ură împotriva lui Sever. Vitalian a fost ucis mai înainte ca să îşi poată executa ordinul. Sever a fugit în Egipt cu prietenul său Iulian Halicarnassus. Filoxen a fost prins şi condamnat la exil în Gangra.

Scaunul Antiohiei a fost considerat vacant. Toate Bisericile au fost „confiscate” sau luate pentru folosirea celor care au acceptat Calcedonul. Paul, un „prezbiter” din Constantinopol şi cunoscut istoric ca şi Paul Evreul, a fost ridicat pe scaunul patriarhal al Antiohiei. Constantin a încercat să îl hirotonească pe Pavel în oraşul imperial dar legaţii papei s-au opus, obiectând că el trebuie să fie hirotonit în Antiohia „în conformitate cu vechea tradiţie” şi să evite repetarea rezultatului hirotonirii de mai înainte în Constantinopol a unui episcop pentru scaunul antiohian. Sursele pretind că cruzimea sa faţă de monofiziţii din Edessa l-au făcut infam – monahi erau omorâţi dacă refuzat să se conformeze. Filoxen într-una din scrisorile lui pretinde că lui Pavel i s-a rezistat puternic şi că „oamenii” au cerut martiriul lui. S-au ridicat acuzaţii de origine morală împotriva lui Pavel, cerându-i-se demisia sau depunerea. A fost urmat de Eufrasie, care a fost, după sursele monofizite, un om „blând” şi „generos” – sursele monofizite se referă la el ca şi la un „slăbănog.” El a fost episcop timp de cinci ani în care pacea a fost restabilită ariei. S-a raportat din surse că el şi „vicleanul Aesculapius” au pierit în cutremurul din 526. Succesorul lui Eufrasie, Efrem de Amida a fost comes orientis mai înainte de hirotonirea lui. El s-a remarcat în poziţia de serviciu civil cu lucrări de salvare după cutremur. Se pretinde că hirotonirea lui a fost o recompensă pentru lucrarea ca şi un slujitor civil. Iustinian a decis să aplice mai multă forţă împotriva acestor monahi ne-calcedonieni şi Efrem a voit să îi ajute – el a reînnoit poliţa lui Paul.

Pretenţia lui Mihail Sirianul din Cronica (9, 13) că toată domnia lui Iustinian a fost una de persecuţii nu este o exagerare. Persecuţia a fost dusă mai întâi împotriva monahilor anti-calcedonieni şi a comunităţilor lor – în special în Siria în ariile în care siriaca era limba Bisericii. Filoxen a realizat că separaţia finală a venit. Orice încercare de a reinterpreta Henotikonul în termeni calcedonieni nu a fost nimic mai mult decât o încercare de a restaura „doctrina necurată a lui Nestorie.” Orice problemă a intercomuniune cu calcedonienii a fost lipsită de discuţie. În Mărturisirea de credinţă, scrisă mai înainte de a murii în 523, Filoxen a scris „că asupra acelui sinod a stat un blestem şi pe toţi cei care au fost de acord cu el” – un blestem veşnic.

La finele domniei lui Iustin I se pretinde că edictul care a proclamat aderenţa la Sinodul de la Calcedon a fost ascultat, unde nu s-a făcut nici o încercare serioasă. Aproximativ cincizecişicinci de episcopi au refuzat lucru pentru care au fost depuşi şi exilaţi. Monahii anti-calcedonieini fie au fugit în Egipt sau au îndurat persecuţie. Laicii au fost un alt subiect. Există o revelaţie interesantă cu privire la Vita lui Ioan Tella. Majoritatea congregaţiei a crezut în ascultare faţă de legea imperială, totuşi nu au acceptat Calcedonul – căci el trebuia acceptat. De aici, Iustin şi Iustinian au fost capabili să impună o ordine externă a susţinerii calcedoniene dar nu se putea evalua sentimentele populaţiei, o populaţie intimidată de posibilitatea unei persecuţii dacă se acţiona.

Ioan de Tella

Opoziţia a fost încă vie în lucrările lui Ioan de Tella, un monah şi un zelos monofizit. El a fost monah de la o vârstă timpurie – spre întristarea maicii sale. El a rămas într-o chilie fără nici un interes de a accepta vreo poziţie clericală – i s-au oferit câteva. Biograful său relatează că Ioan a fost avertizat într-o viziune că v-a venii ziua când Biserica v-a avea nevoie de episcopi „care vor suferii şi care nu vor fi mişcaţi de ameninţare sau de mită.” După această viziune Ioan a primit hirotonirea. Biograful său ne relatează excesivul dar al lacrimilor. Când Sever a fugit în Egipt, l-a numit pe Ioan de Tella ca şi reprezentativul său. Ioan nu l-a dezamăgit pe Sever, căci el a călătorit în jurul provinciilor în zdrenţe organizând pe necalcedonieni. La un moment dat el a avut aproximativ opt co-lucrători. Gradual, ei au fost toţi capturaţi – dar nu Ioan, care a câştigat simpatia ţăranilor şi a oficialilor. Aceşti episcopi care au acceptat Calcedonul la porunca unui edict imperial şi care la inimă nu erau calcedonieni au întâmpinat sosirea lui Ioan din Tella. Aceşti episcopi au refuzat să hirotonească pe oricine într-o credinţă necalcedoniană, dar ei i-au permis lui Ioan de Tella să hirotonească pe cine voia el.

Dintr-o perspectivă imperială o ordine externă a descoperit că numai episcopii monofiziţi erau în Egipt, în Persia sau ascunşi în anumite mănăstiri estice îndepărtate. S-a părut că edictul imperial a oprit proliferarea hirotonirilor monofizite. Nu aceasta a fost şi realitatea, căci au existat preoţi monofiziţi în majoritatea locurilor şi numeroşi oameni care au dorit hirotonirea interzisă de legea imperială. O Biserică „de subsol” a prins viaţă şi care avea să crească clandestin. Activitatea lui Ioan de Tella a devenit cunoscută autorităţilor imperiale. Ioan a fost capabil să negocieze o asigurare de „comportament sigur” de la împărat şi sub această condiţie, el a venit la Constantinopol pentru o audienţă la împărat. I s-a cerut să înceteze şi să renunţe la activitatea sa, cerere la care Ioan a refuzat – ascultarea sa, a exclamat era faţă de Dumnezeu, nu faţă de împărat.

Persecuţia ne-calcedonienilor în Edessa

Poliţa imperială generală a fost de a aştepta până ce o episcopie devenea vacantă şi apoi să fie umplută cu un pro-calcedonian. Edessa a fost un exemplu. Se pretinde că episcopul a murit de ruşine fiindcă a acceptat Calcedonul. Fiind un pro-calcedonian, Aesculapius a fost imediat nominalizat şi a dezlănţuit imediat o persecuţie severă asupra anticalcedonienilor, forţând stiliţii jos de pe stâlpii lor şi scoţând monahi chemând forţa militară imperială. Monahii din aproximativ zece mănăstiri din împrejurări au refuzat să se împărtăşească cu episcopul sau să participe la slujbele din Postul Crăciunului. De Crăciun numai o mănăstire avea monahi – şi acea mănăstire avea numai zece monahi care au mai rămas. Monahii, după cum relatează sursele, au plecat în deşert, unde au rămas timp de şase ani până ce Teodora s-a întors la mănăstirile lor.

În 537 Efrem, episcop de Edessa a reuşit în al prinde pe Ioan Tella – cu ajutorul persanilor care au primit recompensa. Persanii au fost capabilă să îl depisteze pe Ioan, l-au găsit în peştera unui eremit şi l-au adus în Nisibis. Recompensa oferită de Efrem a fost înceată şi în timpul aşteptării Ioan şi gărzile persane au devenit prieteni. Persanii au fost uimiţi că omul la care au cheltuit atâta de multă energie să fie depistat nu era altul decât un monah religios. Persanii puteau înţelege plângerea lui Ioan că a fost persecutat numai din cauză că a refuzat să îşi schimbe religia la porunca împăratului. Mai mult, persanii s-au oferit să îl elibereze pentru o taxă – dar cu mult mai puţin de ce a oferit Efrem. Ioan nu avea acces la bani. Când recompensa în cele din urmă a venit de la Efrem, persanii au simţit că este datoria lor să îl predea pe Ioan în conformitate cu înţelegerea. Ioan a fost dus peste graniţă la Dara unde Ioan şi Efrem au început nişte discuţii teologice care nu au rezolvat nimic. Mai târziu Ioan a fost adus în Antiohia şi închis într-o mănăstire acolo – cu încă alţi patru monahi în chilie, o situaţie care nu a fost atât de ameninţătoare. Doi dintre ei erau calcedonieni, dintre care unul era un binecunoscut persecutor. Teologic Ioan susţinea că „Hristos era complet cu Tatăl, ca Dumnezeu şi complet cu maica Sa ca om,” că a existat o unire a naturilor, o unire care nu a fost nici „confuză” şi nici „schimbată.” El l-a respins pe Eutihie total. Domnul a fost „de o natură şi a de venit întrupat fără schimbare” şi Domnul a fost ca noi „în toate afară de păcat.” Când el a profesat că a existat „o unire inefabilă şi incomprehensibilă” ale celor două naturi, că Domnul este Dumnezeu şi om adevărat, oponenţii lui au crezut că el retracta. „El ne-a unit. El a renunţat la erezia lui,” după cum au declarat oponenţii lui. Sursele ne relatează că atunci când a auzit acestea Ioan a devenit nemulţumit, declarând: „Doamne fereşte ca să îl abandonez pe Sfântul Chiril şi să aduc ruşinea peste Biserică!” zvonul că Ioan a retractat s-a răspândit repede. Efrem a venit în persoană ca să îl primească înapoi la credinţă, dar a fost uimit când Ioan s-a întâlnit cu Ioan, care a declarat: „dacă Sever, patriarhul meu, mărturisea două naturi după unire, l-aş fi anatematizat.” Tot acest episod este o imagine în oglindă a întregii controverse şi o imprecizie a limbajului folosit de ambele părţi. Tragedia nu a dus decât numai la luptă, controversă şi suferinţă pentru următoarele secole. Ioan a murit în 538, „rugându-se pentru pacea Bisericii şi pentru cei care l-au persecutat.”

Persecuţia a fost reală, totuşi a fost limitată şi sporadică. Poliţa lui Efrem ne oferă o introspecţie în stadiul actual al afacerilor. Ordinele lui au fost de a aduce conformitate la Calcedon şi pentru acest motiv puterea imperiului a fost plasată la dispoziţia sa. El a avut puterea şi autoritatea să desfacă mănăstiri, să depună episcopi, să îi exileze pe recalcitranţi şi să plaseze servitori anti-creştini. Din câte se pare a existat o anumită limită dincolo de care nu au trecut – nu a existat nici o poliţă oficială pentru o deliberare a suferinţei morţii, în ciuda aberaţiilor care au avut loc. Mai mult, au existat două locuri de refugiu – Egipt şi Constantinopol, chiar şi aranjamentul monastic în palatul imperial, un aranjament oferit de Teodora. Exilul din Egipt a fost într-un anume sens o „venire a acasă,” un loc în care monofiziţii puteau trăi, respira şi muncii.

Activitatea lui Sever în exil

În exil în Egipt Sever a fost extrem de activ. Iniţial perspectiva lui Sever a fost deprimantă, sumbră. Dispoziţia lui s-a schimbat. În Alexandria s-a stabilit un „sinod eminent de episcopi,” un sinod care avea de grijă de tot ce se întâmpla în imperiu, un sinod care continua să îndemne şi să încurajeze pe anticalcedonieni să rămână pe poziţie. Sever a continuat să ofere instrucţii care au privit nu numai îndemnurile generale sau poliţele generale ci şi specificităţi generale la cazuri individuale aduse în atenţia lui. Scrisorile lui sunt pline de răspunsuri la viaţa Bisericii. El s-a exprimat destul de franc atunci când a auzit că Roma a respins formula theopaschită, căci gândirea teologică a lui Sever a fost mai sofisticată decât cea a Romei şi Sever ştia că Roma nu v-a putea diferenţa între esenţa divină şi ipostase. Sever nu era anti-roman. Obiecţia lui faţă de Sinodul de la Calcedon era teologică, nu ecclesială sau politică. El îl citează pe papa Iulius şi se referă la el ca şi la „turnul duhovnicesc şi neclătinat al Bisericii romanilor.” Interesul lui a fost ca definiţia credinţei de la Sinodul de la Calcedon care nu a mai menţionat nici unde „natura întrupată a Logosului divin” şi care nu a mai menţionat nici unde „unirea ipostatică.” În viziunea lui a luat doctrina „din două naturi, perfecte, nedespărţite şi neamestecate” tocmai de la Nestorie. Pentru Sever, după Întrupare a existat „o natură din două” şi înseşi faptul că Calcedonul nu a inclus-o a făcut-o blasfemiatoare în Volumul papei Leon. Cum putea crede Leon că Logosul Întrupat putea murii „în două naturi”? Care natură a fost crucificată? Doctrina celor „două naturi” a fost ceea ce l-a făcut pe Leon un „blasfemiator” şi un „stâlp al heterodoxiei.” Sever a considerat Volumul lui Leon „iudaic.” Unul dintre cele mai penetrante atacuri la Volumul lui Leon a fost în Scrisoare către Contele Oecumenius. Sever nu a fost un instigator împotriva imperiului din cauza etnicismului regional. Scrisorile lui îl portretizează ca care unul care avea respect faţă de împărat şi loialitate faţă de imperiu. Era un cosmopolitan sofisticat. Faţă de Roma şi primatul ei nu a fost antagonist. Teologic s-a opus Volumului papei Leon şi sinodului de la Calcedon crezând că ele sunt vehicole de erezie. Sever s-a hrănit cu lucrările Sfântului Atanasie, capadocienilor şi ale Sfântului Chiril al Alexandriei.