Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea


Influenţa Teodorei: Sever vizitează Constantinopolul



Yüklə 2,3 Mb.
səhifə12/23
tarix17.11.2018
ölçüsü2,3 Mb.
#80705
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   23

Influenţa Teodorei: Sever vizitează Constantinopolul

A avut loc o întoarcere extraordinară a evenimentelor. Se pare că Teodora l-a încurajat pe împărat să nu renunţe la Sever şi să continue să îşi extindă vizitele imperiale la el. El a acceptat în cele din urmă şi a venit în Constantinopol pentru a fi primit cu cinste. Data sosirii lui Sever este încă în discuţie. În orice caz, a sosit între 534 şi 535 cu Petru din Apamea şi cu un mare grup de monahi. În 535 Timotei al Alexandriei a murit cu câteva lui mai înainte ca Epifanie al Constantinopolului să moară. Erau vacante două scaune importante. Unul dintre monahi care era în „exil” în mănăstirea Teodorei era încă în Alexandria după moartea patriarhului Timotei. Influenţa lui a fost folosită cu privire la comandantul militar pentru a îl hirotonii imediat pe Teodosie, un diacon. Teodosie era un severian şi în acel moment în Alexandria erau în minoritate. El s-a opus imediat. Gaianus, un ucenic al lui Iulian a fost susţinut de o majoritate de grupuri din Alexandria şi el a reuşit să supravieţuiască ca şi patriarhul opus pentru mai mult de o sută de zile – apoi a fost excomunicat. Teodosie era un anti-calcedonian. El a ţinut un sinod care i-a definit imediat poziţia. Nicea, Efes şi cele Doisprezece anateme ale Sfântului Chiril au fost considerate a fi inspirate divin. În adăugare, a fost reafirmat Henotikonul, o acţiune care este prin natura ei dată nulă de Volumul papei Leon şi de Sinodul de la Calcedon. Nu a existat nici o menţiune a lui Dioscor sau sinodului. Teodosie a primit o scrisoare pentru a susţine pe Sever şi a început repede să hirotonească episcopi într-o încercare de a câştiga conducerea în Alexandria a monofiziţilor.



Influenţa Teodorei: Antim de Trebizond devine patriarh de Constantinopol

Scaunul Constantinopolului a fost umplut. Şi aici candidatul Teodorei a câştigat poziţia. Antim de Trebiozond a fost unul dintre susţinătorii calcedonieni la conferinţe. El a impresionat prin argumentele monofiziţilor. Odată hirotonit, Teodora a făcut sigur că Sever a vorbit de mai multe ori cu Antim. Sever, din câte se pare, a fost capabil să îl convingă pe patriarhul Antim de propria sa ortodoxie cât şi de lipsurile şi neegalitatea Sinodului de la Calcedon. Tocmai în acest moment când Iustinian a încercat să preia Italia militar, patriarhul Antim s-a dovedit un puternic anti-calcedonian, făcând afirmaţia că doctrina „în două naturi” face din Treime o „pătrime.” Balanţa s-a schimbat din nou. Cei trei patriarhi – al Constantinopolului, al Alexandriei şi Sever al Antiohiei – erau anti-calcedonieni. În Biserică s-a dezlănţuit din nou tulburarea. Episcopii au început să trimită delegaţii la Roma pentru a protesta.



Papa Agapet vizitează Constantinopolul la cererea lui Teodahad, regele got

Evenimentele militare din Sicilia şi Dalmaţia au coincis cu evenimente ecclesiale. Teodahad, regele got a reuşit asupra nimeni altuia decât papa Agapet pentru a călătorii la Constantinopol pentru a negocia un aşezământ militar cu Iustinian. Scaunul roman a fost împovărat în acel moment şi pentru a ridica fonduri pentru a face călătoria papa Agapet a trebuit să vândă unele din vasele sfinţite. Împăratul ştia că el avea nevoie de susţinerea papei Agapet dacă vroia să reuşească din punct de vedere militar în Italia. Papa a avut puţine dificultăţi în al convinge pe Iustinian că vestul nu v-a accepta niciodată noua interpretare a Calcedonului. Sever ştia că situaţia era pierdută şi i-a scris unui prieten că „problema reală este că cei în putere voiau să placă ambelor părţi.” Antim a fost prezentat cu o opinie: fie o acceptare completă şi lipsită de echivoc a Calcedonului sau resemnarea. El a demisionat şi a intrat în mănăstirea Teodorei. Papa Agapet a cerut ca Iustinian să îl aresteze şi să îl pună în temniţă pe Sever şi Zooras dar Iustinian a refuzat să îşi încalce angajamentul său de comportament bun faţă de Sever.



Papa Agapet îl hirotoneşte pe patriarhul Menas în Constantinopol

Noua alegere de patriarh al Constantinopolului a fost Menas (mort în 552), un alexandrin din naştere. Papa Agapet l-a hirotonit pe noul patriarh de Constantinopol. S-a realizat o cerere, semnată de ambele părţi de noul patriarh şi Iustinian, care a afirmat ortodoxia Sinodului de la Calcedon. Într-o vreme de triumf papa Agapet a murit brusc. Asupra papei Agapet s-au concentrat zvonuri de o natură fantastică care veneau de la anti-calcedonieni. Mihail Sirianul Cronica (9, 23) pretinde că motivul pentru care papa Agapet a venit în Constantinopol a fost din cauza geloziei faţă de stilitul Zooras, care a botezat-o pe Teodora în 535. Moartea papei Agapet, din câte pretind oponenţii lui, a venit „în timp ce el practica magia neagră.”



Deciziile Sinodului de episcopi ai lui Iustinian din 536

Iustinian, rămânând cu geamandurile prezenţei papei Agapet, a rămas dedicat Sinodului de la Calcedon indiferent cu putea fi aceste interpretat. Sinodul episcopiilor din Constantinopol a fost chemat să intre în sesiune de Iustinian şi s-a întâlnit în sesiune din mai până în iunie sau chiar până în august 536. Cincizecişcinci de episcopi au fost prezenţi, inclusiv legaţii papali care acum l-au însoţit pe papa mort Agapet. Menas a prezidat ca şi „patriarh ecumenic.” Mănăstirile din Palestina şi din est şi-au trimis delegaţii cu acuzaţii împotriva lui Sever, Zooras şi Petru din Apamea. Acuzele au variat de la magie practică, la profanarea altarelor, la profanarea botezului prin darea de pseudo-botezuri şi re-botezarea ortodocşilor. Acuza de re-botezare nu a fost adevărată în cazul lui Sever dar acuzată în cazul unor urmaşi ai lor, fapt pe care îl ştim din scrierile lui Sever. Ei l-au acuzat pe Sever de lucruri fantastice – că era magician, că îl venera pe diavol, că era păgân, că era un idolatru care reproducea abdominaţiile lui Dafni, că a vândut vasele sfinte şi chiar că a vândut porumbelul de aur de pe altar, că a redus comoara biserici şi a îngreuiat biserica cu datorii. Din anumite motive au eşuat să îl acuze pe Sever de imoralitate, o acuză pe care au adus-o împotriva altora! Petru din Apamea a fost acuzat de restaurarea unui truc diavolesc pentru a recâştiga om la mănăstire de la calcedonieni. El a angajat anumite femei care au intrat pe porţile mănăstirii, privelişte la care monahii au fugit, părăsind mănăstirea vacantă astfel că Petru a putut să o ia în posesiune! S-a pronunţat o anatemă pe toţi oamenii. Sever, indiferent cât de ciudat părea, a fost acuzat simultan de a fi un nestorian şi eutihian.

Sinodul episcopilor l-a condamnat pe patriarhul Antimie ca fiind eretic şi l-a pus pe Sever sub restricţie din nou. Această decizie a creat o perspectivă interesantă, căci patriarhul Menas a descoperit cât de controlată era Biserica de împărat, afirmând că nimic nu putea avea loc în afacerile ecclesiale fără „voia şi porunca” împăratului – καί προσήκει μηδέν τών έν τή άγιωτάτη έκκλησία κινουμένων παρά γνώμην αύτού καί κέλευσιν γενέσθαι. Iustinian a fost de acord. El a dat un edict exilându-l pe Antim, Sever şi ucenicii lor din Constantinopol şi din oraşele importante ale imperiului. În adăugire, Iustinian a poruncit arderea copiilor scrierilor lui Sever. Toţi care urmau să le aibă trebuiau puşi sub pedepse crude. În Novela 42-56 Iustinian l-a acuzat pe Sever că poartă un „război de subsol” ridicând Bisericile una împotriva alteia.

„Interzicem tuturor persoanelor de a poseda cărţile lui Sever. Căci în acelaşi fel în care nu s-a permis să copiem şi să posedăm cărţile lui Nestorie din cauza împăraţilor de mai înainte poruncindu-ni-se în edictele lor să să le considerăm similare cu cele ale lui Porfirie împotriva creştinilor, la fel nici un creştin să nu posede cuvântările lui Sever. Acestea sunt din acest timp înainte determinate să profaneze şi să contracareze Biserica Catolică.”

Sever, Zooras şi alţii li s-a interzis să predice, de a organiza adunări şi a săvârşii euharistia. Sever a părăsit Constantinopolul pentru Egipt unde a murit cu optsprezece luni mai târziu (538).

Orice nădejde de reconciliere cu ne-calcedonienii a dispărut. Diaconul roman, Pelaghie, a devenit reprezentativul permanent scaunului roman în Constantinopol. Pelaghie, care a fost respectat de Iustinian şi Teodora, avea influenţă în Constantinopol. Scopul lui primar a fost de a restaura calcedonismul în Egipt, un ţel greu de dobândit. Puterea imperiului a început să întărească noua poliţă şi monofiziţii din Siria au devenit ţinta poliţelor imperiale şi a forţelor militare. S-a povestit că unii monofiziţi au fost arşi de vii. În Egipt forţele imperiale a început să încerce să extirpeze monofizitismul. Iustinian l-a chemat pe patriarhul Teodosie al Alexnadriei la Constantinopol pentru o conferinţă. Din moment ce siguranţa personală a lui Teodosie era în controlul armatei imperiale, el a trebuit să se supună. În Constantinopol el a fost depus şi exilat în Tracia. Teodora a aranjat ca la întoarcerea sa în capitală să fie cazat în mănăstirea sa. Reprezentatul papal l-a numit pe Paul de Tabennesiot. Imediat după hirotonirea lui Pavel în Constantinopol de către patriarhul Menas, el a fost acuzat de complicitate la crimă. Succesorul lui a fost Zolius, un monah palestinian, care a fost recomandat de Efrem al Antiohiei. Antiohia era acum cea care controla alegerile patriarhale din Alexandria. Biserica din Egipt, sub controlul forţelor imperiale, a acceptat un patriarh străin – ca şi măsură temporară. Patriarhul Zolius trebuia să trăiască sub escortă militară până la depunere. Paul şi cei patru patriarhi calcedonieni care i-au urmat în Alexandria nu a fost nimic altceva decât localizări imperiale – vox populi a acestei probleme ecclesiale era dincolo de aptitudinile împăratului.



Acordul Teodorei cu diaconul roman Vigiliu

După moartea bruscă a papei Agapet, Teodora a sesizat o ocazie. Un diacon roman, Vigiliu, l-a însoţit pe Agapet. În ziua următoare după conferinţa împotriva monofiziţilor Teodora a negociat cu Vigiliu. El ar fi putut avea tronul episcopal al Romei dacă era de acord să modifice poziţia romană împotriva monofiziţilor. Liberatus al Cartaginei în Breviarum (22) ne spune că acordul lui Vigiliu cu Teodora a fost că el ar fi abolit sinodul de la Calcedon şi că v-a intra în comuniune cu monofiziţii. Aceiaşi mărturisire este oferită de Victor de Tunnuna în Cronică (Patrologia Latina 68, 956-958) şi de Procopie în Istoria secretă (1, 2) şi în De bello gothico (1, 25). Vita Silverii în Liber pontificalis ne oferă o descriere largă a intrigii care a înconjurat depoziţia papei Silverius şi îl plasează pe Vigilius în Constantinopol ca şi apocrisiar. În Vita Vigilii Liber pontificalis îl acuză pe Vigilius de „ambiţie” în asigurarea alegerii papale, dar se mai pretinde că Vigiliu a devenit papă şi a acţionat cu „curaj şi intransigenţă” atunci când a rezistat la presiunea imperială. Lui Vigiliu i se atribuite cuvintele „îmi primesc dreptatea pentru ceea ce am făcut” – digna enim factis recipio.

Vigiliu a acceptat şi a părăsit Roma cu trupul papei Agapet. A fost deja hirotonit un nou papă cu ajutorul regelui got Teodat, papa Silverius. Antonina, soţia comandantului forţelor imperiale din Italia, Belisarius a fost un prieten apropiat cu Teodora. Prin Antonina Teodora l-a arestat pe papa Silverius prin Belisarius cu falsa acuză de trădare, de a fi comunicat cu goţii care în acel moment au fost scoşi din Roma de Belisarius. Papa Silverius a fost dat pe mâna complicilor lui Vigiliu – împotriva ordinelor lui Iustinian. Vigiliu (537-555) a fost întronat ca papă în aprilie sau mai din 537. Silverius a făcut un apel la Iustinian care a cerut un proces pentru Silverius. Acesta a fost confirmat în depunerea sa şi exilat în noiembrie 537. Ca papă, Vigiliu i-a scris o scrisoare lui Sever, Antim şi Teodosie stabilind o comuniune cu ei. Vigilius a cerut ca scrisoarea pe care a scris-o să rămână strict secretă – mea eam fidem quam tenetis, Deo adjubante et tenuisse tenere significo. Non duas Christum confitemur naturas, sed ex duabus compositium unum filium.

Prospectul monofizitismului după înfrângerea de la conferinţa din 536

Cauza monofizită părea pierdută. În ciuda faptului că împăratul era încă bine dispus faţă de ei, ei au fost înfrânţi la conferinţa din 536. Sever şi Ioan din Tella erau acum morţi. Teodosie al Alexandriei era acum în închisoare. Duşmanul lor, Efrem al Antiohiei a dezlănţuit o altă persecuţie. Propriile lor probleme interne începeau să se manifeste într-un fel alarmant. Disputa începută între Sever şi Iulian a devenit acum diviziune. Patriarhii calcedonieni au ocupat un loc temporar în cinci scaune. Noua apărare a Sinodului de la Calcedon purta un momentum, în special prin scrierile lui Leonţiu al Bizanţului, Leonţiu al Ierusalimului şi Chiril din Schitopolis (mort în 577). Apărarea „neo-calcedoniană” se reconcilia cu doctrina de la Calcedon prin gândirea Sfântului Chiril.



Lucrarea lui Iustinian Contra monophysitas şi interesul lui în teologie

Iustinian a devenit din ce în ce mai interesat în subiecte teologice. El a avut un interes personal la fel ca şi unul imperial, o trăsătură neobişnuită la mai toţi împăraţii. În Contra monophysitas Iustinian a scris că Sfânta Biserică „acceptă toate scrierile binecuvântatului Chiril.” În aceste scrieri Biserica acceptă natura unică întrupată a lui Dumnezeu Logosul, că natura divinităţii este un lucru în timp ce natura cărnii este altul, din care s-a format Hristos. Iustinian a învăţat despre doctrina „enipostazierii” din discuţiile cu Leonţiu al Bizanţului (mort în 543), deşi termenul a intrat în viaţa teologică a Bisericii în timpul controverselor generale speculative. Nici o natură nu există fără un ipostas sau persoană dar acelaşi ipostas ar putea fi centrul vieţii celor două naturi. Tocmai la Întrupare natura umană a lui Hristos a fost enipostaziată de Logosul divin. Unitatea sau unicitatea în Hristos se găsea în ipostas, ipostasul divin al Logosului. Nu a fost aceasta cheia la soluţia controversei? Nu a fost aceasta rezoluţia la „cele două naturi” de la Calcedon cu un Logos întrupat al Sfântului Chiril? Monofiziţii nu au fost convinşi atât de repede, căci ei au simţit în acest fel de gândire gândirea lui Origen şi nu a Sfântului Chiril. Odată cu respingerea gândirii lui Sever Biserica trebuia să găsească mijloacele de a reconcilia Calcedonul cu Sfântul Chiril, evitând orice tendinţă de a considera ipostasul din Hristos ca o minte veşnică, o minte unită cu Dumnezeu în veşnicie şi care şi-a luat un trup pentru aşi asuma mântuirea. Cu Sever condamnat, origeniştii au câştigat un rol important în viaţa teologică a controversei, în special în 532 spre 542 şi mai ales între monahii palestinieni care s-au opus vehement teologiei antiohiene. Origeniştii au cerut ca Petru, patriarhul Ierusalimului din 524 până în 544, să îl anatematizeze pe Efrem al Antiohiei şi interpretările teologice antiohiene. În vremea înfrângerii anti-calcedonienilor, Teodora a fost influentă în îl duce pe Teodor Askidas, un monah palestinian, afară din mănăstire pentru a devenii arhiepiscop în Cezarea în Capadochia. Teodor şi ucenicii lui au avut simpatii origeniste puternice. În Ierusalim au izbugnit dispute care au mai cauzat încă o controversă teologică adiţională în Biserică. Luptele între monahi au devenit din ce în ce mai obişnuite – au început să aibă loc bătălii de stradă. Vita Sabae ne relatează că „monahii origenişti şi-au făcut un astfel de prost obicei din a îi bate pe ortodocşi în străzi că au început să aducă monahi pioşi ca mijloace de protecţie de sine.” Ambele părţi au apelat la împărat.

Un lucru pe care poliţele imperiale au voit să îl evite a fost de a deveni prinşi în controverse cu monahi. Nimic nu părea mai periculos, căci a oprii un monah zelos însemna moarte curată. Moartea a intensificat controversele în care monahii au fost implicaţi şi care au creat martiri. Calcedonienii din Constantinopol şi-au dat seama că aceasta era o ocazie pentru a prinde. Dacă Origen era condamnat, s-ar fi discreditat un gânditor al cărui sistem de gândire reflecta gândirea alexandrină. Indirect s-ar fi citat împăratul într-o condamnare a unui aspect al tradiţiei teologice alexandrine. Indirect aceasta însemna punerea unui împărat într-o condamnare a unui aspect ale tradiţiei teologice alexandrine. La sinodul ţinut în 543 Iustinian a condamnat pe Origen şi origenismul. O mărturisire vividă este relatată de Chiril de Schitopolis în Vita Sabae. Iustinian i-a scris o scrisoare patriarhului Menas condamnând pe Origen ca şi pe cel mai rău eretic. Edictul a fost tras ca şi rezultat al sinodului ţinut în 543 şi care a dat o lungă listă a greşelilor origeniste dimpreună cu respingerea lor. A fost semnată de papa Vigiliu şi de către patriarhii estului. La Origen s-a făcut referire ca şi la „fiul diavolului,” ca şi l-a „duşmanul credinţei,” ca unul al cărui ţel a fost de „a semăna capcane şi de a confirma greşelile păgâne.” Origen a fost condamnat dimpreună cu Sever, Petru cel Plin şi alţii.

Liderii origenişti, Teodor Askidas şi colegul lui Domiţian de Ancira erau în Constantinopol. Spre dezamăgirea ucenicilor lui, ei au acceptat condamnarea lui Origen. Teodor Askidas a fost gata pentru o contra mişcare. Evagrie Scolasticul ne spune în Istoria Bisericească (4, 38) că Teodor Askidas „era constat în prezenţa lui Iustinian” şi că influenţa lui Teodor a fost atât de mare că a reuşit să înlocuiască influenţa diaconului roman Pelaghie – Pelaghie a fost mutat dintr-o poziţie favorabilă în palatul imperial. Teodor Askidas era un calcedonian. Motivaţia lui nu a fost de a mării poziţia lui Sever. Era o poliţă care putea oferii un compromis pentru monofiziţi şi să menţină Calcedonul prin respingerea şi condamnarea lucrărilor lui Teodor de Mopsuestia, lucrările lui Teodoret împotriva Sfântului Chiril şi scrisoarea lui Ibas către preotul Maris. Prin condamnarea acestor trei teologi care s-au opus lui Origen Teodor Askidas s-a gândit că ar fi o încunoştinţare a teologiei alexandrine, ceva care ar fi putut place monofiziţilor moderaţi. Aceasta ar fi oferit un semnal clar monofiziţilor că, deşi sinodul de la Calcedon a justificat pe Teodoret şi pe monofiziţi sinodul nu ar fi girat toate scrierile lor. Monofiziţii au implorat timp de o jumătate de secol să aibă aceşti trei teologi condamnaţi – la conferinţa din 532-533 monofiziţii au arătat că unul dintre pereţii despărţitori ai unirii a fost aprobarea de la Calcedon a scrierilor lui Ibas şi Teodoret împotriva Sfântului Chiril. Liberatus de Cartagina în Breviarum (24) şi Facundus în Pro defesnione trium capitulorum (4, 3) au fost sigură că condamnarea acestor trei teologi, condamnarea acestor Trei capitole, de Iustinian în 544 a fost un rezultat al lucrării Teodorei şi a lui Teodor de Askidas.



Atacurile militare de către bulgari şi persani şi izbugnirea plăgii

Controversele teologice nu au avut loc într-un vacuum. Imperiul avea alte probleme: una era militară; alta era izbugnirea plăgii bubelor. În timp ce generalul Belisarius era angajat într-un lung război cu goţii în Italia, Iustinian a trebuit să se mulţumească cu un atac militar din nord de la Bulgari şi cu apariţia războiului în 542 cu Chosroes al Persiei. În primăvara lui 541 bulgarii au trecut Dunărea şi au invadat Balcanii, aducând cu ei ardere, răvăşire şi distrugere în tot locul. Un grup de bulgari a devastat peninsula Gallipoli şi au călătorit pe ţărmul asiatic pe lângă Dardanele. O a treia forţă militară a bulgarilor a ajuns la suburbiile Constantinopolului. Frica a pătruns pe locuitorii Constantinopolului şi mulţi au fugit în Asia Mică. Iustinian nu era în poziţia de a trata cu acest nou duşman din nord. El a trebuit să aştepte. Bulgarii s-au retras în cele din urmă dar nu mai înainte de a captura o sutăşidoisprezece mii de prizonieri pe care i-a dus înapoi în ţara lor mamă. Iustinian a răspuns începând construcţia unei fortificaţii la frontiera nordică în Balcani. Izbugnirea războiului în primăvara lui 542 cu Chosroes al Persiei i-a cauzat mai multă perturbare. Iustinian l-a trimis să i-a comanda armatei în est împotriva persanilor. Acest război a fost oprit de o nouă ameninţare, de izbugnirea unei plăgi de proporţii devastatoare.

S-a pretins că plaga a început în Etiopia şi a izbugnit în Egipt în 541. Odată cu începerea navigaţiei în primăvară plaga s-a răspândit în Siria şi Asia Mică. În mai 542 a izbugnit în Constantinopol, la scurt timp după ce s-a răspândit în Balcani, Italia, Spania şi Galia. Sursele pretind că iniţial cinci mii de persoane mureau zilnic şi mai târziu zece mii de persoane zilnic. Se pretinde că într-o zi au murit şaisprezece mii de persoane. Când plaga şi-a oprit cursul, spre pretinde că a doborât trei sute de mii de persoane numai în Constantinopol. Foametea a acompaniat plaga, căci mâncarea din Constantinopol a fost tăiată. Iustinian a fost o victimă dar a reuşit să supravieţuiască. În timp ce Iustinian se lupta cu recuperarea de la plagă, decizia lui Iustinian a fost de a cădea vina pe Teodora.

Iacob Baradaeus

Calcedonienii, partidul aflat acum la putere, nu s-au simţit încă confortabili cu stadiul actual lucrurilor. Numărul de episcopi necalcedonieni s-a micşorat drastic şi mult din cauza acestei ambiguităţi se datorează lui Efrem al Antiohiei, urât cu bun motiv de necalcedonieni. Când a murit în 542, necalcedoneinii au fost determinaţi să facă ceva să recâştige Antiohia. Necalcedonienilor nu le lipsea laicii şi clericii – le lipsea episcopi. Din câte se pare ei au fost numai trei episcopi necalcedonieni care au rămas: unul în Alexandria, unul în Persia şi unul în pădurile din Tur Abdin, un om slab şi sărăcăcios. Poliţele Teodorei au ajutat la protecţia şi facilitarea supresiunii.

În 542 sau 543 Regele Aretas (Harith Ibn Gabala), emirul arabilor gassanid, a vizitat Constantinopolul. El a fost un monofizit zelos şi un anti-grec. Zelul lui faţă de monofizitism a fost aprins din cauza unei dispute pe care a avut-o cu Efrem al Antiohiei. Patriarhul a vizitat pe Regele Aretas în câmpul său pentru a discuta acceptarea Sinodului de la Calcedon – a fost Volumul papei Leon cel care l-a deranjat pe regele Aretas. Regele a oferit patriarhului o mare delicateţe în teritoriul său – carne de cămilă. Patriarhul, fiind complet ignorant de obiceiurile şi fără să fie conştient că carnea a fost un compliment a fost insultat şi a refuzat să binecuvânteze carnea sau să mănânce. „Pai, dacă nu vei mânca cămilă cu mine, cum te poţi aştepta ca să luăm împărtăşania amândoi?” Regele Aretas a fost destul de voitor să facă ceva care să nu fi fost în acord cu memoria lui Efrem. El a venit la Constantinopol pentru a obliga pe Teodora să i-a măsuri. Persoana care a umplut tronul patriarhal al Antiohiei trebuia să combine prestigiul lui Sever cu stamina fizică a lui Ioan de Tella.

Teodora avea o astfel de persoană în mănăstirea ei specială – Iacob Baradaeus. El a fost născut în jurul lui 490 în acelaşi oraş cu cel care acum a murit Ioan de Tella. Încă de la o vârstă timpurie el a fost un ascet şi era fluent în greacă, siriană şi arabă. Iacob era fizic puternic, putea posti timp îndelungat şi de obicei trăia cu pâine uscată. Iacob nu a avut nici o îndoială că era pe măsura datoriei. Regele Aretas spunea că el trebuia să fie capabil să trăiască între ai săi şi să de descurce cu ei. A fost mai apoi hirotonit episcop de Teodosie nu numai ca episcop de Siria ci şi ca un „episcop care se peregrina” care a fost împuternicit să hirotonească „peste tot” – el a fost „împuternicit” să organizeze şi să hirotonească în Armenia, în Asia Minor, în Egipt, în toate insulele şi până la porţile Constantinopolului. Lui Iacob i s-au dat câţiva care să îl însoţească. Din moment ce din punct de vedere canonic erau necesari trei episcopi care să hirotonească un alt episcop, Teodosie l-a hirotonit un anume Teodor, Conon din Cilicia şi Eugen al Isauriei. Din câte s-a dovedit, aceşti asistenţi nu erau necesari – Teodor a dispărut între corturile turmei sale nomadice în timp ce ceilalţi doi s-au dezminţit de afacere şi în cele din urmă s-au întors la Biserica stabilită. Iacob, a fost mult mai dur şi nu s-a îngrijorat. El a fost scos din Constantinopol de regele Aretas şi dus în orient în caravana lui Aretas. El s-a pus pe muncă. Metoda lui a fost similară cu cea a lui Ioan al Tellei – el a călătorit cu piciorul, în zdrenţe, fără pachet sau bani. Din moment ce el a privit la fel ca orice al monah care călătorea pentru autorităţi a fost destul de greu să îl recunoască. Stamina lui a fost aşa că putea merge patruzeci de mile pe zi, dormii oriunde şi putea trăii cu abstinenţă totală pentru lungi perioade de timp sau cu bucăţi de pâine. El era convins constant. El îi aborda pe ucenicii lui din exterior. Când a fost întrebat de către „înşelătorul Iacob” el le spunea că a fost văzut în regiune cu mai înainte. A fost pusă o recompensă pe capul lui şi recompensa a crescut cu timpul.

Episcopatul său de peregrinare a durat timp de treizecişicinci de ani, din 542 până în 577. Se pretinde că în acest timp el a hirotonit doi patriarhi, optzecişinouă de episcopi şi aproximativ o sută de mii de preoţi. Se pretinde că Iacob a intrat în Constantinopol unde a hirotonit doisprezece episcopi. Dacă aceste numere reflectă realitatea este un alt fapt. Ceea ce este adevărat este că Iacob a resuscitat o diviziune ecclesiatică într-o formă rea, că el a întărit ierarhia imens. Există poveşti numeroase cu privire la minunile lui. De exemplu cum a vindecat şi a adus un tânăr la viaţă invocând numele lui Iisus Hristos şi formula monofizită. „În numele lui Iisus Hristos, o natură indivizibilă care afost răstignită pentru noi pe cruce, ridică-te şi umblă!” Multe din minuni, tipice vremii şi tradiţiei aghiografice, depăşesc imaginaţia. Un incident merită relatat. Oamenii din Amida au căzut în calcedonianism şi au devenit lunatici. În disperare, ei l-au trimis pe Iacob care le-a spus că „dacă sunteţi atât de nebuni ca să spuneţi „două naturi,” veţi de venii nebuni.” Astfel a fost capabil să îşi restaureze sănătatea mentală.

Numele de „iacobit” a fost aplicat în curând grupului de biserici organizate de Iacob. Numele de fapt, nu era în întregime nou, căci monofiziţii s-au descris pe sine ca şi „iacobiţi” dar a fost o referinţă la pretenţia lor apostolică a Bisericii „Sfântului Iacob,” Iacob, „fratele Domnului.” Oponenţii lor au folosit termenul în referinţă la ei diviziv, la fel ca şi la un grup de monofiziţi în Egipt la care s-a făcut referinţă ca „teodosieni.” A fost acceptat de credincioşi şi de aici folosit înt-run fel pozitiv şi într-unul negativ.

În 547 Iacob a hirotonit pe Serghei aghiotantul său ca patriarh al Antiohiei. Serghei a trăit timp de trei ani în care nu a experimentat nici o persecuţie. Se pare că împăratul nu era într-o poziţie de a continua să lupte cu toţi necalcedonienii. Când Serghei a murit, s-a sugerat un nou candidat de către Teodosie la mănăstirea Teodorei. Candidatul ei Paul, un alexandrin prin naştere a fost un monah în Siria şi apoi stareţ la o mănăstire pe Eufrat. Iacob a probat şansa şi la hirotonit pe Pavel şi alţi şase episcopi ca asistenţi. Ca patriarh al Antiohiei Pavel a fost superiorul dar relaţia oficială între cei doi a rămas nedefinită. Iacob încă a fost intinerant, o comisie de peregrinare şi nu a avut nici o intenţie să se predea. Monahii încă îl mai considerat capul lor, liderul lor – ei au făcut referinţă la el ca şi la „sfântul nostru patriarh Iacob.” Iacob a continuat cu munca sa şi monofiziţii au fost schimbaţi dintr-un grup de disensiune într-o ierarhie separată, o biserică separată.


Yüklə 2,3 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   ...   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə