Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea


Papa Vigiliu şi Sinodul Ecumenic Cinci



Yüklə 2,3 Mb.
səhifə14/23
tarix17.11.2018
ölçüsü2,3 Mb.
#80705
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   23

Papa Vigiliu şi Sinodul Ecumenic Cinci

    Sinodul Ecumenic Cinci a încercat să restaureze o unitate în structura externă a Bisericii. Condamnând cele Trei capitole, s-a făcut o încercare de a aduce Alexandria înapoi la structura externă a Bisericii – a mai existat şi o recunoaştere a Sfântului Chiril. Condamnându-l pe Origen şi noţiunile origeniste, s-a făcut o încercare de a placa tradiţia romană şi pe cea antiohiană. Obstacolul major a fost tăria papei Vigiliu, care deşi a fost în Constantinopol a refuzat să participe la Sinod. În timp ce au loc aceste lucruri munca misionară şi noile diviziuni au început să apară între ne-calcedonieni.



    Mai întâi, papa Vigiliu a fost adus cu forţa la Constantinopol, unde a refuzat să condamne cele Trei capitole, în special din cauza problemei condamnării postmortem. Când a fost de acord, este important că a făcut aşa arătând că acest lucru a fost fără nici o injurie Sinodului de la Calcedon. Această echivalare nu a mulţumit oponenţii Calcedonului şi nici pe apărătorii din Africa, Ilirium şi Dalmaţia. Episcopii din Africa l-au excomunicat pe papa Vigiliu. Se prea poate ca papa Vigiliu să fi cerut ca sinodul la care Iustinian a fost imediat de acord. Vigiliu a fost tulburat de condamnările aduse împotriva lui. El şi-a retras semnătura la cele Trei capitole şi s-a decis ca sinodul să mai dezbată cu privire la această problemă. Poziţia tare a papei Vigiliu a fost adesea greşit înţeleasă în vestul latin şi în est. El a refuzat să participe la sinod tocmai din cauza că a obiectat faptului că vestul nu a fost reprezentat cum se cuvine. Ceea ce este semnificativ istoric este că papei Vigiliu i s-a spus că au existat mai mulţi reprezentanţi ai vestului latin acum mai mult decât în orice sinod. De ce papa Vigiliu nu a adoptat punctul de vedere roman extrem, deja în existenţă în acele vremuri şi rămâne neclar de ce el nu a putut reprezenta nu numai vestul latin ci şi întreaga Biserică. El şi-a trimis totuşi opinia sa cu privire la cele trei capitole la sinod, o opinie care s-a opus condamnării lor. Sinodul a refuzat opiniile lui, a examinat scrierile lui a celor trei persoane care trebuiau condamnate – Teodor, Teodoret şi Ibas – şi în cele din urmă a pronunţat o condamnare asupra celor Trei capitole ca a o doctrină care se opunea sinoadelor, în special sinodul de la Calcedon care a fost acum solemn recunoscut ca ecumenic şi de acelaşi caracter solemn ca Nicea, Constantinopol şi Efes. Fragmente din sinod ne oferă temelii pentru istorie.

    „Eforul predecesorilor mei, împăraţii ortodocşi, au ţintit întotdeauna la aşezarea controverselor care s-au ridicat cu privire la credinţă prin chemarea sinoadelor. Pentru acest motiv Constantin a adunat treisuteşioprsprezece Părinţi la Nicea şi a fost prezent la Sinod şi i-a asistat pe cei care au mărturisit pe Fiul a fi de o esenţă cu Tatăl. Teodosie a adunat o sutăşicincizeci de episcopi la Constantinopol; Teodosie cel Tânăr a convocat un sinod la Efes, împăratul Marcian a adunat episcopii la Calcedon. După moartea lui Marcian controversele cu privire la sinodul de la Calcedon au izbugnit în câteva locuri. Împăratul Leon le-a scris tuturor episcopilor din toate locurile cu scopul ca toţi să declare opinia lui în scris cu privire la acest sfânt sinod. Mai târziu, aderenţii lui Nestorie şi Eutihie s-au ridicat din nou şi au cauzat mari diviziuni astfel că multe biserici au rupt comuniune una cu alta. I-am câştigat pe mulţi care s-au opus Sinodului. Alţii, care au perseverat în opiniile lor au fost exilaţi şi în acest fel au restaurat Biserica din nou. Nestorienii au voit să impună erezia lor în Biserică. Din moment ce nu au putut să îl folosească pe Nestorie în acest scop, ei s-au grăbit să introducă greşelile lor prin Teodor de Mopsuestia, educatorul lui Nestorie care a învăţat mai multe blasfemii decât acestea. El a menţinut, de exemplu, că Dumnezeu Logosul a fost Hristos. Pentru acelaşi scop ei au folosit scrierile lui Teodoret care au fost direcţionate împotriva primului Sinod de la Efes, împotriva lui Chiril şi a celor Doisprezece capitole precum şi ruşinoasa scrisoare a lui Ibas pe care a scris-o. Ei au menţinut că această scrisoare a fost primită de Sinodul de la Calcedon care v-a libera condamnarea lui Nestorie şi a lui Teodor care au fost condamnaţi în această scrisoare. Dacă ei se succedau, nu se mai putea spune că Logosul „a devenit om” şi nici Maria nu mai putea fi numită Theotokos. Urmând Sfinţilor Părinţi şi-am cerut să îţi dai judecata asupra celor trei capitole neevalvioase şi nu au răspuns mărturisind adevărata credinţă. După ce a apărut condamnarea, mai sunt câţiva care apără cele Trei capitole şi prin urmare v-am chemat în capitală pentru ca aici în adunare, să vă punem viziunea în lumina zilei. Când de exemplu Vigiliu, papa vechii Rome, a venit aici, el ca răspuns la întrebarea noastră, a anatematizat repetat în scris cele Trei capitole şi a confirmat stabilitatea sa condamnându-i pe diaconii Rusticus şi Sebastian. Avem declaraţiile lui în mâinile noastre. Apoi el a scos Judicatum în care a anatematizat cele trei capitole cu cuvintele Et quoniam... El nu numai că l-a depus pe Rusticus şi Sebastian fiindcă apărau cele trei capitole dar i-au scris lui Valentinian, episcop în Sciţia şi lui Aurelian, epsicop în Arles ca nimic să nu fie adoptat împotriva lui Judicatum. Când a-ţi venit la invitaţia mea, s-au schimbat scrisori între voi şi Vigiliu cu scopul de a avea o adunare comună. Dar el acum şi-a schimbat punctul de vedere şi nu mai voieşte să ţină un sinod ci a cerut ca numai trei patriarhi şi un alt episcop să decidă problema. Am trimis câteva comenzi în fără nici un rezultat pentru ca el să ia parte la sinod. El a respins propunerile noastre, să cheme un tribunal pentru o decizie sau să ţină o adunare similară care pe lângă el şi alţi trei episcopi, fiecare patriarh să vorbească şi dimpreună cu el trei sau cinci episcopi din episcopia lui.”

    Declarăm că ţinem strâns decretele celor patru Sinoade şi în orice fel îi urmăm pe Sfinţii Părinţi, Atanasie, Ilarie, Vasile, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Ambrozie, Teofil Ioan Hrisostom al Constantinopolului, Chiril, Augustin, Proclu, Leon şi scrierile lor despre adevărata credinţă. După cum spune ereticii ca să îl apare pe Teodor al Mopsuestiei şi Nestorie cu lipsa lor de evalvie şi să menţinem că scrisoarea lui Ibas a fost primită de Sinodul de la Calcedon, la fel vă îndemăm şi noi să vă îndreptaţi atenţia către scrierile neevlavioase ale lui Teodor şi în special la crezul lui iudaic care a fost adus înainte de la Efes la Calcedon şi anatematizat de toate sinoadele dimpreună cu cei care au susţinut aşa. Vă mai îndemnăm să luaţi în considerare ce au scris sfinţi părinţi cu privire la blasfemile lor, la fel de bine ca şi ce au scris predecesorii lor la fel cu ceea ce au promovat predecesorii noştii, la fel de bine ca şi ce au scris istoricii bisericeşti cu privire la el. Veţi vedea că el şi ereziile lui au fost condamnate şi numele lui a fost de multă vreme scos din dipticele bisericii din Mopsuestia. Luaţi în considerare afirmaţia absurdă că ereticii se cuvine a fi aantematizaţi după morţile lor şi în această privinţă vă îndemnăm să urmaţi doctrina sfinţilor părinţi, care au condamnat nu numai eretici vii ci au anatematizat după moartea lor pe cei care au murit în fărădelegea lor, la fel cum cei care au fost condamnaţi fără dreptate au fost restauraţi după moarte şi numele lor au fost scrise în diptice – care au avut loc în cazul lui Ioan şi Falvian de cinstită pomenire, ambii episcopi de Constantinopol. Vă îndemnăm să examinaţi scrierile lui Teodoret şi scrisoarea lui Ibas în care întruparea Logosului este negată, expresia Theotokos şi Sfântul Sinod de la Efes respins, Chiril numit un eretic şi Teodor şi Nestorie apăraţi şi lăudaţi. Din moment ce ei spun că Sinodul de la Calcedon a acceptat această scrisoare, trebuie să comparaţi declaraţiile Sinodului cu privire credinţa şi cu privire la conţinutul scrisorii. În cele din urmă, vă îndemnăm să acceleraţi această problemă. Căci cel care atunci când este întrebat se respinge pentru un timp, nu face nimic altceva decât să nege adevărata credinţă. Căci răspunzând la aceste lucruri care sunt ale credinţei, nu el este găsit primul sau al doilea, ci cel care este găsit gata cu o mărturisire adevărată care este primită de Dumnezeu.

    Fragmente din sesiunea a şaptea a sinodului aruncă mai multă lumină pe lucrările lăuntrice.

    „Ştii cât de multă grijă a avut invincibilul împărat prin mărturisirea ridicată de anumite persoane cu privire la cele Trei capitole care ar trebui să aibă o verificare... căci această intenţionare a cerut ca Vigiliu să se adune cu voi şi să tragă un decret cu privire la această problemă în conformitate cu credinţa ortodoxă. Deşi Vigiliu a condamnat frecvent cele Trei capitole în scris şi a făcut aceasta prin cuvânt în prezenţa împăratului şi a măreţilor judecători şi a multor membrii ai acestui sinod, totuşi el a fost gata să lovească cu anateme pe apărătorii lui Teodor de Mopsuestia şi scrisoarea care i-a fost atribuită lui Ibas şi scrierile lui Teodoret care au arătat credinţa ortodoxă împotriva celor Doisprezece anateme ale Sfântului Chiril, totuşi el a refuzat să facă aceasta în comuniune cu voi şi sinodul vostru.”

    Ieri Vigiliu a trimis Servus Dei, un prea cucernic diacon al bisericii romane şi a invitat [o listă de consuli şi episcopi] să vină la el ca să le ofere un răspuns împăratului. Ei au mers dar s-au întors repede şi au informat pe domnul cel evlavios că l-au vizitat pe Vigiliu, cel mai religios episcop şi că le-a spus lor: „v-am chemat pentru acest motiv pentru ca să ştiţi ce lucruri s-au făcut în ultimele zile. Până în această zi am scris un document despre discutatele Trei capitole, adresate împăratului [Constitutum] şi ne-am rugat ca să le ducă la seninătatea sa. Când am auzit aceasta şi am văzut documentul scris de seninătatea voastră, am spus că nu pot exista mijloace de a primii documentul scris de împărat fără cerere. „Voi însă aveţi diaconi care poartă mesajele şi care au făcut deja documentul.” Episcopii i-au răspuns: „dacă sfinţia ta voieşte să ne întâlnim cu noi şi cu sfinţii patriarhi şi cu episcopii cei religioşi şi să trateze cele Trei capitole şi să dea în unison cu noi toţi o formă potrivită credinţei ortodoxe, după cum au făcut Apostolii, sfinţii părinţi şi cele patru sinoade, vă v-om susţine ca şi capul nostru, ca părinte şi primat. Dacă sfinţia ta ai tras un document pentru împărat, ai purtători de mesaje pe care să le trimiţi.” Când a auzit aceste lucruri de la noi, a trimis Servus Dei, un subdiacon, care acum aşteaptă răspunsul seninătăţii tale. Când Cuvioşia sa a auzit acestea, el a poruncit prin diaconul mai sus menţionat să poarte înapoi acest mesaj la Vigiliu: „vă invităm să vă întâlniţi cu patriarhii şi alţi episcopi religioşi şi cu ei să examinăm şi să judecăm capitolele. Din moment ce ai refuzat să faceţi aceasta şi spuneţi că voi aţi scris ceva despre cele Trei capitole, dacă le-aţi condamnat în conformitate cu acele lucruri pe care l-aţi făcut mai înainte, avem multe afirmaţii şi nu mai avem nevoie de altele; dar dacă a-ţi scris ceva mai înainte, v-aţi condamnat prin propriile scrieri din moment ce v-aţi depărtat de doctrina ortodoxă şi aţi apărat lipsa de evlavie. Cum puteţi aştepta să primim un astfel de document de la voi?”

    „Constantin, celui mai măreţ Quaestor care a spus: în timp ce eu sunt încă prezent la sfântul sinod prin motivul de a citi documentele care au fost prezentate vouă, aş spune că Împăratul a trimis o declaraţie sfântului sinod cu privire la numele lui Vigiliu pentru ca numele lui să nu mai fie pus în dipticele Bisericii din cauza lipsei de evlavii pe care a apăra-o. Numele lui să numai fie recitat de voi şi nici reţinut fie în biserică sau în oraşul imperial sau în alte biserici care vă sunt încredinţate şi altor episcopi ai imperiului dedicaţi lui Dumnezeu. Când auziţi această citaţie, ve-ţi percepe cât de mult îi pasă seninului împărat pentru unitatea sfintelor biserici şi pentru curăţia sfintelor taine.”



    Depunerea papei Vigiliu de Sinodul Ecumenic Cinci

    Constitutum de papa Vigiliu s-a referit în 14 mai 553 la respingerea de Iustinian fiindcă nu a fost destul de explicit în condamnarea voinţei imperiale de un nou Constitutum în februarie 554. Este clar din data „minutelor” lui Iustinian [formam] că papa Vigiliu a fost considerat depus de sinod. Faptul că numele lui a fost scos din diptice constituie clar numai o depoziţie şi nu numai o excomunicare este subiectul controversei. Este în orice caz destul de improbabil că scoaterea numelui papei Romei şi a scaunului apostolic – non sedem sed sedentem. În cele din urmă, aprobarea a fost oferită de Sinodul Ecumenic Cinci de către papa Vigiliu – nu este cazul să discutăm dacă aprobarea sa a fost forţată sau nesinceră.

    Primii ani ai papei Pelaghie şi recunoaşterea sa ultimă a Sinodului Ecumenic Cinci

    Sinodul Ecumenic Cinci a fost afirmat de succesorul papei Pelaghie I (556-561) care l-a acompaniat pe papa Agapetus la Constantinopol şi care a avut legături puternice cu Constantinopolul căci el a participat la Sinodul din 536 şi a slujit în capitală ca apocrisiarul papei Vigiliu.



    Pelaghie a fost trimis la Constantinopol de Totila pentru a negocia pacea cu Iustinian, misiune în care nu a fost plin de succes. Când Vigiliu şi-a încercat a doua scăpare – de la reşedinţa papală la biserica Sfintei Eufemia în Calcedon – Pelaghie era cu el (decembrie 551). El s-a întors la Constantinopol din Calcedon cu Vigiliu în februarie 552 şi a fost puternic influent în susţinerea poziţiei tari a lui Vigiliu. El a contribuit la compoziţia primului Constitutum a lui Vigiliu şi l-a sfătuit cu putere pe papa Vigiliu să nu participe la Sinodul Ecumenic Cinci. După ce Sinodul l-a condamnat şi depus pe papa Vigiliu, Pelaghie a părăsit compania lui Vigiliu când a devenit aparent că Vigiliu avea să oprească voinţa imperială. Pelaghie – şi diaconul Sarpatus – au fost excomunicaţi de Vigiliu care l-a obligat pe Pelaghie să scrie Refutatorium împotriva lui Vigiliu. Pelaghie i-a trimis o copie lui Iustinian, care nu a reacţionat favorabil la documentul care l-a condamnat pe împărat şi sinod. Iustinian l-a arestat pe Pelaghie şi l-a închis în mai multe mănăstiri. În închisoare Pelaghie a scris In defensionem trium capitulorum care a fost o respingere a celei de a doua Constitutum a lui Vigiliu, modelată după o lucrare similară de Facundus de Hermiane. In defensionem trium capitulorum a fost o respingere a cele de a doua Constitutum a papei Vigiliu, care în cele din urmă a condamnat cele Trei capitole. Pelaghie l-a acuzat pe Vigiliu că a sucombat voinţa imperială, că l-a trădat pe papa Leon I, că a trădat Sinodul de la Calcedon şi că l-a condamnat pe nedrept pe Teodor, Teodoret şi Ibas. Când vestea morţii lui Vigiliu a ajuns la Constantinopol, Iustinian l-a eliberat pe Pelaghie şi a ajuns la o înţelegere cu el care a rezultat în întoarcerea lui Pelaghie la Roma ca succesorul lui Vigiliu, un act care a cauzat scandal în Biserica latină – descris de Facundus în De fide (Patrologia latina, 67, 867-868). În Biserica latină s-a creat o schismă care a durat până în 698 cu Aquileia. Papa Pelaghie I a avut probele schismatice cu episcopii italieni de nord din Toscana, Liguria şi Veneţia la fel de bine ca şi cu Istria. Schimbul de scrisori între papa Pelaghie I şi Sapaudus, vicarul papal şi episcop de Arles, oferă a mărturisire vie viziunii lui Pelaghie. Într-una din scrisorile lui către Sapaudus el explică dificultăţile pe care le-a avut în Constantinopol în păstrarea adevăratei credinţe. Acum că un sinod a vorbit numai exista nici o rezistenţă scrie el. El îşi explică propria acuză de recunoaştere a propriilor greşeli care ar fi după scripturi şi tradiţia părinţilor atitudinea corectă – îl menţionează pe Augustin. Într-o scrisoare către episcopii din Istria papa Pelaghie susţine că nici un sinod local nu putea judeca un sinod ecumenic – pretindea el cumva exagerat, că patru mii de episcopi au acceptat Sinodul Ecumenic Cinci.

    Rezultatul Sinodului Ecumenic Cinci şi o străfulgerare de la sesiunile lui

    În mai puţin de a lună Sinodul Ecumenic Cinci a ajuns la deciziile lui. Nu ar fi destul să vedem în acest sinod o încercare de a pacifica pe monofiziţi. Problema principală a fost că definiţia Sinodului de Calcedon cerea clarificări – trebuia rezolvat ceea ce mulţi priveau ca un sinod contradictoriu prin sine.

    Este clar că majoritatea timpului primele două sesiuni au fost consumate prin încercări de a îl aduce pe papa Vigiliu la sinod. La sesiunea a treia o mărturisire a credinţei a fost făcută care s-a bazat pe cu cuvânt introductiv de către Iustinian. La aceasta s-a mai adăugat o anatemă pentru toţi cei care s-au separat de biserică – evident s-au referit la Vigiliu. Sesiunea a patra a examinat şaptezeci de fragmente din scrierile lui Teodor de Mopsuestia şi l-a condamnat. În sesiunea a cincea s-a discutat problema de a condamna pe cineva postum şi s-a decis de a condamna atât scrierile cât şi persoana lui Teodor de Mopsuestia. Îa aceiaşi sesiune scrierile lui Teodoret împotriva Sfântului Chiril au fost examinate şi sinodul şi-a exprimat surprinderea că Sinodul de a Calcedon l-a achitat pe Teodoret – el a fost „reabilitat” numai după respingerea explicită a lui Nestorie. La sesiunea a şasea respingerea lui Ibas de Edessa a fost discutată, dimpreună cu infama Scrisoare către Maris. Decizia a fost că Ibas nu a fost autorul scrisorii şi că achitarea sa de Sinodul de la Calcedon a fost validă. Sesiunea a şaptea este una care conţine descrierea lui Iustinian a tratatelor cu papa Vigiliu. La sesiunea a opta afirmaţii doctrinare şi anatemele paisprezece au fost acceptate. Sinodul Ecumenic Cinci nu a fost de acceptat pentru monofiziţi – în special anatema a opta care a deliniat clar limita între monofizitism şi o interpretaţie chilirică la sinodul de la Calcedon.

    Rezistenţa tare a edictului surprinzător al lui Iustinian din 564 care a proclamat apartodochetismul ortodox

    Indiferent care a fost interpretarea personală a hristologiei, Iustinian nu a făcut nimic ca să îşi acopere propria poziţie care se dezvolta – nimic până în 564. Dintr-o dată el a uimit Biserica cu o iscălire a unui edict care a fost o expresie a unei poziţii extremiste în monofizitism, o poziţie care a fost condamnată de teologii monofiziţi ca Filoxen – Iustinian a decretat că apartodochetismul este ortodox, crezul că umanitatea Domnului asumată a fost incoruptibilă şi de aici la fel ca umanitatea, doctrina lui Iulian Halicarnasus. Sfătuitorul lui Iustinian în probleme teologice a fost Teodor Askidas dar când acesta a murit în ianuarie 558 un episcop nenumit din Iopa în Palestina l-a urmat pe Teodor şi s-a referit la el ca la un om „stupid.” Imediat patriarhul Eutihie al Constantinopolului a refuzat să semneze edictul. Iustinian l-a arestat pe Eutihie şi l-a depus la o săptămână de la sinod. Eutihie celebra liturghia când poliţia lui Iustinian sub Aeterius a venit să îl aresteze – i s-a permis să termine liturghia după ce a fost dus. După o condamnare scurtă de sinod, Eutihie a fost trimis în insula Prinkipo. Eutihie a petrecut următorii doisprezece ani în exil – deşi i s-a permis să slujească în exil şi la propria mănăstire în Amasea. Restul patriarhilor estului au locuit acolo – Apolinarie al Alexandriei, Atanasie al Antiohiei şi Macarie al Ierusalimului. Anastasie al Antiohiei a avut printr-un un edict imperial condamnarea sinodului din Antiohia. Este adevărat că la început Anastasie nu a respins edictul direct, declarând că îl v-a accepta dacă „incoruptibil” ar fi fost echivalentul lui „impecabil.” Când Anastasie a răspuns declarând că dacă umanitatea lui Hristos nu a fost consubstanţială cu umanitatea noastră, atunci întruparea a fost golită de înţeles. El a fost gata pentru depoziţia noastră când veştile au sosit de la împăratul Iustinian care tocmai a murit. Succesorul lui, împăratul Iustin II (565-578), a revocat edictul.



    Apusul domniei lui Iustinian

    Ultimii doisprezece ani ai domniei lui Iustinian au văzut o repetiţie a împlinirilor lui în „miraculosul” an 553. În acel an lungul război cu goţii a fost în cele din urmă câştigat de Narses, Vigilius renunţând în cele din urmă şi imperiul a reuşit în a recâştiga teritoriul Spaniei vizigote. Totul a fost pierdut în anii următori ai domniei lui Iustinian. Iliricum a fost pierdut şi avarii, lombarzi şi slavi au penetrat în graniţele imperiale. În timpul morţii lui Iustinian numai câţiva şi-au imaginat că creştinii monofiziţi vor fi atât de nemulţumiţi cu regula imperială „calcedoniană” că vor prefera mai mult invaziile arabe.

    Iustinian a trăit destul de mult ca să pună un alt patriarh pe tronul Constantinopolului, Ioan de Sirmium, cunoscut ca Ioan Scolasticul. În timpul duratei domniei lui Iustin al II-lea şi prin domnia succesorului său, Tiberiu II (578-582) calcedonienii şi necalcedonienii vorbeau încă în termenii şi mai era încă nădejde în posibilitatea unei reconcilieri tipice. Capul Egiptului necalcedonian era încă Teodosie, care încă mai locuia în mănăstirea Teodorei pentru exilaţii din Constantinopol. Scrisorile lui Teodosie s-au adresat lui ca „patriarh ecumenic.” Iustin II nu a făcut nimic ca să altereze aceasta – Iustin II l-a primit cu toată cinstea care îi aparţinea unui patriarh şi soţia lui Iustin II, Sofia, verişoara Teodorei s-a crezut a fi o ucenică a lui Teodosie.

    Acţiunile „patriarhului” monofizit Teodosie în ultimele sale zile

    În 567 Teodosie, ştiind că i se apropie moartea, a început să iniţieze noi paşi pentru a regulariza afacerile bisericii sale. El a început să nu îl mai creadă pe Iacob – ceva s-a întâmplat în Egipt, natura precisă nu ne-a fost raportată, ceva cauzat aparent de Iacob. Teodosie, persoana care l-a trimis pe Iacob cu autoritatea de a acţiona ca reprezentativul său chiar şi în Egipt, acum în esenţă a început să renunţe la autoritatea lui. Teodosie a început să ofere autoritate lui Paul „cel Negru” al Antiohiei pentru a hirotonii preoţi şi diaconi pentru Alexnadria şi de a îl hirotonii pe Longhin ca episcop de Nubia. Egiptul, care în timpurile Sfântului Atanasie şi a Sfântului Chiril a avut mai mult de o sută de episcopi, acum mai avea numai câţiva. În scrisoarea episcopală ultimă Teodosie a subestimat nevoia disperată de episcopi, ceva care el a subestimat din cauza nădejdii continue că se v-a întoarce în Alexandria unde v-a putea hirotonii episcopi. Toţi acum trebuiau să îl asculte pe Paul şi Paul le v-a oferii episcopi. S-a povestit că el a murit în timp ce şi-a terminat de dictat scrisoarea şi mai înainte de a îşi putea adăuga ştampila – el a murit în iunie 566. Atanasie, un monah, a ţinut predica de înmormântare, o cuvântare în care Mihail Sirianul în Cronică (10, 1) îl descrie ca pe unul care a condamnat Calcedonul.



    Convocarea lui Iustin al II-lea a conferinţei monofizite din 566

    Mişcarea ne-calcedoniană a devenit acum o biserică separată în imperiu. În 566 Iustin II a făcut o încercare de a reconcilia pe monofiziţi cu calcedonieni. El a convocat o conferinţă la care a fost prezent Iacob – se pare că iniţiativa convocării acestei conferinţe a venit de la Sofia. În Constantinopol, sub supravegherea patriarhului Ioan Scolasticul, calcedonienii s-au întâlnit cu două grupuri de necalcedoneini. Întâlniri similare au avut loc între monahi şi clerici. Se pare că o reconciliere temporară a avut loc între fracţiunile monofizite. Mihail Sirianul relatează că monofiziţii au propus un compromis, care dacă era acceptat, ar fi restaurat o unitate între ei şi calcedonieni. Dacă luăm acest compromis serios, este clar că în realitate nu a fost un compromis. Mai mult, le propunea calcedoneinilor să capituleze. Compromisul propus consta din următoarele: expresia „din două naturi” să fie acceptată; „nu din două naturi” trebuia adăugată la „nu doi fii, nu două persoane, nu două ipostase”; cele Doisprezece anateme ale Sfântului Chiril trebuiau detectate canonic; Henotikon, interpretat în termeni severieni, ar fi fost destul să condamne Calcedonul şi numele lui Sever ar fi fost destul să restaureze dipticele. Aceasta se potrivea mai mult predării necondiţionale decât unui compromis. Ceea ce este surprinzător este că monofiziţii au pretins că voiau, dacă aceşti termeni erau acceptaţi să fie în comuniune cu Anastasie al Antiohiei – aceasta însemna că ei erau gata să oprească pe recentul episcop hirotonit şi patriarh, Paul cel Negru. Ceea ce ar fi putut conta pentru această voinţă este că Paul cel Negru nu era pe bune cu Iustin II, în timp ce Anastasie, deşi nu era calcedonian, a rămas pe bune cu non-calcedonienii şi lucrarea sa împotriva lui Ioan Filoponus folosea deja termenul „de o energie cu Hristos.”




    Yüklə 2,3 Mb.

    Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə