Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea

Controversa între Sever şi Iulian Halicarnassus

Prietenul lui Sever, Iulian Halicarnassus, a fugit cu el în Egipt. În Alexandria speculaţia lor despre natura cărnii Logosului, un argument între anticalcedonieni de la început, i-a pus pe cei doi prieteni în controversă, o controversă care s-a dovedit divizivă între monofiziţi. Disputa lor teologică a început cu scrierile lor iniţiale într-un mod frăţesc, devenind din ce în ce mai înfierbântate în timp ce controversa devenea din ce în ce mai serioasă, rezultat care a dus la o ruptură între prietenia lui Sever şi Iulian.

Iulian a pretins că carnea lui Hristos era coruptibilă din momentul concepţiei. Iulian se opunea lui Eutihie dar linia lui de gândire l-a dus la o direcţie similară – similară cu a lui Apolinarie, Iulian a văzut controversa în termenii susceptibilităţii lui Hristos faţă de păcatul uman. Menţinând că carnea lui Hristos era incoruptibilă – άφθαρτος – Iulian a devenit principalul vorbitor al aftardochetismului – patima şi moartea lui Hristos a fost rezultatul unui act liber al voinţei lui – κατ’ οίκονομίαν sau κατά χάριν, o libertate de acţiune care îi permitea lui Hristos să confere pasivitate cărnii Sale incoruptibile. În adăugare la scrisorile sale către Sever cu privire la acest subiect, Iulian a scris patru lucrări împotriva poziţiei lui Sever, dintre care numeroase fragmente au supravieţuit în siriacă şi greacă. Viziunea lui se baza pe doctrina sa a păcatului strămoşesc, o doctrină care nu era complet diferită în natură de cea a lui Augustin. Pentru Iulian actul sexual era un vehicol prin care păcatul şi stricăciunea, stricăciunea completă a trupului uman şi a cărnii, erau transmise din generaţie în generaţie. Punctul de vedere al lui Sever era diferit. El a fost împotriva faptului că carnea este sursa păcatului (Omilia 123; Omilia 75; Omilia 68). Deşi a menţinut că fecioria era mai bună, Sever a vorbit pozitiv despre pentru natura binecuvântată a căsătoriei. În Omilia 121 Sever a scris că nu este nimic mai iubit de Dumnezeu decât unirea cărnii în căsătorie, unire din care vine iubirea de copii. „Aceasta este o referinţă la comparaţia unirii sufletului şi a lui Hristos. El pretinde că o analogie mai bună a fost posibilă, atunci evangheliile le vor folosii. Sever refuză să egalizeze păcatul original cu sexul (Omilia 119), pretinzând că carnea sau trupul participă în bucuria şi plăcerea contemplaţiei sufletului – theoria – în măsura în care până şi „oasele unui om” sunt penetrate de ea. Chiar şi mai înainte de această controversă cu Iulian Sever a argumentat împotriva lui Eutihie în Omilia 63 că carnea nu este pervertită prin păcat şi păcatul vine din suflet şi din mintea omului, nu din trup. De aici, în Întrupare Dumnezeu Logosul nu a fost în nici un fel pervertit sau atins de păcat. Crezul în indestructibilitatea şi incoruptibilitatea cărnii devine centrul iulianiştilor, cărora li s-a dat numele de către oponenţii lor de aftartodochetişti şi fantezişti. Ucenici lui Iulian au aplicat cuvântul de ftartolorţieni pentru urmaşii lui Sever. Pentru Iulian răscumpărarea era nesigură dacă Dumnezeu Logosul şi-a asumat trupul care era subiectul stricăciunii – φθορα. Ηarnack a văzut în gândirea lui Iulian de Hlicarnassus dezvoltarea logică a doctrinei patristice greceşti a răscumpărării, o gândire care nu derivă din gândirea sfinţilor părinţi. „Nu putem evita să vedem în aftartodochetism ,” scrie Harnack, „dezvoltarea logică a doctrinei greceşti a mântuirii şi suntem mai forţaţi să o privim ca pe ex necessitate fidei” şi să respingem toate cele cu privire la natura trupului ceresc în ceea ce priveşte originea.” Evaluarea lui Harnack a lui Sever şi a ucenicilor lui este mult mai acurată. „În opoziţie cu aceasta Severienii au pus mare accent pe relaţia suferinţelor lui Hristos cu partea umană a naturii lui Hristos cu scopul de a scoate orice este dochetic, fiindcă nici un occidental nu a putut să îi atragă mult mai efectiv decât au făcut-o ei.”

Din această controversă între Sever şi Iulian diviziunea între mişcarea anti-calcedoniană a fost lăsată goală şi întemeierea unor alte facţiuni a fost stabilită. Sever a realizat destul de bine pericolul cauzei. Rezultatul a dus la nişte anateme mutuale. Monahii şi eituhienii din Alexandria l-au susţinut pe Iulian cu tărie. În Cronică (9, 21), Michael Sirianul relatează Gaianus, ucenicul lui Iulian, a avut susţinerea celor bogaţi şi a fost în mulţumire faţă de poziţia patriarhului Alexandriei.

Edictul imperial împotriva arienilor şi reacţia lui Teodoric

Succesorul papei Hormisdas, papa Sfânt Ioan I (523-526), s-a găsit prins într-o competiţie politică între conducătorii imperiali în Constantinopol şi Teodoric. Rezoluţia Schismei Acachiene a fost urmată un an mai târziu de un edict imperial care a închis bisericile ariene din Constantinopol. Mai mult, toţi arienii au fost diseminaţi din serviciul imperial. Teodoric, rex germanic arian al Italiei şi-a retras – poliţa lui faţă de catolicii din Italia nu a mai fost tolerată dacă acest edict imperial a rămas în forţă. Teodoric l-a obligat pe papa Ioan I la Ravena şi l-a rânduit să obţină o încetare a edictelor imperiale împotriva arienilor. În adăugare acei arieni care au fost obligaţi prin forţă să renunţe la arianism li s-a permis să se întoarcă la prima lor credinţă. Papa Ioan I a fost de acord să negocieze din partea primei cereri dar a respins a doua. A fost primit în Constantinopol cu cinste în 525 – se pretinde că „tot oraşul” a ieşit să îl salute cu cruci şi lumânări. S-a proclamat că împăratul Iustin I s-a plecat în faţa papei Ioan „ca şi cum Ioan a fost Petru în persoană.” Ceea ce are loc odată cu această vizită a papei Ioan este important din punct de vedere istoric. El a celebrat liturghia creştină şi mai mult Iustin al doilea a permis să fie încoronat pentru a doua oară. Acest precedent a fost amintit. Era ca şi cum încoronarea sărbătorită de patriarh nu era suficentă. Ioan a rămas în Constantinopol pentru cinci luni. A fost plin de succes în restaurarea Bisericilor ariene. El a sărbătorit Paştele în Sfânta Sofia, ocupând tronul mai presus decât cel al patriarhului. Teodoric a suspectat că conspiraţia era pe cale să se întâmple, o conspiraţie care implica aristocraţia romană precum şi pe papă. Acesta este motivul pentru care Teodoric l-a dat morţii pe Boeţiu şi pe socrul lui Boeţiu, Simmachus – un avertisment care nu tolera răscoală. La întoarcerea papei Ioan la Ravena, a fost întemniţat dimpreună cu toată escorta sa. Acolo a murit în 526 – din cauza „abuzurilor” sau a foamei.

Mănăstirea Teodorei de refugiu pentru monofiziţii exilaţi

În timp ce Efrem îi persecuta pe anti-calcedonieni în orient, Teodora îi primea pe exilaţi în Constantinopol. Ea şi-a menţinut toţi exilaţii pe propriile costuri imperiale. Ea a lăsat unul din palatele imperiale – era aproape de hipodrom şi de Biserica Sfinţilor Serghie şi Bacus – exclusiv pentru aceşti exilaţi monofiziţi. Camerele au fost divizate astfel că fiecare cameră se putea acomoda cu doi monahi. Sevicile religioase au avut loc pe „numeroase altare mici” care au fost puse pentru a acomoda orice grup reprezentat. Această stabilire a Teodorei nu a fost un secret – a fost una dintre atracţiile Constantinopolului. Iustinian a voit să viziteze şi el, nu privat, dar ca o vizită imperială în vederea tuturor. Ioan din Efes, care a fost odată unul dintre exilaţii rezidenţi, pretinde că a văzut mai mult de o mie de monahi care au slujit slujba de acolo. Trebuie menţionat că Ioan din Efes, care era un admirator al Teodorei, a colaborat în termeni generali cu ceea ce Procopie a scris în primii ani ai vieţii sale a Teodorei în Istoria secretă – Ioan menţionează că viaţa ei nu era „obişnuită” mai înainte de a devenii împărăteasă.

Până şi patriarhul monofizit exilat al Alexandriei a fost prezent. Teodosie a fost hirotonit patriarh al Alexandriei în 536 şi exilat la scurt timp după. Temelia exilului rămân necunoscute. El a rămas în Constantinopol pentru aproximativ treizeci de ani, slujind esenţial ca şi capul monofiziţilor în capitală.

Activitatea misionarilor monofiziţi din mănăstirea Teodorei

Din această mănăstire stabilită de Teodora în capitala imperiului misionarii monahali au crescut. Ioan din Efes ne spune în Historiae ecclesiasticae pars tertia că el început ca misionar. Poliţele oficiale a fost că el trebuia să lucreze între păgânii din Asia îndepărtată. În şaptesprezece ani se spune că a convertit optzeci de mii de păgâni şi că a construit nouăzecişiopt de biserici – mai mult se pretinde că a construit doisprezece sinagogi. Istoric presupunerea este că Ioan din Efes a făcut mai mult decât să lucreze între păgâni, ci şi că a folosit ocazia să revitalizeze pe anti-calcedonieni. În Vita lui Ioan de Tella Ioan al Efesului ne relatează că credincioşii necalcedonieni din „diferite locuri” au devenit preocupaţi cu problema hirotonirilor. Episcopiilor le-a fost frică să se deschidă şi la flăcări mai puternice ale persecuţiei şi că ei, prin urmare, au refuzat să hirotonească deschis, ci că hirotoneau sub acoperire.” Apoi Ioan continuă să spună că episcopii au hirotonit „de dragul credincioşilor.” Sever a susţinut ideea că acest timp de hirotonire în scrisoarea sa către Serghei al Cirului şi Marion de Sura. Aceasta a reprezentat în esenţă stabilirea unei ierarhii separate.

Se ştie că Ioan din Hefaistos, care şi el era din mănăstirea Teodorei, a mers înainte cu intenţia de a îi organiza pe necalcedonieni. În 541 Ioan de Hefaistos a hirotonit cincizeci de preoţi în Tralles în timp ce calcedonienii îşi conduceau propria lor slujbă în aceiaşi clădire. La Efes se spune că a hirotonit şaptezeci de clerici într-o noapte. Ioan de Tella hirotonea. Ioan din Efes făcea probabil la fel. Ioan de Hefaistos a făcut la fel. O sursă pretinde că o sută şi şaptezeci de mii de necalcedonieni au fost hirotoniţi – aceşti candidaţi au venit din Armenia, Fenicia, Capadocia şi Arzanene de la graniţa Persană. Începutul acestei mişcări a avut loc în 530.

Relaxarea poliţei lui Iustinian şi răscoalele Nika

În 530 şi 531 a existat o relaxare bruscă a poliţelor lui Iustinian. S-au creat speculaţii că unul dintre motive este această nouă mişcare de hirotonie. Trebuie evaluată în contextul faptului războiului cu Persia. În orice caz, Iustinian a chemat o conferinţă despre diferenţele cu Calcedonul. În acest moment controversa dintre Sever şi Iulian l-a pus pe Sever în minoritate faţă de anticalcedonieni. Schimbarea poliţelor lui Iulian faţă de monofiziţi a fost întărită de răscoalele Nika care au avut loc în 532 în Constantinopol.

După cum s-a exprimat Uspenski, hipodromul era un loc pentru „expresia liberă a opiniei publice.” Facţiunile de la circ au devenit în cele din urmă partide politice, cele mai influenţabile în secolul şase au fost Albaştrii şi Verzii. Albaştri au susţinut Sinodul de la Calcedon şi se pare că au fost reprezentativi pentru clasele superioare; Verzii erau monofiziţi sau anti-calcedonieni şi se pare că au fost reprezentativi ai claselor de jos. Influenţa politică purtată de aceste două facţiuni este exprimată nu numai de răzmeriţele lor ci şi de faptul că împăratul trebuia să apară de mai multe ori în faţa oamenilor pentru a da socoteală de faptele sale. Cu Iustinian ca împărat şi Teodora ca împărăteasă a existat o rupere de preferinţe la tron, Albaştrii susţinându-l pe Iustinian în timp ce Verzii o susţineau pe Teodora. Cassiodor ne spune că până şi în Roma în secolul şase sub Teodric au existat două partide în competiţie, Albaştrii şi Verzii, Albaştrii erau reprezentanţii clasei de sus în timp ce Verzii era reprezentanţii claselor de jos.

Celebra revoltă din 532 cunoscută ca şi Revolta Nika – din cuvântul grecesc pentru Victorie – are mai mult decât o bază religioasă. Nepoţii lui Anastasie au fost puternic împotriva ridicării lui Iustin I şi Iustinian – ei s-au aşteptat să primească titlul imperial. Ei au fost susţinuţi de monofiziţii verzi. A mai existat şi un scandal public şi amărăciune împotriva oficialilor mai înalţi în guvernul imperial, în special împotriva lui Tribonian şi Ioan al Capadociei. Este semnificativ că Albaştrii şi Verzii au lăsat momentan diferenţele religioase pentru a se concentra pe o revoltă unită împotriva guvernului. Împăratul a încercat să negocieze cu facţiunile prin reprezentativi în hipodrom dar nu s-a ajuns la nici o rezoluţie. Rebeliunea s-a răspândit imediat prin oraş sub forma focului şi a distrugerii. Bazilicii Sfânta Sofia i s-a dat foc. Unul dintre nepoţii lui Anastasie a fost proclamat împărat. Iustinian şi sfătuitorii lui se pregăteau să plece din oraşul înflăcărat atunci când a intervenit Teodora. Cuvintele ei rămase în Istoria secretă a lui Procopie sunt adevărate. „Unui om care a venit în lume îi este imposibil să nu moară. Dar pentru cineva care a domnit este de ne acceptat să fie trimis în exil. Dacă doreşti, O împărate, să te mântuieşti, nu este greu. Avem fonduri suficente. Acolo este marea şi acolo sunt bărcile. I-a în considerare că atunci când ai scăpat într-un loc sigur, nu vei prefera mai mult moartea. Sunt de acord cu o veche zicală care spune că purpura este un giulgiu de preţ.” Teodora l-a inspirat pe Iustinian să stea pe poziţie. I-a încredinţat încetarea unei revolte a lui Belisarius care a condus răsculaţii în hipodrom şi a ucis aproximativ treizeci până la patruzeci de mii. Revolta Nika s-a încheiat. Nepoţii lui Anastasie au fost executaţi şi tronul imperial al lui Iustinian a fost din nou asigurat. În anul următor tăria Verzilor, reprezentaţi de monofiziţi, a fost descoperită din nou când, după un cutremur în oraş, o adunare mare s-a adunat să cânte o doxologie monofizită. Mulţimile strigau pentru botezul Unuia – înţelesul era „o natură” opusă Calcedonului „în două naturi.” Iustinian a putut realiza tăria îndurătoare a anti-calcedonienilor.

Cererea lui Iustinian pentru o conferinţă teologică şi cererea monofiziţilor

Monofiziţii au răspuns la chemarea lui Iustinian pentru o conferinţă extrăgând o revizuire a cazului lor, cunoscută ca şi „Cererea monofiziţilor către Iustinian.” Zaharia ne dă textul în Istoria Bisericii (9, 15), la fel cum face Mihail Sirianul în Cronică (9, 22).

„O Împărate triumfător, câţiva alţi oameni au încoronat capul tău cu cununi de laudă, oameni care au folosit ocazia altora pentru a scrie cuvinte despre generozitatea lor faţă de tine. Noi, care am fost desemnaţi vrednici de a experimenta virtuţile tale, îţi mulţumim ţie cu o cunună de laudă făcută în splendoare. În timp ce ne aflam în deşert, la extremităţile lumii, am trăit tot acest timp în linişte şi ne-am rugat la bunul şi milostivul Dumnezeu pentru maiestatea voastră şi pentru păcatele noastre. Liniştea voastră ne-a înclinat în spre josimea noastră şi în scrisorile voastre ne-aţi chemat să venim la voi. Este o minune pentru noi că nu aţi primit această cerere cu ură, ci cu iubirea care este în voi, aţi simpatizat cu noi pentru a ne aduce înaintea voastră durerea noastră luând ca pretext că acest om sau altul a intervenit pentru noi.”

„Acum din moment ce este datoria noastră să ascultăm ceea ce s-a poruncit, am părăsit deşertul şi călătorind pe cale în pace fără ca vocea noastră să se audă, am venit la picioarele voastre. Îl rugăm pe Dumnezeu milosârdul, să vă răsplătească din partea noastră seninătatea voastră şi Iubitoarei de Dumnezeu Împărătese cu daruri de sus şi să dea pace şi linişte peste voi şi să îi pună pe toţi cei aflaţi în revoltă aşezământ picioarelor voastre.”

Acum că am venit vă prezentăm o cerere frăţietăţii voastre care conţine adevărata noastră credinţă. Nu voim să intrăm în dispută cu orice om despre orice care n-ar ajuta, după cum este scris şi cel mai mult să vă uimim urechile. Este destul de dificil pentru om să convingă persoanele de o natură certăreaţă, cu cei care nu primesc instrucţii. Căci este apostolul lui Dumnezeu care a spus că nu avem un astfel de obicei şi nici Bisericile lui Dumnezeu.”

Biruitorul Împărat, ne declarăm acum libertatea credinţei noastre. Când am fost în deşert şi am primit edictul vostru din mânile lui Teodot, am scris şi am declarat ce am auzit. Maiestatea voastră ne-a dat un mesaj de adevăr care a fost liber de împilare, căci aţi fost mutat de tandreţe şi ne-aţi încântat cu prezenţa. Din moment ce am fost făcuţi vrednici de milele lui Dumnezeu, vă informăm în această petiţie de Ortodoxia voastră că prin harul lui Dumnezeu încă din copilărie am primit credinţa apostolilor. Am fost crescuţi în ea şi credem şi gândim la fel ca şi cei trei sute şi optsprezece părinţi inspiraţi de Dumnezeu, care au tras credinţa vieţii şi a mântuirii şi care a fost confirmată de cei o sută şi cincizeci de părinţi care s-au întâlnit aici şi care a fost confirmată de evlavioşii episcopi care s-au adunat la Efes şi l-au respins pe Nestorie. În această credinţă a apostolilor am fost botezaţi şi botezăm. Această cunoştinţă mântuitoare este înrudită în inimile noastre şi această doctrină o recunoaştem care şi rânduială în credinţă şi dincolo de ea nu primim nici o alta, căci ea este desăvărşită în toate şi nu creşte şi nici nu are nevoie de revizuire.”

Acum înştiinţăm o Sfântă Treime cu o natură, putere şi cinste care este revelată în trei persoane. Noi îl adorăm pe Tatăl şi Fiul Său, Dumnezeu Logosul, care a fost născut din El veşnic dincolo de orice timp şi El este fără nici o schimbare şi Duhul Sfânt, care purcede din Tatăl şi are o natură cu Tatăl şi Fiul. Una din persoanele Sfintei Treimi, Dumnezeu Logosul spune prin voinţa Tatălui în zilele acestea din urmă a mântuirii oamenilor a luat carne din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria Theotokos într-un trup înzestrat cu un suflet raţional şi intelectual, pasibil după natura noastră şi de devenit om şi nu s-a schimbat din ceea ce era. Mărturisim că în timp ce în Dumnezeire El era din natura Tatălui, el a avut şi natura noastră în umanitate. Astfel cel care este Logos desăvârşit, neschimbatul Fiu al lui Dumnezeu, a devenit om desăvârşit şi nu a fost schimbat din ceea ce era. Mărturisim că în timp ce era în Dumnezeire El avea natura Tatălui, El a avut şi natura noastră în umanitate. El este Logosul desăvârşit, neschimbatul Fiu al lui Dumnezeu, care a devenit om desăvârşit şi nu a lăsat nimic care să ne lipsească cu privire la mântuirea noastră, după cum a spus Apolinarie, spunând că întruparea Logosului nu a fost desăvârşită şi ea ne lipseşte în opinia lui de lucrurile care sunt de primă importanţă pentru mântuirea noastră. Căci dacă intelectul nostru nu a fost unit cu El, spune el în mod absurd atunci nu suntem mântuiţi şi în problemă de mântuire ne-am lipsit de ceea ce este cel mai important pentru noi. Aceste lucruri nu sunt cum a spus el. Căci Dumnezeu de dragul nostru a devenit om desăvârşit fără schimbare şi Dumnezeu Logosul nu a lăsat nimic căreia să îi lipsească întruparea şi nici nu a fost o fantomă a lui, după cum crede neevlaviosul Mani şi după cum greşeşte Eutihie.”

„Din moment ce Hristos este adevărul şi nu ştie să mintă şi să înşele, fiindcă el este Dumnezeu, prin urmare Dumnezeu Logosul a devenit întrupat, în adevăr şi nu în asemănare cu patimi naturale şi inocente căci din propria sa voinţă El pentru noi între lucrurile pe care le-a luat asupra sa în carnea pasibilă a naturii noastre a propriei Sale voinţe a îndurat moartea, pe care a făcut-o viaţa Sa pentru noi printr-o înviere potrivită lui Dumnezeu, căci El a restaurat mai întâi nestricăciunea şi nemurirea naturii umane.”

„Ca Dumnezeu Logosul El nu a lăsat nimic fantasmagoric în Întrupare şi umanizare, la fel cum nu a divizat în două persoane şi două naturi după doctrina introdusă de Nestorie a omului adorator şi cei care au gândit mai înainte ca el şi cei care şi astăzi gândesc la fel.”

„Credinţa conţinută şi mărturisirea voastră respinge doctrina acestor oameni şi susţine împreună cu ei, căci în sinceritatea voastră aţi mărturisit: „Dumnezeu s-a arătat care era întrupat. El este în toate ca şi Tatăl cu excepţia individualităţii Tatălui. El a devenit un purtător al naturii noastre şi a fost numit Fiul Omului. Fiind una şi aceiaşi, Dumnezeu şi Om, El ni s-a arătat şi a fost născut ca şi un prunc pentru noi. Fiind Dumnezeu, pentru oameni şi pentru dragul lor a devenit om.”

„Dacă cei care discută cu noi aderă la aceste lucruri în adevăr şi au fost mulţumiţi să le ţină în aparenţă numai, ci au şi consimţit să creadă după cum credem noi şi după cum au făcut părinţii noştii inspiraţi de Dumnezeu, ei s-ar abţine de la agitaţia certurilor. Căci pentru aceasta Hristos ni s-a alăturat în compoziţie cu un trup înzestrat cu un trup raţional şi intelectual după cum au afirmat întru tot înţelepţii părinţi ai Bisericii. Dionisie care din Areopag şi din întunericul şi greşeala păgânătăţii a ajuns la lumina supremă a cunoaşterii lui Dumnezeu prin maestrul nostru Pavel, în tratatul pe care l-a compus despre numele divine ale Sfintei Treimi spune: „lăudându-o cu gingăşie, spunem după cum se cuvine, căci din nou a luat parte la toate atributele într-una din persoanele lui, trăgând la sine şi ridicând înjosirea umanităţii noastre, din care Iisus-ul cel simplu a devenit unit prin compoziţie într-un fel ce nu poate fi descris. El care a fost din veşnicie şi mai înainte de timpuri şi-a luat asupra Sa existenţa temporală şi cel care a fost ridicat şi înălţat mai presus de ordine şi naturi a devenit în asemănarea naturii noastre fără schimbare sau confuzie.” În tratatul său despre credinţă a numit unitatea lui Dumnezeu Logosul o carne posesoare de suflet şi „o compoziţie” vorbind astfel: „în ce fel de credinţă rezultat cad cei care o numesc o împreună locuire în loc de întrupare şi în loc de unire şi compoziţie o energie umană?”

„Dacă prin urmare după sfinţii părinţi, pe care voi i-aţi urmat, Dumnezeu Logosul, care era mai înainte simplu şi necompus, a devenit întrupat din Fecioara, Maria Theotokos şi [aici Mihail Sirianul adaugă „ipostatic”] a unit carnea intelectuală şi cea posesoare de suflet cu Sine personal şi a făcut-o a sa şi a fost unit cu ea prin compoziţie în iconomie, s-a manifestat prin urmare că după părinţii noştri trebuie să mărturisim o natură a lui Dumnezeu Logosul, care şi-a asumat carne şi a devenit perfect umană. Dumnezeu Logosul, care a fost simplu nu este recunoscut ca a devenit un trup compozit, dacă El este divizat după unire fiind chemat în două naturi. Ca un om obişnuit care este alcătuit din diferite naturi fiindcă sufletul a fost unit prin compoziţie cu un trup pentru a face propria natură în persoana unui om, la fel şi Dumnezeu Logosul care a fost unit personal şi unit prin compoziţie cu carnea posesoare de trup, nu poate fi din „două naturi” sau „în două naturi” din cauza unirii şi compoziţiei cu trupul. După cuvintele părinţilor noştri, pe care i-a urmat frica lui Dumnezeu care este în voi, Dumnezeu Logosul care era mai întâi simplu, a consimţit de dragul nostru să fie unit prin compoziţie cu carnea posesoare de suflet şi cea intelectuală şi fără schimbare a devenit om. În conformitate o natură unică şi o persoană [ipostas] a lui Dumnezeu Logosul, care a luat parte la carne trebuie proclamat şi mai este o energie a Cuvântului lui Dumnezeu care este făcută cunoscută, care este înălţată şi mărită şi care se cuvine numai lui Dumnezeu şi care este josnică şi umană. [Mihail Sirianul adaugă: „cum se face că fraţii noştii nu se pot aplica pe sine pentru a anula ceea ce Leon a scris în Volumul său?”].

[Au urmat apoi citatele din Nestorie, Teodor, Diodor, Teodoret, Leon şi Sinodul de la Calcedon care au proclamau două naturi după unire şi întruparea Logosului şi două ipostase. Aceste citate sunt respinse dar citate din Părinţi care afirmă o natură şi o persoană a Logosului Întrupat. Nici Zaharia şi nici Mihail nu dau aceste citate].

„Pentru acest motiv nu acceptăm Volumul sau definiţia de la Calcedon, o măreţe împărat, fiindcă am păstrat legea şi canonul părinţilor care s-au adunat la Efes şi care au anatematizat şi l-au condamnat pe orice crede altfel decât ceea ce se afirma la Nicea, care a fost aşezat de către Duhul Sfânt. Pe acestea le respingem şi le anatematizăm. Această definiţie şi canon pe cei care s-au adunat la Calcedon l-au afirmat deliberat pentru cei care au greşit după cum se afirmă în actele canonului. Ele sunt subiectul pedepsei şi al vinei din partea părinţilor noştii sfinţi prin acea că ei au introdus o nouă definiţie a credinţei, care este contrară adevărului doctrinei celor care din timp în timp au fost doctorii Bisericii care după cum credem noi îl descriu pe Hristos ca fiind cu noi şi la care mai puteţi adăuga adevărul credinţei lor, cinstind întrecerile susţinute de către preoţii lor, prin care Biserica i-a exilat şi mărit. Astfel pacea v-a domnii în conducerea voastră prin puterea şi conducerea lui Dumnezeu, căruia ne rugăm ca fără luptă sau încercare în braţele noastre v-a pune pe vrăşmaşii noştrii aşezământ picioarelor noastre.”

Sever a primit o invitaţie să participe la conferinţă dar a refuzat din cauza „vârstei.” În scrisoare trimisă împăratului în care explica de ce a fost incapabil să participe, Sever a luat ocazia să apere împotriva acuzaţilor că a primit fonduri pentru a instiga la răscoală. Dacă această acuzaţie a fost făcută, Sever a fost conştient că acuzele aduse împotriva lui au fost o trădare politică. El a scris că trăia în sărăcie şi că voia să moară în pace şi în obscuritatea de care se bucura în Alexandria. În această scrisoare a inclus un atac vehement împotriva lui Iulian Halicarnassus şi a doctrinei sale, evident pentru a îşi distinge învăţăturile lui de cele ale lui Iulian.

După Zaharia în Istoria bisericească (9, 15), conferinţa din Constantinopol a durat mai mult de un an. Există numai o mărturie a conferinţei, prin care se spune că a durat trei zile şi că au participat şase episcopi sirieni şi cinci susţinători ai Calcedonului. Leonţiu al Bizanţului a participat şi el reprezentându-i pe monahii palestinieni. Unul dintre reprezentaţii Calcedonului a lăsat o mărturie a acestei mini conferinţe – Inochentie de Maronia într-o scrisoare către Toma, un preot din Tesalonic. Abordarea lui Iustinian a fost de a rezolva anumite subiecte cu scopul de a descoperii că dacă Calcedonul era interpretat corect, nici un subiect doctrinar nu va cauza diviziune. „Subiectele” pe care Iustinian a voit să le rezolve nu erau doctrinare – tot ceea ce a încercat el să demonstreze a fost că teologia lui Eutihie nu era ortodoxă şi că Dioscor a greşit prezidând Sinodul Tâlhăresc din Efes. Severienii au admis că Eutihie era eretic şi se spune că Dioscor era de acord cu Eutihie. Puteau ei susţine că Dioscor era ortodox? Severienii au încunoştinţat în cele din urmă că Dioscor a fost orb, că condamnarea lui a lui Flavian a fost nedreaptă şi că au existat destule motive pentru a convoca Sinodul de la Calcedon. Unele dintre aceste afirmaţii au fost istoric false. Sever a scris mai înainte că Eutihie a trimis o mărturisire de credinţă lui Dioscor în care l-a condamnat pe Mani, Valentin, Apolinarie şi toţi cei care pretindeau că carnea Mântuitorului „a venit din rai.” Sever a adăugat că Eutihie, după ce a trimis mărturisirea de credinţă „s-a reîntors la voma sa.” Trebuie menţionat că Dioscor, în scurta sa participare la Sinodul de la Calcedon, l-a condamnat pe Eutihie cu anumite condiţii. Ziua următoare severienii s-au concentrat asupra a ceea ce ei au considerat a fi subiectul real – obiecţia lor centrală a fost că a prezentat o „nouă” şi incorectă doctrină „în două naturi” – duarum naturarum novitas. Ei au acordat puţină atenţie la poziţia că nu tot ceea ce este nou a fost rău sau incorect. Din perspectiva severinilor, Sfântul Chiril nu ar fi acceptat Sinodul de la Calcedon. Acesta era subiectul primar. Sinodul de la Calcedon nu a acceptat cele Doisprezece anateme şi în ciuda faptului că Sfântul Chiril nu a vorbit de „două naturi,” dacă nu ar fi vorbit de „două naturi după unire.” La întâlnirea din ziua a treia, atenţionată de Iustinian, formula teopaschită a fost prezentată ca şi o poziţie de compromis. Se pretinde că unul dintre episcopii sirieni au acceptat calcedonul, la fel cum au făcut unii preoţi din audienţă. Restul episcopilor au rămas pe poziţie.

Iustinian a promovat un edict în martie 533 care a afirmat noua poziţie de credinţă. L-a condamnat pe Eutihie, Apolinarie şi Nestorie şi a susţinut că nu a existat nici o inovaţie în credinţă. S-a afirmat că Logosul, împreună veşnic cu Tatăl „a devenit întrupat de la Duhul Sfânt şi de la Maria, sfânta Fecioară şi Theotokos şi a asumat natura omului şi a răbdat crucea pentru noi pe vremea lui Ponţiu Pilat şi a fost înmormântat şi a înviat a treia zi. Recunoaştem una şi aceiaşi persoană suferind pe care a îndurat-o voluntar în carne. Ştim că Dumnezeu Logosul este unul şi Hristos a fi un altul, dar una şi aceiaşi persoană consubstanţială cu Tatăl în divinitate şi consubstanţială cu noi în umanitate. Căci el este desăvârşit în divinitate şi desăvârşit în umanitate. Treimea a rămas Treime chiar şi după ce unul din Treime a devenit întrupat ca Dumnezeu Logosul, căci Sfânta Treime numai permite nici o altă adăugare la a patra persoană.” Trebuie menţionat că Iustinian i-a scris o scrisoare patriarhului Epifanie, adresându-i-se cu titlul de patriarh ecumenic. În scrisorile sale el repetă aceleaşi idei dar cere atenţie la scrisoarea lui Proclu către armenieni şi se referă la poziţia episcopului Romei ca şi la „capul tuturor preoţilor lui Dumnezeu.” Sfântul Proclu, episcop de Constantinopol (434-446) aprimit o cerere în 435 de la episcopii Bisericii din Armenia cu privire la teologia lui Teodor de Mopsuestia ale cărui lucrări au fost traduse în armeană. În celebrul său răspuns, Tomus ad Armenios de fide, Sfântul Proclu a evitat menţionarea lui Teodoret dar a discutat învăţăturile Bisericii cu privire la ipostas şi la cele două naturi în Logosul întrupat. Apoi el teoretizează cu privire la greşelile posibile care se puteau ivi din învăţăturile lui, greşeli ca cele ale lui Teodor. În scrisoarea a patra el a folosit fraza care v-a devenii principală pentru controversa teopaschită – unum de Trinitate secundum carnem crucifixum. Referinţa lui Iustinian la Sfânta Treime nu permite „adăugarea cele de a patra persoane” ceea ce reflectă cel mai probabil faptul că doxologia monofizită a fost deja criticată cu privire la acea posibilitate – aşa este opinia lui Marcellinus Comes în Chronicon.

Iustinian i-a scris papei Ioan II, primul papă care şi-a schimbat numele – el s-a numit Mercurius, un preot roman. Scrisoarea împăratului, Reddentes honorem, a devenit o parte din codul lui Iustinian. Iustinian a inclus formula theopaschită în scrisoarea sa către papa Ioan II şi papa a aprobat-o. Împăratul a cerut ca papa să condamne un grup monahi care au venit la Roma pentru a protesta împotriva formulei. Papa Ioan II a acceptat să fie excomunicaţi monahii când au refuzat să înceteze opoziţia lor. În scrisoarea sa Iustinian a folosit aceiaşi limbă cu privire la poziţia despre poziţia episcopului Romei pe care a folosit-o în scrisoarea sa către „patriarhul ecumenic” Epifanie – „capul tuturor Bisericilor.” Nu a existat nimic nou în această atitudine faţă de scaunul roman din perspectivă estică. Nu se ştie de nici o infailibilitate în acest scaun şi cu greu a existat orice problemă serioasă a scaunului roman ca fiind primus.

Documentele imperiale au format esenţial ceea ce v-a devenii noul Henotikon, încercarea ultimă de a compromite în faţa monofiziţilor ceea ce ei au stabilit oficial ca propria lor ierarhie. Argumentul lui Iustinian că Sinodul de la Calcedon a fost acceptat s-a bazat pe faptul că a conţinut tradiţia „estică” exprimată de patriarhul Proclu în Tomus ad Armenios de fidei şi nu din cauza influenţei papei Leon! Şi fiindcă nu a condamnat pe Eutihie şi Nestorie. Cele Doisprezece anateme ale Sfântului Chiril au fost omise dar limba lui a fost utilizată. Hristos a fost „unul” şi a suferit ca „unul.” Limbajul puternic al lui Zenon folosit în Henotikon a „unul dar nu doi” nu a fost prezent. În ciuda acestui fapt, Hristos este „desăvârşit ca om şi ca Dumnezeu.” A fost o formulă de compromis şi a trebuit să fie imediat recunoscută aşa. Pentru câţiva ani s-a părut ca şi cum compromisul lui Iustinian a lucrat. Anii dintre 531 şi 536 au fost ani de pace, ani în care un armistiţiu a fost valabil în imperiu. Sever, care acum se afla în ultimii ani ai vieţii sale, a suferit din cauza separaţiei de ucenici lui Iulian. Se pare că nu a existat nici o reacţie vehementă la acest nou compromis în est şi cel mai important, stridentul papă Hormisdas a murit şi Iustinian putea acum să trateze mult mai conciliatoriu cu papa Ioan I şi apoi papa Ioan II, acesta acceptând edictul ca fiind „în conformitate cu învăţăturile apostolice.” Voinţa împăratului se pare că a adus cel puţin ascultare pentru un timp.