Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea

Moartea lui Iacob Bardaeus

Când Petru, noul hirtonit patriarh de Alexandria a murit în 577 Damian a fost ales să îi urmeze. Damian tocmai a fost hirotonit când Iacob a decis să meargă în Alexandria să se întâlnească cu el, acompaniat de un grup de opt episcopi şi preoţi. Intenţia lui Iacob nu a fost cunsocută. Unii au speculat că scopul lui a fost să facă pace; unii că intenţiona să hirotonească un nou patriarh pentru Antiohia. Motivele lui au rămas amestecate în nori, căci el şi alţi prieteni şi alţii cu el au contactat o boală şi au murit după opt zile. Cauza morţii lui Iacob a fost subiectul rumorilor.

Damian al Alexandriei şi conferinţa despre unitate între monofiziţi cerută de Al-Moundir

Controversa a durat timp de doi ani. Prinţul arab Al-Moundir, când a făcut o vizită la Constantinopol pentru afaceri, a cerut ca Tiberiu să dea un edict de tolerare pentru monofiziţi şi să convoace o conferinţă cu privire la gurpurile pretendente. Damian al Alexandriei a decis să hirotonească un patriarh pentru Antiohia şi i-a obligat pe monahii sirieni să aleagă un monah numit Serghei. Grigorie, patriarhul calcedinain al Antiohiei, a descoperit ce avea loc şi a încercat să îi aresteze pe „conspiratori.” Damian şi alţi trei au scăpat. Damian a mers apoi la Constantinopol în timp ce conferinţa avea loc dar nu a participat. El s-a întâlnit privat cu Al-Moundir şi a fost de acord cu o decizie de conferinţă, o decizie care a fost cea a reconcilierii între partidele care se aflau în dispută. Monahii, au refuzat să accepte decizia de unire, pretinzând că nu au fost consultaţi.

Când Damian a realizat că conferinţa era nepopulară cu monahii, el i-a denunţat. Ioan din Efes relatează că un număr substanţial de monofiziţi au fugit de această schismă unindu-se cu calcedonienii. Un nou patriarh al Antiohiei a fost hirotonit în cele din urmă – Petru de Callinicum, alegerea originală a lui Iacob. Paul cel Negru esenţial a refuzat să se retragă la o mănăstire. Numai câţiva au ştiut unde se afla Paul cel negru. Chiar moartea lui în 585 a fost cunoscută numai câtorva şi ucenicii lui au continuat să îl comemoreze ca un patriarh viu al Antiohiei. Schisma a continmuat şi Iaon din Efes îşi sfârşeşte istoria cu cuvinte întunecate: „Satan şi-a împlinit scopul lui şi acum se bucură jucând... bucurându-se de ambele partide aflate în controversă.”

Disputa teologică între Damian al Alexandriei şi Petru Callinicum al Antiohiei

Petru Callinicum era acum patriarhul monofizit în Antiohia şi Damian era patriarhul monofizit al Alexandriei. Patriarhii monofiziţi au condus de obicei nu dintr-o reşedinţă patriarhală centralizată ci mai mult dintr-o mănăstire dincolo de atingerea oficialilor oraşului. Damian a susţinut că caracteristicile individuale sau propriertăţile Treimii erau identice cu persoanele, un punct de vedere care se apropia de triteism. Cumva fiecare ipostas se amesteca – fără nici o distincţie – în unimea dumnezeirii. Petru a reacţionat acuzându-l pe Damian de sabelianism. Ca rezultat, comuniunea a fost ruptă între cei doi patriarhi monofiziţi pentru aproximativ douăzeci de ani.

Sursa din perspectiva egipteană pretinde că Damian a încercat să sfârşească schsima dar a fost lipsit de succes din cauza naturii controversative a celor din Antiohia.” Mihail Sirianul pretinde că Petru a încercat să vindece schisma dar nu a reuşit din cauza „răutăţii alexandrinilor.” S-a aranajat în cele din urmă o conferinţă şi Mihail Sirianul relatează că comportamentul lui era intolerabil. Iniţial el a refuzat să participe la conferinţa din Paralus. Schimbându-şi părerea, Damian a participat în cele din urmă şi după cum spune Mihail Sirianul a cauzat ca schisma să se transforme într-o luptă de insulte personale care a rezultat în lupte fizice – se sune că un diacon i-a rupt capul. Autorităţile civile, din câte ne relatează Mihail Sirinaul, au fost dezgustate de comportamentul ambelor părţi. Sursele ne povestesc că Petru Callinicum, voind atât de mult să termine schisma a călătorit în Egipt unde şi-a lăsat scaunul. Călătoria lui bineintenţioantă a exacerbat schisma, ale cărei detalii precise nu ne sunt relatate.

Conferinţa monofizită de la mănăstirea Gubba Barraya

În Alexnadria au avut loc discuţii teologice obişnuite. Un alexandrin numit Ştefan susţinea că puteai fi un „ortodox” – monofizit ortodox – dacă se susţinea că distincţile „celor două naturi” au continuat după unire. Doi dintre ucenicii lui Petru Callinicum, un Ioan şi un anumit Probus nu au fost de acord. S-a convocat un sinod în 588 la mănsătirea Gubba Barraya, reşedinţa patriarhilor monofiziţi ai Antiohiei din 580. Ioan şi Probus au declarat că dacă disticnţile în cele două naturi au rămas după unire, atunci era esenţial aceiaşi învăţătură ca şi cea a calcedonienilor. Se povesteşte că atât Ioan cât şi Probus au devenit calcedonieni, deşi se spune că Probus s-a reconveritit odată cu apropierea morţii. Anastasie, patriarhul calcedonaian al Antiohiei, depus de Iustin II şi mai apoi restaurat din nou la scaunul său, a încercat să folosească această nouă schismă între monofiziţi pentru a îi reunii cu calcedonienii, un proiect care a eşuat în general dar care a întors numeroşi indivizi la Biserica calcedoniană.

Papa Grigorie I şi Patriarhul calcedonian al Alexandriei Evloghie

Atât moartea lui Petru şi Damian nu au sfârşit disputa, dispută care face referinţă continuă la disputa cu privire la Paul cel Negru. Patriarhul alexandrin al calcedonienilor, Evloghie, a fost respectat de monofiziţi şi a fost aparent responsabil pentru aducerea a mai multora la Biserica calcedonaină. Patriarhul Evloghie i-a scris papei Grigorie cel Mare despre „vestea cea bună a ceşterii numărului adevăraţilor ortodocşi.” Scrisoarea papei Grigorie către Evloghie – Scrisoarea 8 – este interesantă din punct de vedere istoric. Papa Grigorie în care mulţi au găsit începuturile evoluţiei papalităţii moderne, aparea într-o perspecitvă mult mai diferită când luăm în considerare corespondeţa sa cu patriarhii estici. Papa Grigorie, primul papă care şi-a luat titlul de Sevus servorum Dei, îi scrie lui Evloghie: „fraţii mei nu luaţi în considerare titlurile mele înalte – eşti fratele meu în rând şi în caracter superiorul meu.” Renunţă la cuvinte care atacă caracterul şi cresc mândira.” Este acelaşi ton pe care îl găsim în uimitoarele şi importantele din punct de vedere istoric corespondeţei papei Sfântului Grigorie cu Ioan cel Repede, primul papă al Constantinopolului care a adoptat oficilal titlul de „patriarh ecumenic” – titlul a fost folosit mai înainte în timpul schismei acachiene şi în timpul domniei lui Iustinian I, deşi nu cu consistenţa şi frecvenţa pe care a folosit-o Ioan cel Postitor.

Alegerea monahului Atanasie ca patriarh al Antiohiei

Un final al schismei între patriarhatele monofizite ale Alexandriei şi a Antiohiei a ajuns după moartea sucesorului lui Petru Callinicum, Iulian, în aproxioamtiv 595. Sinodul care s-a întâlnit în mănăstirea Gubba Barraya nu s-a putut decide cu privire la un candidat acceptabil. Sursele ne relatează că sinodul în cele din urmă a decis să lase decizia în voia lui Dumnezeu – ei au ales primul monah care a apărut după uşile mănăstirii în ziua următoare. Un monah care era în conducerea cămilelor mănăstirii, un anumit Anastasie, a fost primul care a apărut. A fost prins imediat şi hirotonit patriarh. Uimit, el a declarat că mai are încă un an nevoie să aibă grijă de cămilele mănsătirii. Sindoul a căzut de acord să îl mai lase încă un an să îşi ţină jurământul. Un an mai târziu delegaţia l-a provocat. Atanasie a devenit un patriarh foarte respectat şi serviciul lui a durat mai mulţi ani, din 597 până aprocimativ 630.

Mauriciu îl acuză pe Al-Moundir de trădare şi cucerire prin împărţirea împărăţiei Ghassanid

În această perioadă luptele cu Persia au fost capabile să înceapă în termenii reformării vieţii creştinătăţii în viitoarele generaţii, căci ei au pregătit într-un anume fel ocazia pentru ca noua religie să se extindă pe costul imperiului. Din 572 imperiul a fost angajat într-un conflict serios dar sporadic cu Persia. Asistenţa militară al împărăţiei a lui al-Moundir a ajutat imperiul enorm – nu ar fi o exagerare să spunem că al-Moudir a fost una din cele mai importante persoane în imperiu din perspectiva logisticii militare. Tiberiu l-a numit pe Mauriciu că conducă forţele militare imperiale în est. Mauriciu a fost determinat să lovească cu o lovitură decesivă împotriva persanilor, o lovitură desemnată pentru a distruge capitala persană, Ctesifon. În 580 Mauriciu a început să asigure punctul pivotal, podul de peste râul Circesium. Ioan din Efes ne povesteşte că atunci când forţele militare ale lui Mauriciu a ajuns la Circesium, ei au găsit podul demolat de persani. Mauriciu l-a acuzat imediat pe al-Moundir de sabotaj şi trădare, punând această acuză tocmai împotriva lui Tiberiu. Ordinele imperiale au fost de a îl aresta pe al-Moundir. El a fost condamnat de trădare şi exilat în Sicilia, o acţiune care s-a dovedit controversată şi în cele din urmă devastatoare pentru forţele militare imperiale din est.

Sursele diferă cu privire la problema vinovăţiei lui Al-Moundir. În Istoria Bisericească Evagrie Scolasticul pretinde că Al-Moundir, pe care el îl numeşte un potlogar, a fost norocos să fie condamnat numai la exil – el merita pedeapsa cu moartea. În timp ce scria în timpul domniei împăratului Heraclie (610-641), Teofilact Simocattes, în lungul său studiu a celor opt cărţi despre domnia lui Mauriciu, îl consideră pe Al-Moundir un „trădător.” Ioan din Efes, pe de cealaltă parte, pretinde că nu a existat nici o acuză, o poziţie pe care Mihail Sirianul pare că o susţine fără să se dedice explicit subiectului.

În 582 Mauriciu a devenit împărat (582-602). În 584 împărăţia lui Al-Moundir a frânt în cincisprezece alte triburi, o realitate istorică care însemna acum că imperiul şi-a pierdut soliditatea susţinerii oferită de regatul unit de sub gassanizi. Arabii care mai înainte au fost uniţi sub Al-Moundir a ajuns să privească creştinismul cu suspiciune, mai mult decât atât, mulţi şi-au unit forţele cu cele ale persanilor. Mihail Sirianul ne relatează că aceasta a fost finalul cooperaţiei arabe creştine cu imperiul, cauza cărora a fost „trădarea” oficialilor imperiali. A fost pierdută convertirea importantă a gasanizilor în timpul împărăţiei lui Atanasie, o convertire care în acel moment i-a făcut pe Gasanizi să îşi întoarcă loialitatea lor de la cea a persanilor către imperiu. Acum a apărut o reversiune a situaţiei. Gasanizii mânioşi au asediat Palestina. Forţele imperiale au avut ocazia să vadă iuţeala cavaleriei arabe, o iuţime pe care forţele militare bizantine nu au avut-o. Totuşi, Bizantinii au rămas centraţi pe Persia, neglijând seriozitatea posibilităţii unei forţe militare viitoare a arabilor – ridicarea islamului.

Poliţa împăratului Mauriciu (582-602): persecuţia monofiziţilor în Constantinopol

În Cronică Ioan din Nikiou scrie că Împăratul Mauriciu, un ferm calcedonian, nu a făcut nici o încercare de a negocia o unire cu monofiziţii. Mauriciu, nepotul lui Tiberiu, a fost un împărat foarte efectiv – domnia lui este trecută cu vederea din cauză că este umbrită de domniile lui Iustinian şi Heraclie. El era respectat de majoritatea segmentelor societăţii bizantine, de la monahii ascetici la segmentele monofizitului lui Ioan al Efesului care se referă la Mauriciu ca fiind „inspirat de Dumnezeu.” Totuşi, în Constantinopol Mauriciu i-a persecutat şi închis pe monofiziţi, inclusiv Ioan din Efes care protestează împotriva lui Ioan cel Repde. Ioan din Efes pune următoarele cuvinte în gura lui Ioan cel Repede: „ce ne-au făcut „disensioniştii” că ne permit să îi persecutăm?” Poliţa faţă de monofiziţi nu a rămas restrânsă la Constantinopol – s-a răspândit în Siria, în Egipt şi apoi în Armenia.

Extensiunea împăratului Mauriciu a regulii imperiale în Armenia şi rezultatul ecclesial

În 591 Împăratul Mauriciu, prin diplomaţie, a fost capabil să îşi extindă influenţa imperială în Armenia până la lacul Van, o creştere substanială a controlului imperial în Armenia când Mauriciu a urcat pe tron. Catolicosul Armenian Ioan a primit Henotikonul în 571. Acum Mauriciu a fost determinat să restautreze credinţa calcedonaină în Armenia. El a convocat pe toţi episcopii armenieni din teritoriul imperial al Constantinopoului unde au primit Calcedonul. A fost ales un nou patriarh calcedonian. El nu l-a primit bine de catolicosul Moise care locuia în Dvin. Această acţiune a împăratului Mauriciu a avut un rezultat de lungă durată, căci a adus împărăţia în Georgia, care atunci era într-o relaţie subsecventă cu Armenia, în credinţa calcedonaină. Biserica din Armenia a fost împărţită.

Persecuţia monofiziţilor în Mitilene şi Mesopotamia dezlănţuită de Domiţian, episcop de Mitilene

Monofiziţii câştigau teren în aria graniţei cu Persia şi în Capadochia de est. În 599 a izbugnit o nouă persecuţie în Siria, o persecuţie cauzată de nepotul împăratului, Domiţian, episcop de Mitilene. Zelul cu care Domiţian a început acest proiect este descris de Teofilact Simocattes în Historiae (5, 4). Evagrie Scolasticul în Istoria Bisericească (4, 18) şi Mihail Sirianul în Cronică (10, 23) dă o mărturisire a persecutării zeloase a activităţii lui Domiţian, care a confiscat mănăstirile monofiziţilor în Mitilene şi în provincia Mesopotamia. Nu este dificil să discernem din scrierile lui Mihail Sirianul că în acest moment sirienii au devenit a fi cunoscuţi ca monofiziţi, la fel cum creştinii copţi din Egipt au devenit identificaţi cu monofizitismul – în contradistincţie, Calcedonul a fost identificat ca fiind grecesc. Mihail Sirianul ne povesteşte că monahii din Edessa care au refuzat să se plece ordinelor imperiale să îşi părăsească mănsătirile lor au fost ucişi de armată (Cronică 10, 23). Reputaţia împăratului Mauriciu a suferit serios în părţile estice ca rezultat, mai rău decât oricând. Ioan din Nikious, episcopul copt, în Critică (101, 5) vede cauza cutremurului în Antiohia ca un rezultat direct al „ereziei Împăratului Mauriciu,” ca judecta lui Dumnezeu asupra împăratului. Monofiziţii copţi şi cei sirieni vor vedea cuceririle de către persani şi apoi de arabi la fel ca şi judecata lui Dumnezeu asupra ereziei Calcedonului şi asupra suferinţei persecuţiei. Domiţian a murit în 602, un timp important din istoria Bisericii estice, căci a avut loc deja ruptura între necalcedonieni şi „imperiu.”

Împăratul Mauriciu şi Chrosroes al II-lea al Persiei

Persia a fost condusă aproape de un secol de Chosroes I şi nepotul lui Chosroes II, din 531 până în 638. În 592 Chosroes II a trebuit să plece din cauza unei revolte în Persia. Împăratul Mauriciu care a fost responsabil de restaurarea lui pe tronul persan, în timp ce Chosroes II a condus în pace cu imperiul pentru următorii zece ani – înconjurat de o gardă de corp oferită de Mauriciu. Împăratul a primit reputaţia de a fi extrem de zgârcit, o reputaţie care era nepotrivită din moment ce imperiul pe care l-a moştenit a fost epuizat. În realitate în minţile subiecţilor imperiali erau unele care nu îl plăceau pe Mauriciu. În 602, epuizându-şi finanţele necesare pentru a continua campania militară în Balcani, Mauriciu a ordonat armatei imperiale să ierneze în teritoriul avar şi „să părăsească teritoriul.” Armata s-a răsculat şi şi-a ales propriul lor ofiţer militar Foca ca exarh. Foca a plecat imediat în Constantinopol. Mauriciu, a abandonat armata, prin gărzi şi de către populaţie – s-au revoltat verzii şi albaştrii – au plecat cu familia la Calcedon unde şi-au găsit cei patru fii ucişi. Cei patru fi ai săi au fost măcelăriţi în faţa ochilor lui! Foca a fost încoronat de armată şi a intrat în Constantinopol triumfant.

Domnia sângeroasă a împăratului Foca (602-610)

Domnia sângeroasă a lui Foca (602-610), cunoscut ca „tiranul” este considerată în general ca unul dintre cele mai de jos puncte ale istoriei imperiului bizantin. Domnia lui este amintită ca una a vărsării de sânge în exterior şi acasă. El a fost deplin concentrat pe menţinerea tronului împotriva trădirii lăuntrice şi a conspirării împotriva avansurilor militare ale lui Chosroes II, care a folosit crima împotriva beneficiarului său şi socru Mauriciu ca justificare pentru a rezuma războiul. Avansurile armatei persane au fost aproape neoprite şi s-a dovedit a fi o lovitură de moarte cu treizeici de ani mai târziu provincilor estice. Forţele imperiale au condus Mesopotamia, Siria, Capadochia, Paflagonia şi în cele din urmă au ajuns şi au asediat Calcedonul la zidurile Constantinopoului. Rezervele de porumb din Egipt la Constantinopol au fost suspendate şi a izbugnit foametea. Regretatul imperiu roman se afla în dureri.

Edictul împăratului Foca către papa Bonifaciu III

În timpul războaielor şi a răscoalelor lăuntrice care au caraterizat domnia lui, Foca a reuşit să ducă poliţele conducătoare cu Roma. Controversa între papa Grigorie I şi patriarhul Ioan cel Repede a fost esenţial ignorată de împăratul Mauriciu, Foca a scos un edict adresat papei Bonifaciu III, un edict care înştinţa scaunul roman, Biserica apostolică a Sfântului Petru,” ca şi cap a tuturor Bisericilor. În timp ce Foca a devenit din ce în ce mai urât în Bizanţ, reputaţia lui a culminat în Roma cu o insciripţie de laudă pe o columnă ridicată de forumul roman. În general, Foca a răspuns situaţiei haotice prin retalierea împotriva monofiziţilor în districtele estice şi împotriva evreilor.

Avansul armatei persane şi poliţele religioase ale lui Cosroes II

Nu există nici o evidenţă controversibilă că monofiziţşii au asistat la avansurile armatei persane, deşi un cronicar nestorian anonim afirmă că Cosroes II s-a prefăcut că favorizează creştinii şi există motive să credem că el nu a fost direct opus creştinismului. Soţia lui Cosroes a fost fiica lui Mauriciu – ei i s-a permis să stabilească o biserică şi o mănăstire în apropierea palatului imperial persan. Ni se mai spune că slujnica lui Cosroes Şirin, cu care s-a căsătorit mai înainte, era o convertită la monofizitismul iacobit. Căsătoriile lui Chosroes au rămas dificil de plasat în cronologie. Trei surse mărturisesc faptul că Cosroes a oferit daruri bisericii Sfântul Serghei în Circesium. Mihail Sirianul ne povesteşte că episcopii monofiziţi şi cei nestorieni au însoţit armatele persane şi după cucerirea oricărui oraş creştin, ei i-au izgonit pe episcopii calcedonieni. Când a căzut Ierusalimul în 604, patriarhul Zaharia dimpreună cu treizecişicinci de mii de calcedonieni, dimpreună cu sfintele moşate ale crucii, au fost duşi în Ctesifon. Poliţele lui Cosores au fost de a părăsii monofiziţii în locul unde ei au cucerit unul din oraşele lor. Mihail Sirianul ne povesteşte că amintirea Calcedonului a fost din nou ştearsă de la Eufrat la Siria.

În 612 sau 614 o conferinţă a epsicopilor din est a avut loc în Seleucia sub sponsorizarea lui Cosroes II. Dacă rezultatul a fost acceptarea „confesiunii armene” a credinţei nu este în discuţie aici. Este evident că Chosroes II a permis în general – căci aceasta nu a fost cazul în Edessa – ca nestorienii să controleze congregaţile lor şi monofiziţii ale lor. Ca primul monah şi patriarh monofizit al Antiohiei, Atanasie i-a scris patriarhului Alexandriei, tot ce a contat a fost întunericul Calcedonului care a fost ridicat, o împlinire care a fost pirmită cu bucurie.

În ciuda alegerii iniţiale lucrurile nu au mers bine fiindcă ocupaţia persană nu a fost populară – în cele din urmă nu a fost populară nici măcar pentru monofiziţi. Monofiziţii au fost atânc preocupaţi cu lipsa de sensibilitate a lui Cosroes II, o lipsă de sensibilitate pe care el a descoperit-o numind un nestortian persan ca episcop de Edessa. Mihail Sirianul face o aluzie la aceasta ca la crearea unui „nou Ibas.” În adăugire, taxarea persanilor era exactă. Ameninţarea deportării în Persia nu a fost un gând mângâietor.

Urcuşul împăratului Heraclie (610-641)

Situaţia imperiului sub Foca părea lipsită de speranţă. Nu mai părea că este nimeni şi nimic la care să ne întoarcem. În Africa exharhatul Cartaginei opera sub Heraclie cel Bătrân, un ofiţer curajos în războiele împotriva perşilor în timpul domniei împăratului Mauriciu. El a realizat că dacă imperiul putea fi slavat şi că trebuia să acţioneze. El şi-a trimis pe fiul său Heraclie într-o oaste şi pe nepotul său Niceta cu o armată la pământ. Indiferent cine v-a ajunge la Ierusalim mai întâi avea să conducă. La începutul toameni lui 610 flota lui Heraclie a ajuns la destinaţie şi el a fost primit ca şi purtător, primit cu braţele deschise. Foca, în ciuda tuturor, a fost prins, tăiat în bucăţi şi ars. Împăratul Heraclie a fost unul dintre cei mai mari conducători în istoria bizantină. Se pare că a venit din cireada armeniană. Era un calcedonian evalvios şi un conducător inspirat care era capabil de a îi inspira pe alţii cu sensul misiunii. El a găsit imperiul într-o condiţie jalnică şi l-a lăsat restaurat, cel puţin restaurat suficent pentru a asigura supravieţuirea pentru încă opt secole.

Tragedia lui Heraclie este că a muncit energetic timp de treizeci de ani şi totuşi la finele acestor treizeci de ani se pare că nu a împlinit nimic. Persia a fost înfrântă. În 630 crucea a fost adusă solemn şi triumfător la Ierusalim de împăratul Heraclie şi teritoriul imperiului care exista la finele împărăţiei împăratului Mauriciu a fost restaurat. O nouă forţă militară şi religioasă a prins existenţă şi a fost gata să captureze oraşele preţioase ale islamului de est.

Heraclie după victoria împotriva Persiei în 630 şi-a întors atenţia spre unitatea Bisericii. La fel ca şi cu alţi împăraţi, datoria lui a fost de a încerca să mecanizeze formula care v-a restaura pe monofiziţi la Biserica din Calcedon. În teritorile care au fost recucerite de Heraclie monofiziţii erau acum în control virtual complet. Armenia, ca şi rezultat al poliţelor religioase purtate odată cu avansarea victorilor persane era monofizită. Scaunele patriarhale ale Alenxadriei şi Antiohiei aveau acum numai patriarhi monofiziţi şi aceşti patriarhi controlau nu numai regiunile înconjurătoare şi mănăstirile ci şi oraşele. Influenţa şi autoritatea monofiziţilor s-a răspândit cu mult dincolo de graniţele imperiului. Patriarhul monofizit al Alexandriei, Atanasie a convenit că mănăstirea Mar Matthal din Ninive ca fiind prima peste toţi convertiţii creştini în Persia.

Patriarhul Serghei şi începutul monotelitismului

Patriarhul Constantinopolului, partriarhul Serghei (610-638) a lucrat la o formulă de unire. Doctrina unei energii în Hristos, o doctrină care s-a ridicat în provinciile estice, a părut că a oferit ceva ajutor ca o formulă de compromis. Împăratul Heraclie a susţinut această poziţie. Deja în timpul contraofensivei lui împotriva Persiei Heraclie a discutat posibilitatea unirii, în special cu Biserica din Armenia. În 634 monahul Sofornie a devenit noul patriarh al Iersualimului – el şi-a început opoziţia lui încordată la noua doctrină a unei energii în faţa consacrării ca patriarh, pretinzând că nu era nimci altceva decât o formă de monofizitism.

Papa Honoriu (625-638) a jucat un rol important în această dezvoltare. În 634 patriarhul Serghei I a trimis o scrisoare papei Honoriu subliniind dezvoltarea în est, ţelul cărora a fost de a cuceri înapoi pe monofiziţi la unitatea calcedoniană prin intermediul formulelor care au accentuat unicitatea de operaţie în Hristos. Un an mai târziu patriarhul Chir al Alexandriei i-a câştigat pe „disensionişti” prin formula o operanţie teandrică în Domnul – μία θεανδρική ένέρεια. Sofornie a provocat poziţia în timp ce era încă monah. El a adus texte patristice pentru a demonstra că există două operaţii în Hristos şi a cerut ca votul patriarhului Chir să nu mai vorbească de una sau două naturi în Hristos. Patriarhul Serghei în scrisoarea lui către papa Honoriu a mărturisit că el a ţinut credinţa după cum a fost ea expusă de papa Leon I şi că el l-a rugat pe patriarhul Chir să se abţină de a vorbii de două operaţii, deşi el personal putea accepta o teologie a unei singure operaţii – Serghei s-a temut că cele două operaţii ar putea implica că Hristos poseda două voinţe aflate în conflict. Serghei a aşteptat reacţia papei Honoriu.