Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea


Sfântul Vasile cel Mare şi cântarea antifonică



Yüklə 2,3 Mb.
səhifə2/23
tarix17.11.2018
ölçüsü2,3 Mb.
#80705
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23

Sfântul Vasile cel Mare şi cântarea antifonică
Procedura liturgică stabilită de sfântul Vasile cel Mare în mănăstirile sale a avut o influenţă specială. Disputele sale cu neocezareenii au fost caracteristice. L-au acuzat de inovaţii: el a introdus cântarea antifonică în cântări şi cântarea cu refren. Sfântul Vasile nu a negat că acesta era o procedură nouă – ea a fost deja acceptată de toată lumea. (a se vedea Pelerinajul lui Eterius cu privire la slujbele de la Ierusalim). Neocezareenii au avut propriile lor inovaţii – unele „cereri” care au o natură penitenţială. Nu aceasta este ceea ce accentuează Vasile: „noi nu facem nimic decât să ne rugăm public pentru păcatele noastre, doar cu diferenţa că noi îi cerem lui Dumnezeu nu cu fraze umane, ca voi ci cu cuvintele Duhului” (Scrisoarea 207). Sfântul Vasile accentuează cu neocezareenii că există multe care se dovedesc a fi insuficiente „din cauza vechimi îndreptărilor”; adică, uitării (Despre Duhul Sfânt, capitolul 29).
Dezvoltarea psalmodiei cu refrene
Obiceiul psalmodiei cu refrene devine comun în acest moment în Bisericile sinodale sau urbane – atât în Alexandria cât şi în Antiohia sub Diodor şi Sfântul Ioan Gură de Aur. „În adunările noastre David este primul, mijlocul şi ultimul,” spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Aceasta a fost renaşterea obiceiului Vechiului Testament (a se vedea refrenul din textul psalmului 135). Din acest obicei s-au dezvoltat gradual noi psalmi legaţi strâns de textul biblic pe care îl elucidează sau îl descoperă. Psalmodia („secvenţa psalmilor”) îşi primeşte o dezvoltare specială în mănăstiri. Aici a fost consolidat şi compilat un ciclu special de rugăciuni. La temelie stă „versificaţia” psaltirii. Monahii din mănăstirile egiptene au evitat rugăciunile lungi. Rugăciunile trebuiau să fie frecvente dar concise – „dacă nu vrăşmaşul ne v-a distrage inimile,” după cum îi explica ava Isaac lui Ioan Cassian.

Cântarea solemnă era considerată nepotrivită. „Monahii nu merg în sălbăticie ca să cânte cântece melodice,” a spus un stareţ alexandrin către ucenicii săi. „Ce fel de emoţie este posibilă pentru monahi dacă în Biserică îşi ridică vocile ca boii?” Această sârguinţă de a se ruga „cu cuvintele Duhului, această abţinere de la noile imnuri şi psalmi compuşi „după obiceiul elinilor” este cât se poate de caracteristic. Uneori versetele din lucrările patristice erau unite cu psalmii şi cântecele biblice. De exemplu, stareţul Dorotei vorbeşte despre „cântecele dictate” ale Sfântului Grigorie de Nazianz. Liturghiile monahale, fie că erau cenobitice sau anahoretice, erau mai penitenţiale opuse liturghiei de tip „catedrală” antice care erau solemne şi laudatorii.

Noua poezie liturgică a început să se dezvolte destul de târziu şi foarte gradual pe noile temelii. Sunt compuse noi imnuri. Povestea venerabilului Auxenţiu (din vremea Sinodului de la Calcedon) este cât se poate de interesantă. Oamenii se îngrămădeau înaintea peşterii sale. Ascetul proclama versete individuale şi mulţimea răspundea cu mici refrene – din psalmi şi imnuri antice. Unul dintre prietenii lui Auxenţiu a fost Antimius, primul creator de imnuri.” Ritul liturgic s-a dezvoltat independent în diferite locuri. Centre extrem de importante au fost Marea Biserică din Constantinopol – Aghia Sofia, mănăstirile din Sinai şi lavra Sfântului Sava Iluminatorul. Mai întâi a fost influenţa mănăstirilor din Siria şi Palestina care a fost decisivă în istoria poeziei liturgice. De aici ne vin toţi psalmiştii mai semnificativi ai secolelor la şaselea şi al şaptelea şi chiar din secolul al optulea, până la Ioan Damaschin. Aici se intersectează tradiţiile poeziei greceşti şi siriene. Aceste noi imnuri reflectă epoca cu toate perturbările şi disputele ei hristologice. Ideea a consolida deja ritualurile existente s-a ridicat destul de timpuriu. Astfel sunt compuse „regulile” – tipicul. Titlul grecesc exprimă nu numai un motiv al unei norme sau ordini dar mai întâi un model. Tipicul nu este atât de mult o carte de rânduieli cât o carte de exemple şi modele.
Sfântul Roman
În rândurile primilor poeţi bizantini şi imnografi trebuie să îl menţionăm mai întâi pe Sfântul Roman „Melodul” – ό μελωδός (490-560). În mod destul de ciudat nici un istoric nu îl menţionează. Ştim despre viaţa lui din Mineiul din 1 octombrie. El avea o origine siriană, din Emesa. Un material legendar indică că avea o origine iudaică. Mai întâi a fost diacon în Beirut înainte de a venii în Constantinopol sub domnia lui Atanasie I (491-518). Sfântul Roman a fost un creator al condacului, un termen care vine din bastonul sub care este înscris portativul. Acestea au fost „imnuri de laudă pentru Zilele Sfinte” şi de obicei avea un acrostih cu numele lui. Condacul este organizat într-un sistem strofic şi de obicei constă din 24 de strofe. Fiecare strofă este o imitaţie structurală perfectă a primei. Sistemul metric al condacului se bazează pe accent şi de aici ritmul a fost influenţat de melodie. Nu este uşor să se determine volumul acestei moşteniri. Lui i s-au atribuit aproximativ o mie de imnuri dar aproximativ numai optsprezece predici au ajuns la noi sub numele său. Între ele sunt condacele pentru marile zile sfinte – Crăciunul, Întâmpinarea Domnului sau ύπαπαντή sau întâlnirea Domnului cu Simion, Bunavestire şi Învierea (sau Paştele) – (“Dacă ai intrat în mormânt...”).

Lucrările Sfântului Roman se remarcă pentru bogăţia şi eleganţa formei lor poetice. Conţinutul lor este simplu şi fără alegorii, dar patosul dogmatic al autorului ajunge la o intensitate mare. El este preocupat întotdeauna cu temele hristologice. El cântă unirea invariabilă a celor două naturi şi intră constant să îi atace pe eretici – cântecele lui sunt pline de aluzii polemice. El este grav în denunţările lui a filosofilor şi a doctorilor. Acest lucru este strâns legat de modurile timpurilor lui Iustinian. Odată cu ridicarea canonului în compoziţia slujbei lui Martin, majoritatea lucrărilor Sfântului Roman au fost scoase afară din folosinţă. Sfântul Roman a fost descris ca şi „cel mai mare poet religios al tuturor vremurilor” şi lucrările lui ca şi „capodopere al literaturii lumii.”


Sfântul Andrei al Cretei
Ştim puţine despre viaţa unui al mare imnograf bizantin, Sfântul Andrei al Cretei (660-740). Toate cunoştinţele pe care le avem vin din Minei. Cronicarul îl numeşte pe Andrei al Cretei între membrii sinodului ţinut în 712 sub presiunea împăratului Phillipicus-Bardanes (711-713), sinodul care a respins actele celui de al Şaselea Sinod Ecumenic. Acesta a fost un act de nevrednică acceptare dar nu de apostazie. Sinodul ţinut în 712 a fost un sinod monotelit şi la acesta Sfântul Andrei a subscris cu respingerea celor două voinţe în Hristos. În 713 el a retractat şi şi-a explicat doctrina într-o mărturisire confesională. Sfântul Andrei a fost un nativ din Damasc, a devenit diacon în Constantinopol (685) şi capul refugiului pentru orfani şi bătrâni şi mai târziu a devenit arhiepiscop de Gortina în Creta în 692. A fost un orator remarcabil şi scriitor de imnuri. Evident a fost compozitorul celebrului Canon Mare – ό μέγας κανών. Triodul care poartă numele Sfântului Sofronie aparţine probabil nu Sfântului Andrei ci lui Iosif imnograful din secolul al noulea. Majoritatea canoanelor Sfântului Andrei au ieşit din uz destul de timpuriu.

Cel mai remarcabil este Marele Canon. Ne este cunoscut într-o revizuire mai târzie a studiţiilor. Irmosul şi imnurile lui Marius Egipteanul nu îi aparţin lui Andrei. Mai mult decât orice, aceasta este o o autobiografie penitenţială – şi aici elanul şi intensitatea sentimentelor personale care s-au infiltrat în epica sufletului pătruns de tristeţe. Biblicismul este caracteristic Sfântului Andrei. În anumite momente el repetă virtual textele biblice. Canonul biblic este încărcat cu reminiscenţe biblice. O linie lungă de chipuri penitenţiale din Biblie se întind de la Adam la tâlharul pocăit de pe cruce. Textul biblic este adesea perceput alegoric – dar este vorba de alegorism moral şi nu speculativ. Sfântul Andrei exprimă câteva motive dogmatice. Liricele penitenţiale predomină. Mai trebuie să menţionăm triodia pentru primele zile ale Săptămânii Mari (ele sunt cântate la vecernie în Biserica Ortodoxă estică din timpul Săptămânii Mari). Ca şi o formă liturgică, canonul a primit rafinament şi dezvoltare în creaţiile Sfântului Ioan Damaschinul şi Cosma de Maiuma (el trebuie distins de un alt scriitor de imnuri numit Cosma care a fost mentorul Sfântului Ioan Damaschinul). Este virtual imposibil să distingem pe cei doi scriitori de imnuri numiţi Cosma. În secolul al optulea Ştefan Sabitul a compus imnuri şi canoane. Necazurile iconoclaste au avut un efect nesănătos asupra cântării şi imnologiei bisericeşti.


Imnul acatist
Între monumentele imnologiei constantinopolitane trebuie să remarcăm nota renumită a acatistului – άκάθιστος, care literal însemnă “a nu şedea” fiindcă erau cântate stând drepţi. În îndreptările celebre ale celebrului său imn liturgic în cinstea binecuvântatei maice Maria – şi este încă – în duminica celei de a cincia săptămâni a Postului Mare. Constă din douăzecişipatru de strofe de mărimi diferite, fiecare începând cu una din cele douăzecişipatru de scrisori din alfabetul grec. Textul se bazează pe povestiri din Evanghelia Naşterii. Autorul Acatistului este necunoscut. După un punct de vedere răspândit a fost compus de Serghei, patriarhul monotelit al Constantinopolului în mulţumirea eliberării oraşului de avari şi slavi în 626. Acest lucru este îndoielnic. I-a fost atribuit lui George Pisides dar acest lucru este şi el îndoielnic. Un manuscris din secolul al nouălea al Sfântului Gal pretinde că a fost scris de patriarhul Gherman care după învingerea saracenilor mai înainte de Constatinopol în 717-718, a instituit o serbare specială în care acatistul trebuia cântat. Unii cărturari acceptă aceasta, dar nu este în nici un caz conclusiv.

Aparent Acatistul este păstrat într-o revizuire care a alterat planul original şi înseşi tema imnului. Original tema era mai mult hristologică decât mariologică. Redactarea originală poate fi datată cu o anumită ezitare la vremea împăratului Heraclie la începutul secolului al şaptelea (610-641).


Polemiştii secolelor al şaselea şi al şaptelea
Polemiştii mici
La începutul secolului al şaselea un anumit monah palestinian numit Nefalie a scris împotriva lui Sever. Ştim despre aceasta numai prin răspunsul lui Sever, Orationes ad Nephalium. Puţin mai târziu Ioan Gramaticianul Cezareii şi-a făcut remarcate obiecţiile împotriva lui Sever. Acest Ioan a scris şi el în apărarea Sinodului de la Calcedon şi nu trebuie confundat cu Ioan Filofonus, filosoful monofizit din Alexandria care poartă şi el numele de „gramaticianul.” Cunoaştem aceste obiecţii numai din lucrarea lui Sever, Contra Grammaticum. Din aceiaşi perioadă mai există lucrarea polemică de Ioan de Scytopolis, Împotriva lui Aposchistae, pe care Sfântul Fotie pretinde că a fost scrisă ca şi un răspuns la o lucrare intitulată Împotriva lui Nestorie „scrisă de părintele lui Aposchistae.” Singura lucrare a lui Ioan pentru care există o înregistrare substanţială este apologia, o lucrare în apărarea Sinodului de la Calcedon. Părinţii Sinodului Ecumenic Şase se referă la lucrarea lui Ioan Împotriva lui Sever. (Doctrina patrum de Incarnatione Verbi). Heracleon, episcop de Calcedon, a scris împotriva eutihienilor şi Fotie se referă la o lucrare expansivă de Heracleon împotriva maniheismului. Ar mai trebui menţionată Panoplia dogmatică, compusă probabil de Pamfilie de Ierusalim, care era prieten cu Cosma Indicopleustes (Cosma, „navigatorul indian,” era un comerciant din Alexandria care mai târziu în viaţă a devenit monah; el a călătorit pe mările estice şi a scris remarcabila topografie creştină – χριστιανική τοπογραφία – care este un atac ptolemeic în favoarea anumitor doctrine fantastice de astrologie care obişnuiau să se armonizeze cu o înţelegere literală a Bibliei – principala valoare a acestei lucrări este informaţia geografică şi mărturia de a răspândii creştinismul în acele vremuri).

Vremurile lui Iustinian au fost nişte vremuri de o agitaţie polemică specială legată cu încercări de a ajunge la un acord şi de a reunii Biserica. Pentru a începe, trebuie să remarcăm epistolele dogmatice ale împăratului. În orice caz, Iustinian a fost educat teologic. Pentru toată atracţia sa faţă de monofiziţii, el a teologhisit într-un fel total ortodox. Numai la bătrâneţe el a fost purtat de doctrina aftartodochetiştilor dar edictul său nu a ajuns până la noi. După Mihail Sirianul, apatartodochetismul lui Iustinian a fost puţin diferit de restul viziunilor lui Iulian Halicarnassus (Cronica, 9, 34).

Slăbiciunea lui Iustinian a fost că s-a grăbit să îşi decreteze punctele sale de vedere ca şi o normă a mărturisirii. În sârguinţa sa spre unitate, el era uneori prea tolerant, în timp ce de alte ori se transforma într-un “diocleţian.” În teologia lui el a început întotdeauna dintr-o tradiţie patristică. Gusturile sale teologice erau prea tipice – el a fost îngreţoşat de teologia antiohiană şi exasperat de Origen. Cel mai aproape de el au fost Sfântul Chiril şi capadocienii. În general, Iustinian a fost foarte aproape de Leonţiu al Bizanţului şi Leonţiu al Ierusalimului dar în el nu întâlnim doctrina „enipostazierii” – limbajul său este mai puţin precis.

Activitatea polemică a lui Efrem al Antiohiei datează până la vremea lui Iustinian. Efrem a fost patriarh din 526 până în 544. Scrierile lui ne sunt cunoscute din Sfântul Fotie. El a scris împotriva nestorienilor şi a monofiziţilor, în apărarea Sfântului Chiril şi în apărarea Sinodului de la Calcedon. El a fost un adversar rezolut al origenismului. Foarte curioase sunt remarcile lui împotriva iulianiştilor (cu privire la „nemurirea” lui Adam).

Tratatele dogmatice şi polemice ale lui Ioan Maxenţiu, care este bine pentru participarea sa la anumitele dispute „teopaschite” sunt foarte interesante. El a disputat cu nestorienii, pelaghienii şi monofiziţii. El a dezvoltat formula monahilor şciţi – „Unul din Treime a suferit” – într-o doctrină teologică integrală despre răscumpărare.

Extrem de interesantă este epistola unui anumit monah Eustafie Despre cele două naturi, în care disputa cu Sever s reduce la problema celor două operaţii – aceasta stă în legătură cu criticismul monofizit al Tomului papei Leon. Sfântul Fotie îşi reaminteşte în detaliu o carte de un anumit monah Jovus, intitulată Despre Întrupare. Această carte este caracteristică în planul şi terminologia ei.

Ar fi necesar să ne reamintim de un tratat de Timotei al Constatinopolului Despre primirea ereticilor [De receptione haereticorum; Περί τών προσερχούμένον τή άγια έκκλισία]. Această lucrare este bogată în date factuale despre istoria convingerilor şi diviziunilor cu cercurile monofizite.

Activitatea lui Atanasie al Antiohiei datează încă din secolul al şaselea. El a ocupat tronul în Antiohia în 593. El a scris extensiv în întemniţarea sa, cel mai mult împotriva aftartodochestiştilor. Compoziţiile lui au fost publicate numai într-o traducere latină. Este caracteristic că Atanasie s-a bazat cel mai mult pe Scripturi şi aproape că nu îi menţionează pe părinţi deloc. Ideea primară a lui Atanasie este suferinţa Dumnezeului-Om. Ideile lui au avut ecou în Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Ioan Damaschinul.

Sfântul Evloghie al Alexandriei a fost activ în acelaşi timp. Ca unul dintre superiorii părinţilor antiohieni, el a urcat pe tronul alexandrin în 583 pe care l-a ocupat până în data morţii sale în 607. El a scris extensiv dar majoritatea scrierile lui ne sunt cunoscute numai din fragmentele oferite de Sfântul Fotie. Din fragmentele păstrate prin citatele Sfântului Fotie, pasajele din aparenta voluminoasă lucrare Despre Sfânta Treime şi Întrupare sunt cât se poate de caracteristice. Trebuie accentuat că Sfântul Evloghie îşi dezvoltă doctrina voinţei „naturale” umane din Hristos foarte precis. El vorbeşte direct despre „două operaţii” şi „două dorinţe” şi colaborează reflecţiile sale cu o analiză adâncă a textelor evangheliei. În această privinţă el este predecesorul direct al Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Sfântul Sofronie al Ierusalimului
Dintre scriitori secolului al şaptelea trebuie să îl numim mai întâi pe Sfântul Sofronie al Ierusalimului. El provenea dintr-un mediu monahal. Există anumite motive pentru a vedea pe viitorul patriarh în Sofronie Sofistul. El era din Damasc şi născut prin 560. În tinereţe a fost un „sofist”; adică, un învăţător de filologie. Mai târziu a intrat într-o mănăstire, lavra Sfântului Teodosie, unde s-a întâlnit şi a devenit prieten cu Ioan Moschus (mort în 619 sau 620), monahul bizantin din secolul al şaptelea, călător şi scriitor, cunoscut mai întâi pentru colecţia sa de poveşti monahale vii intitulate Λειμών [cunoscută în latină ca şi Patrum spirituale] pe care a dedicat-o prietenului său Sfântul Sofronie. Împreună, Ioan Moschus şi Sfântul Sofronie au călătorit extensiv – în Palestina, Egipt, Sinai, Cipru, Antiohia şi Roma. În Roma Ioan Moschus a murit. Sfântul Sofronie i-a adus rămăşiţele în mănăstirea Sfântului Teodosie. El a completat şi a publicat Limonariul lui Ioan Moschus [Patrum spirituale].

Sfântul Sofronie a mers din nou în Egipt în 633. El a fost acolo când a început mişcarea monotelită şi el s-a ridicat imediat împotriva lui Cirus de Fasis, patriarhul Alexandriei. În acelaşi an Sfântul Sofronie a călătorit în Constantinopol pentru a încerca să îl convingă pe patriarhul Serghei I, figura conducătoare între monoteliţi, să accepte poziţia ortodoxă dar misiunea sa a eşuat. În 634 el a fost ales pe tronul Ierusalimului. Până în toamna lui 637 Sfântul Sofronie a fost în Sfântul Oraş al Ierusalimului şi ne având nici o şansă s-a predat. Sfântul Sofronie a refuzat să trateze cu cineva despre predare cu excepţia califului. Califul a călătorit din Medina în Ierusalim. Califul Omar a intrat în oraş în îmbrăcăminte zdrenţuită, obişnuită pentru califii din Medina dar nu pentru restul califilor din Damasc sau Bagdad şi i s-a acordat un tur al monumentelor oraşului de către Sfântul Sofronie. Se ştie că Sfântul Sofronie a rămas extern politicos dar că a fost dezgustat la priveliştea zdrenţuită a acestui nou maestru din orient. Văzându-l pe calif în Biserica Sfântului mormânt, Sfântul Sofronie a spus: „iată, abdominaţia dezolării, despre care a vorbit Daniel, care stă în locul cel de cinste.” La scurtă vreme după vizita lui Omar Sfântul Sofronie a murit în 638.

Sfântul Sofronie nu a fost un teolog prin vocaţie. El a vorbit despre teme dogmatice ca şi un pastor. Cea mai importantă este celebra sa Epistolă sinodală care a fost publicată după urcuşul său pe tron în Ierusalim. Aici Sfântul Sofronie oferă o mărturisire detaliată a credinţei în lumina ispitei monotelite care se manifesta. Epistola sa sinodală a fost acceptată subsecvent de Sinodul Ecumenic Şase (680-681) ca şi o mărturisire precisă a credinţei: „am examinat Epistola Sinodală a lui Sofronie de veşnică pomenire, patriarh al Sfântului Oraş al lui Hristos Dumnezeul nostru, Ierusalim şi am găsit-o în conformitate cu adevărata credinţă şi cu învăţăturile apostolice şi cu cele ale Sfinţilor Părinţi. Prin urmare am primit-o ca fiind ortodoxă şi ca demnă de salutat Bisericii Sfinte Apostolice şi am decretat că se potriveşte ca numele ei să fie inclus în dipticele Sfintelor Biserici.”

Epistola Sinodală a Sfântului Sofronie este destul de îngăduitoare. Ea insistă numai pe esenţial. Mai întâi, el vorbeşte despre controversa trinitară, apoi se mută la hristologie. El vorbeşte despre maniera obişnuită a antitezelor, din volumul papei Leon. Necorporalul este făcut carne şi veşnicul primeşte naştere în timp – adevăratul Dumnezeu devine om. În întrupare, Logosul primeşte „toată compoziţia umană... carnea care este consubstanţială cu noi; un suflet raţional similar cu sufletele noastre; şi o minte care este complet identică cu minţile noastre. El le primeşte într-un astfel de fel că tot ceea ce este uman începe să fie odată cu umanitatea Dumnezeului Logos.

Cele două naturi sunt unite într-un singur ipostas, „care este cognoscibil ca doi” – şi chiar în unire fiecare îşi păstrează toată totalitatea calităţilor speciale şi atributele caracteristice. Sfântul Sofronie ajunge la o concluzie despre distincţia între cele două activităţi din lipsa de variaţie a celor două naturi (el nu vorbeşte de două voinţe). Motivul pentru aceasta este că diferenţa între naturi este descoperită tocmai în acţiuni şi activităţi. „Mărturisim atât acţiunile naturale în naturi şi în esenţe, din care de dragul nostru există o unire neamestecată în Hristos şi aceasta a făcut pe singurul Hristos un Dumnezeu total, pe care trebuie să îl recunoaştem ca un om complet.”

Atât acţiunile sau activităţile se leagă de un singur Hristos prin inseparabilitatea unităţii ipostasului său. Dumnezeu Logosul operează prin umanitate. Hristos experimentează totul prin ceea ce este „natural” uman şi „într-un fel uman” – φυσικώς καί άνθρωπίνως, deşi nu prin necesitate sau involuntar. În aceasta constă accentul Sfântului Sofronie: “într-un fel uman,” dar fără “capacitatea de a suferii” sau pasivitate care este caracteristică sau “simplă”; adică natura păcătoasă a omului.

Sfântul Sofronie intră în istoria literaturii creştine nu atât de mult ca şi teolog cât ca şi aghiograf şi psalmist. Ar fi greu să determinăm partea participării lui în compoziţia lucrări numite Poiana duhovnicească. Nu este nici o îndoială că laudele şi legendele despre minunile Sfântului Chir şi ale lui Ioan Vindecătorul îi aparţin lui. „Cartea de slujbe” fără îndoială nu îi aparţine. Autenticitatea colecţiei poemelor „anacreontice” este dincolo de dispută. Aceştia nu sunt psalmi liturgici şi omilii ţinute într-un fel ritmic.

Explicaţia liturghiei care este cunoscută sub numele Sfântului Sofronie nu îi aparţine, deşi în general el a lucrat la îndreptările Bisericii. Simeon al Tesalonicului i-a atribuit lui Sofronie introducerea la regula mănăstirii Sfântul Sava, o regulă în largă folosinţă în Palestina.
Sfântul Anastasie Sinaitul
Sfântul Anastasie al Sinaiulul [Anastasius Sinaita] a fost Părintele Superior al Mănăstirii Sfânta Caterina de pe muntele Sinai. De aici a călătorit de mai multe ori în Siria, Arabia şi Egipt, cu ţeluri polemice şi misionare. Ştim puţine despre viaţa sa. A murit la aproximativ douăzeci de ani după Sinodul Ecumenic VI; adică în jurul anului 700. A fost mai întâi de orice o persoană erudită.

Toate cărţile lui au fost scrise pentru dispute. Principala sa lucrare este Ghidul – όδηγός. Ar fi mai bine să îl traducem ca şi „manualul.” A fost compus din capitole individuale şi epistole în care Sfântul Atanasie investighează obiecţiile individuale şi particulare ale monofiziţilor pe baza Scripturilor şi din mărturia anticilor. Cartea care conţine O sută şi cincizecişipatru de întrebări şi răspunsuri are aceiaşi natură, deşi în forma ei prezentă nu poate fi considerată astfel. Această lucrare este mai mult un manual de eristică (arta dezbaterii) decât unul de „dialectică.” Adevărat, Sfântul Atanasie demască duhul chestionării meschine şi voluntare; orişicum, el a căutat dificultăţile meschine şi permite întrebări perplexe. Pentru istoric există multe detalii importante în această lucrare, în special în aplicarea şi explicarea textelor din scripturi. Referinţele sale la antici sunt foarte importante. Duhul sistemului se împrăştie, coerenţa se spulberă şi atenţia devine pierdută în labirintul aporiilor.

Trebuie să considerăm posibilitatea că Sfântul Atanasie poate fi autorul lucrării intitulate Interpretarea celor şapte zile. Din doisprezece cărţi originale, numai ultima a ajuns la noi în original. Explicaţia este oferită numai alegoric („contemplaţii anagogice”). Sfântul Atanasie explică şi psalmii. Trebuie accentuat că Sfântul Atanasie gândeşte întotdeauna în categorii aristotelice, deşi el consideră „sistemul lui Aristotel” ca sursa tuturor ereziilor.


Yüklə 2,3 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə