Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea



Yüklə 2,3 Mb.
səhifə6/23
tarix17.11.2018
ölçüsü2,3 Mb.
#80705
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23

Reacţia Romei

Roma a fost în întregime dedicată Calcedonului, deşi nuanţele problemelor teologice nu par că au fost înţelese aici. Constantinopolul, ca şi „Noua Romă,” ca şi oraş imperial, s-a mutat odată cu realităţile politice. Mai existau încă probleme teologice care trebuiau rezolvate şi nu toată „mutarea” a fost făcută pentru motive pur politice. Canonul Douăzecişiopt al Sinodului de la Calcedon a fost de mare importanţă oraşului imperial şi a fost un canon pe care Roma refuza consistent să îl accepte. Legaţii romani care au fost prezenţi când a fost promovat canonul Douăzecişiopt au protestat viguros. Ei au cerut atenţie imediată la canoanele Sinodului de la Nicea, canoane care au determinat ordinea ierarhiei între scaunele patriarhale. Roma a ignorat Canonul Douăzecişiopt, pretinzând că nici nu a auzit de el. Pe de altă parte, papa Leon a reacţionat puternic. El a refuzat să confirme Sinodul de la Calcedon mai întâi. În mai 452 papa Leon a anulat toate actele Sinodului de la Calcedon care contraziceau canoanele Sinodului de la Niceea. El a scris în protest împăratului Marcian, împărătesei Pulcheria şi patriarhului Anatolie. În martie 453 papa Leon a confirmat în cele din urmă decretele sinodului dar chiar şi atunci a susţinut că se confrunta numai cu ceea ce a fost decretat cu privire la credinţă. Papa Leon, era conştient de conştiinţa de sine a scaunului roman ca principatus apostolicus considerând canonul Douăzecişiot a fi periculos, netradiţional şi invalid. Fiind interesat ca Biserica să aibă o uniformitate canonică cât şi a practicilor liturgice – ut fide et actibus congrumans – papa Leon nu a acceptat ceea ce el considera a fi o noutate în ierarhia Bisericii. El nu a considerat primatul papal ca şi rezultat al consideraţilor politice ci mai mult stabilit pe primatul Sfântului Petru. Deşi el pune cea mai mare semnificaţie pe canoanele Sinodului de la Nicea, în special canonul al şaselea, papa Leon ignoră tăcerea Canonul Trei al Sinodului Ecumenic Trei. Patriarhul Anatolie i-a răspuns papei Leon cu privire la aceste subiect: „cu privire la decretul Sinodului Ecumenic din Calcedon în favoarea scaunului din Constantinopol, Sfinţia Voastră ar putea fi sigur că nu am avut nici o parte la el ca să am pace şi linişte din tinereţe. Clerul Bisericii din Constantinopol şi-a luat iniţiativa în conformitate cu episcopii regiunilor noastre care au insistat cu privire la această măsură. În toată eficacitatea şi confirmarea am rezervat autoritatea voastră” [Epistola 132, Anatolii ad Leononem]. Canonul douăzecişiopt al Sinodului de la Calcedon a fost confirmat de Împăratul Iustanian în novela sutăşitreizecişiunu. Colecţile canonice latine au fost consistent omise. Numai în timpul ocupaţiei latine a patriarhatului – când a fost ales un patriarh al Romei. Acesta a fost înştiinţat în 1215 sub papa Inocent III de patru episcopi laterani. Trebuie înştiinţate circumstanţele speciale cu privire la această înştiinţare.



Reacţia Antiohiei

Există o lacună enormă de informaţie faţă de reacţia Sinodului de la Calcedon în Antiohia. Maxim, episcop de Antiohia, deşi a fost promovat la această funcţie de sinodul tâlhăresc v-a devenii monofizit. Nu a fost suficent să încercăm să explicăm acest lucru prin „degradarea” patriarhatului de către sinodul de la Calcedon. Răspunsul esenţial trebuie căutat altundeva. În esenţă Antiohia era un oraş grecesc plantat într-un pământ siriac. Ar putea părea ciudat că celebra şcoală antioniană cu accentul ei pe Iisus-ul istoric, cu accentul ei pe natura umană a lui Hristos, putea cădea sub blestemul unei viziuni istorice, cel puţin, minimaliza natura umană în Hristos. Explicaţia că Antiohia a murit faţă de monofizitism din cauza influenţei monahilor care, se pretinde, au tins spre monofizitism este şi ea o explicaţie nepotrivită, deşi era parţial adevărat că monahismul era în general înclinat spre monofizitism – mănăstirea asociată cu Sfântul Simeon Stilitul, care era pro-calcedonian, a devenit monofizită la scurtă vreme după moartea Sfântului Simeon în 459. Totuşi, problema nu poate fi explicată adecvat pe temelii istorice. Problema era una de natură teologică care transcendea ariile regionale sau facţionalismul etnic.



Sosirea lui Petru cel Plin în Antiohia şi alterarea imnului trisaghion

Petru cel Plin – numele său γναφεύς vine evident din profesiunea sa monahală ca “plin” – şi care a fost un monah în Constantinopol la mănăstirea Acoemetae (din grecescul άκοίμηται care însemna „a celor a neadormiţi”). Din câte se pare el a avut de dezbătut cu „fraţii” de acolo şi apoi a călătorit în Siria. Tendinţele sale puternic anti-calcedoniene i-au câştigat susţinerea multora şi a fost hirotonit patriarh de Antiohia în timp ce patriarhul canonic, Martirius era încă în Constantinopol. Petru a fost un patriarh numai timp de un an dar el a folosit acel an pentru a introduce o schimbare în liturghie la Antiohia. Imnului Trisaghion „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte miluieşte-ne pe noi” Petru i-a adăugat „Tu ai fost răstignit pentru noi” mai înainte de „miluieşte-ne pe noi” άφιος ό Θεός, άγιος ίσχυρός, άγιος ό σταυρωθείς δι’ ήμάς. Prin sine nu a existat nimic neortodox în această formulă din moment ce se referea la persoana Logosului în carne. Putea fi uşor interpretată într-un fel monofizit – şi a devenit un fel de laudă sacră între monofiziţi. Astfel, Antiohia a experimentat o formulă a monofizitismului în viaţa liturgică, chiar dacă domnia lui Petru a fost scurtă.



Moartea împăratului Marcian şi întoarcerea la Alexandria a oponenţilor exilaţi la Sinodul de la Calcedon

Împăratul Marcian a murit la începutul lui 457. Cu moartea sa dinastia teodosiană a încetat. Marcian a fost responsabil pentru Sinodul de la Calcedon şi el a fost responsabil pentru susţinerea autorităţii sinodului, de a prevenii o revoltă deschisă din partea monofiziţilor. El a fost înmormântat când a început lupta asupra lui Calcedon. Lupta s-a dezlănţuit în Alexandria. Cel care a creat lupta a fost Dioscor – de această dată până la moarte. Dioscor a murit în exil în 454 dar nu a fost niciodată uitat de egipteni. O sursă, Vita Petri Iberi (63), îl portretizează pe Proterius ca având o inimă rea şi ca fiind sângeros şi ca bucurându-se asupra morţii lui Dioscor. Decretul care îi exila pe cei care au participat la sinodul tâlhăresc a devenit nul după moartea împăratului Marcian. De aici, exilaţii s-au întors în Alexandria. Simultan, comandantul armatei militare din Alexandria – Dionisie – nu se afla în acel moment în oraş. Partidul monofizit, care nu l-a privit pe Proterius niciodată ca fiind patriarhul legitim şi-au ales propriul lor patriarh faţă de cel legitim mort Dioscor.



Alegerea monofizită a lui Timotei Aleurus ca patriarh al Alexandriei şi asasinarea lui Proterius

Alegerea lor a fost Timotei „Aelurus” – numit „nevăstuica” sau „pisica” din grecescul αίλουρος. Ucenicii lui au pretins că porecla a venit din cauza staturii lui mici şi emancipate; oponenţii lui au pretins că provenea din cauza „peregrinărilor lui nocturne” din chilie în chilie pentru a solicita poziţia de patriarh. Când moartea împăratului Marcian a devenit cunoscută în Alexandria, Timotei Aelurus a fost adus în oraş. Majoritatea oamenilor l-au susţinut pe Timotei. Episcopii au ezitat. S-au găsit numai doi episcopi care să îl hirotonească pe Timotei, dintre care numai nul a venit din acea regiune. Celălalt a fost personalitatea interesantă a lui Petru Iberianul – Nabarnugios, un prinţ barbar, care a fost odată ostatic, un ascet şi monah şi în cele din urmă episcop. Sever în Scrisoarea a doua (3) pretinde că au existat trei episcopi dar admite că toată procedura a fost secretă, neobişnuită şi grăbită. Petru Iberianul a jucat un rol semnificativ în Egipt în distrugerea poziţiei lui Proterius. Unii au speculat că Proterius ar fi fost capabil să învingă asupra populaţiei dacă nu ar fi intervenit influenţa lui Petru. Împărăteasa văduvă Evdochia, de lângă Ierusalim în 443 l-a susţinut pe Petru Iberianul. Petru a avut legături bune cu curtea imperială şi ele au continuat în timp ce el era creierul mănăstirii în Palestina. Când Evdochia a murit în 460, Petru a părăsit Egiptul şi a început să lucreze pentru cauza monofizită. Vita Petri Iberi ne spune că încă din 453 „strigăte inspirate de Dumnezeu!” au fost auzite lângă teatru: „aduceţi-l pe Dioscor în oraş! Aduce-ţii pe ortodocşi în oraş! Aduceţi-l pe mărturisitor la tron. Fie ca oasele lui Proterius să fie arse! Fie ca Iuda să fie exilat! Arunca-l pe Iuda afară!” Pentru alexandrini Dioscor a fost un mărturisitor adevărat, unul care a stat pentru adevăr, unul care a sfidat pe împărat şi a excomunicat episcopul Romei. Dioscor a devenit un erou naţional, Proterius a devenit legat de poliţele imperiale şi de Sinodul de la Calcedon. Împăratul Marcian i-a scris lui Paladie, prefectul pretorian în august 455 pentru a ordona aceiaşi pedeapsă pentru ucenicii lui Eutihie şi Apolinarie care era în efect şi pentru manihei. Proterius a ştiu că poliţa a fost făcută. El a încercat în deşert să îl convingă pe papa Leon să le permită o interpretare mai flexibilă a Calcedonului în Egipt. Leon a refuzat deschis, pretinzând că Calcedonul a trebuit să fie acceptat deplin fără nici o diluare şi fără nici o fluctuaţie a interpretării. Proterius a început o lungă dispută cu Leon asupra datei paştilor şi în aceasta a fost de succes. Altfel, Proterius nu a avut nici o influenţă.

Când Dionisie a realizat că Timotei a fost hirotonit, el s-a grăbit înapoi la postul său în Alexandria şi l-a arestat pe Timotei. O astfel de violenţă a făcut ca Dionisie să îl elibereze pe Timotei sub supraveghere. S-a ajuns la un tip de compromis temporar – ei au împărţit Bisericile din Alexandria, unele sub Timotei, unele sub Proterius. Lipsa de influenţă pe care o avea Proterius s-a reflectat în faptul că, deşi era Săptămâna Mare şi timpul ca candidaţii la botez să se prezinte, numai cinci candidaţi la botez au primit botezul de la Proterius. La doisprezece zile după hirotonirea lui Timotei Aelurus, Proterius a fost ucis în baptisteriu propriei sale catedrale în Sfânta şi Marea Zi de Vineri. Trupul său a fost tras pe străzi şi ars în hipodrom.

Cine era acum patriarhul? Proterius era mort. Se pare că ambii oficiali imperiali şi ucenicii lui Proterius au voit să să îl accepte pe Timotei numai cu o condiţie. Putea Timotei să îi convingă pe ucenicii săi să îi accepte pe „proterieni”? Acest lucru nu îl putea face. Problema a fost adresată noului împărat pentru o decizie.



Încoronarea împăratului Leon I şi poliţele în Alexandria

Împăratul Leon I (457-474) a fost un soldat competent – tribunus – şi un om de stat dar nu era teolog. La fel ca Marcian, Leon a fost un ofiţer trac. Leon a fost primul împărat care a primit coroana de la patriarhul Constantinopolului. El îşi datora tronul lui Alan Aspar [a se vedea interesantul articol despre influenţa lui Aspar de G. Vernadski, „Flavius Ardabur Aspar,” în Südost Forschungen 6, (1941), 38 ff.]. Leon I a fost un calcedonian. Tendinţele lui puritane nu au rămas neobservate – el a încercat să oblige odihna sâmbăta şi a interzis instrumentele muzicale. Această situaţie în Alexandria a văzut-o ca una „de ordine publică,” eşuând să perceapă profunzimile problemelor teologice implicate în situaţie. Secvenţa de evenimente dată în Vita Petri Iberi, Istoria Bisericească (4, 1) al lui Zaharia, Istoria Bisericească a lui Teodor Lector (I, 8-9), indică că mai înainte de asasinarea lui Proterius, Împăratul Leon a fost înclinat să favorizeze pe Timotei Aelurus – aceasta putea fi influenţa lui Aspar ale cărui interese proprii faţă de goţi au favorizat un patriarh slăbit al Constantinopolului. Imediat ce a învăţat despre crimă, Leon I a trimis oficiali ca să investigheze.

Partidul monofizit a cerut ca un sinod să fie ţinut în Efes pentru a decide subiectul patriarhului alexandrin. Evident, ei au voit să fie ţinut în Efes fiindcă a fost locul celor două victorii ale Alexandriei – la Al Treilea Sinod Ecumenic sub Sfântul Chiril în 431 şi la Sinodul Tâlhăresc sub Dioscor în 449. Ei au voit să redeschidă toată discuţia despre validitatea Sinodului de la Calcedon. Împăratul Leon a respins această cerere. Patriarhul Constantinopolului, Anatolie, a sugerat şi împăratul a acceptat cererea de a cere ca toţi episcopii din imperiu ce au gândit despre două subiecte: hirotonirea lui Timotei şi Sinodul de la Calcedon. Răspunsurile de după hirotonirea lui Timotei au fost unanime – consacraţia a fost condamnată. Cu privire la problema sinodului de la Calcedon numai un episcop – Amfilohie de Side – a condamnat Sinodul. Restul episcopiilor au pretins că au aderat la deciziile Sinodului de la Calcedon. Matematica a luat locul cu cincisprezece ani. În 458 aproximativ două mii de episcopi au pretins că au aderat la Calcedon. Cu cincisprezece ani mai apoi împăratul Basilicus (575-476) a editat o enciclică care a condamnat esenţial Sinodul de la Calcedon şi aproximativ cinci sute de episcopi au fost de acord!

Exilul lui Timotei Aelurus şi alegerea lui Timotei Salafaciolus ca patriarh de Alexandria

Împăratul Leon a acţionat. Timotei Aelurus a fost scos afară din Alexandria. A fost ales şi hirotonit un nou patriarh, unul care a aderat la Sinodul de la Calcedon. Timotei a fost condamnat la exil în Gangara. A fost arestat şi trimis în exil. În timp ce părăsea Alexandria, populaţia s-a răsculat. De această dată autorităţile au fost pregătite şi au calmat răscoalele. În timp ce călătorea la exilul său, Timotei s-a întâlnit cu respect pe cale. În Beirut [Berytus] episcopul Eustaţie, în ciuda faptului că a semnat actele Sinodului de la Calcedon şi a răspuns favorabil cererii împăratului Leon I pentru atitudinea sa faţă de Sinodul de la Calcedon, i-a spus lui Timotei că era în înţelegere deplină cu el şi doctrina sa. Timotei se spune că a fost de acord cu Eustaţie, pretinzând că a fost nesincer şi ca dacă ar fi fost sincer, el ar fi trebuit să îi urmeze în exil.

Respectul pe care Timotei Aelurus l-a cerut pe cale în exil a dat autorităţilor imperiale de gândit, fiindcă a arătat cât de puternici erau monofiziţii în acele regiuni. Autorităţile au iniţiat acţiune împotriva unor astfel de lideri. Timotei a ajuns în exil în Gangara. Mai târziu, fost exilat în Cherson, un pas care a arătat cât de serios era stadiul influenţei lui Timotei. Timotei a scris cu amar din exil. „Sunt exilat numai şi din cauza loialităţii părinţilor şi a Sinodului de la Nicea pentru o renunţare deschisă a lui Hristos la Calcedon. Condamnarea împotriva mea este ilegală şi a fost obţinută prin mituire. Nu mi s-a oferit nici o ocazie că să mă apăr.”

În primăvara lui 460 a fost ales în Alexandria un patriarh, un alt Timotei care a primit numele de Salafacious la fel ca şi „Basilicus.” Acesta din urmă însemna că el era „omul împăratului.” Monofiziţii îl descriu pe Timotei ca pe un căutător de popularitate, un om cu o activitate sensibilă şi un om „cu nişte maniere fine.” El i-a uimit pe majoritatea celor din vremea lui fiindcă a refuzat să persecute oponenţii lui. Aceasta ar putea fi rezultatul naturii sale „moi” şi „gingaşe” dar mai era ceva implicat aici. Timotei Salafacious a crezut că în diferitele partide creştine fiecare trebuia să cinstească pe Domnul după cum voiau.” Timotei apăra în esenţă dreptul la conştiinţă religioasă şi dreptul la tolerare. Acest lucru nu a rămas nebăgat în seamă. Papa Leon cel Mare i-a scris lui Timotei Salafacious o mustrare. În mare măsură papa Leon a fost corect, căci până şi monofiziţii l-au urât pe Timotei pentru toleranţa sa – ei au respins ocazia de a fi consideraţi martiri. Bunătatea sa în cele din urmă a câştigat popularitate. S-a înregistrat că populaţia alexandrină a strigat: „nu vom fi în comuniune cu voi dar vă iubim.” Timotei Salafacious a luat pasul extraordinar de a restaura numele lui în diptice, în ciuda diferitelor proteste de la papa Leon cel Mare care l-au tăiat de la comuniune cu Roma. Se pare că el s-a corectat mai târziu şi a mutat din diptice numele lui Dioscor.

Sub conducerea fină şi blândă a lui Timotei Salafacious în Alexandria nu a izbugnit nici o violenţă. Împăratul Leon I a fost capabil să trăiască restul vieţii sale cu o ordine restaurată, deşi tentativă în Alexandria. Alexandria fost ţinută în pace tocmai din cauza că patriarhului calcedonian a împuternicit Calcedonul.

Depoziţia lui Petru cel Plin în Antiohia, reîntoarcerea patriarhului Martirius şi separaţiile din monofizitism

În Siria şi Palestina Petru cel Plin a ţinut partidul monofizit viu. El a fost depus prin ordin imperial şi Martirius a fost înlocuit ca şi patriarhul legitim al Antiohiei. Maritrius s-a întors purtat de intrigi şi a renunţat la patriarhatul din Antiohia: „renunţ la un cler recalcitrant, la nişte oameni greu de condus şi al o Biserică pervertită,” după cum scrie Teodor Lector în Istoria Bisericească (1, 21): lui Petru cel Plin i s-a permis să trăiască în Constantinopol sub supraveghere. El a fost destul de activ în Constantinopol unde a stat într-un partid de monofiziţi conduşi de Acachie, viitorul patriarh de Constantinopol.

Calcedonienii au putut distinge o fragmentare vizibilă a gândirii teologice. Diviziile lăuntrice din monofizitism au crescut. Mai întâi, au existat ruperi imposibil de distins. Un grup a obiectat formulei de la Calcedon din „două naturi.” Un al doilea grup a crezut că doctrina lui Eutihie că umanitatea nu era ca a noastră. Din aceste două grupuri iniţiale s-a creat o proliferaţie de secte teologice – o proliferaţie de secte din monofizitism. Ambele grupuri iniţiale au pretins că Timotei Aelurus este părintele lor teologic. Timotei a fost venerat şi ca un al doilea Sfântul Atanasie.

Influenţa triburilor germanice asupra vestului latin şi asupra bizanţului

În această perioadă au avut loc evenimente în partea vestică a imperiului cu rezultate de lungă durată. În vest uciderea lui Valentinian III în 455 a pavat calea ca puterea să cadă în mâinile lui Ricimer care la fel ca şi Aspar în est, a controlat facerea împăraţilor în vest. Goţii germanici au câştigat influenţă efectivă asupra imperiului roman. În timpul domniei lui valentinian în partea vestică a imperiului din 425 până în 455, a existat o perioadă de pace relativă între cele două părţi ale imperiului. S-a creat o înstrăinare culturală în vest. În vestul latin o cunoaştere a limbii greceşti a dat cale liberă limbii greceşti, deşi latina a rămas pentru un anumit timp limba oficială a imperiului în est.



Înfrângerea lui Atila şi creşterea influenţei germanice

În anii 440 imperiul de est a trebuit să se confrunte cu vitalitatea hunilor de sub Atila. După ce a devastat Balcanii şi după ce a obţinut numeroase plăţi financiare de la împăraţii estici, Atila s-a întors spre vest. El a fost înfrânt în 451 de Aeţiu, generalul roman în vest. În 454 Attila a cucerit serios în Italia când dintr-o dată a murit. Odată cu moartea sa largul său imperiu s-a dizolvat. A fost înlocuit de triburi germanice care acum şi-au stabilit propriile împărăţii – în Africa vandalii; în Galia vizigoţii. O nouă realitate teologică a intrat în partea latină a imperiului – aceste triburi germanice au fost ariene. Vacuumul politic creat de această situaţie în vest a fost umplut de episcopul Romei, papa Leon cel Mare (440-461).



Împăratul Leon I şi terminarea influenţei lui Aspar Ostrogotul

Împăratul Leon I (457-474) a încercat să se elibereze de dependenţa faţă de germani. Atât împăratul Leon cât şi predecesorul său Marcian au servit în armată sub comanda lui Aspar Alanul, un ostrogot. Pentru a se elibera de controlul lui Aspar împăratul Leon a cerut sprijinul isaurienilor. Şeful isaurienilor, Trasicodissa, a intrat în Constantinopol cu armata sa şi-a luat numele grecesc de Zeno şi s-a căsătorit cu fiica cea mai mare a împăratului Leon Adriana în 466. Aceasta a schimbat poliţele imperiale în est faţă de avansurile germanice în vest. Fără să mai fie indiferent faţă de cererile vestice pentru ajutor Împăratul Leon şi-a trimis o forţă militară largă împotriva vandalilor din Africa. Rezultatul a fost un dezastru pentru forţele imperiale – din cauza competenţei germanului Gaiseric şi parţial din cauza incompetenţei comandantului imperial, Basilicus, cumnatul împăratului Leon. Aspar şi-a făcut din nou simţită prezenţa în est – fiu său Patriciu s-a căsătorit cu a doua fiică a împăratului Leon. În ciuda faptului că Patriciu a fost un arian, a fost făcut moştenitorul tronului şi a primit titlul de cezar. Sentimente germanice vehemente au izbugnit în Constantinopol. În 471 Aspar şi fiul său Ardabur au fost asasinaţi, în timp ce fiul său Patriciu, care a scăpat cu răni serioase, a divorţat de fiica împăratului Leon şi poziţia sa de cezar s-a anulat.



Împăratul Zenon şi influenţa isauriană

Zenon, liderul isaurian, a luat controlul din mânile lui Aspar şi şi-a mărit influenţa sa isauriană. Împăratul Leon a murit în 474 şi a fost urmat de nepotul său Leon al II-lea, fiul lui Zenon şi Ariadne – Trasicodissa Isaurianul a devenit Împărat. Isaurineii erau subiecţi imperiali şi prin urmare nu puteau fi numiţi tehnic barbari. Goţii germanici, deşi tehnic barbari, au fost cultural mai sofisticaţi decât isaurienii, în special ca şi un contact lung al lor cu Imperiul. Totuşi, isaurienii erau priviţi ca „străini” şi a existat multă ostilitate anti-isauriană în imperiu la fel ca şi sentimente anti-germanice. În ianuarie 475 a existat un complot ca Zeno să fie înlăturat. El a fost înlocuit pentru aproximativ optsprezece luni de cumnatul său Basilicus. Zenon a domnit din nou pe tron şi a fost capabil să îl ţină, în ciuda comploturilor neîncetate şi a războiului civil pentru încă cincisprezece ani, din 476 până în 491. A doua accesiune a lui Zenon la tron a coincis cu colapsul final a părţii vestice a Imperiului Roman. Constantinopolul a fost obligat să îl recunoască pe Odoacer ca şi noul conducător din Italia. Odoacer nu a avut nici o pretenţie pentru titlu imperial – el a fost mulţumit cu a avea puterea reală şi a primit titlul de magister militum per Italiam, conducând Italia ca şi viceregele împăratului Zenon. Extern aparenţa unui imperiu unit a rămas dar de fapt Italia, la fel ca şi restul Imperiului vestic, a fost pierdut sub conducere germană.

Zenon s-a pus să mişte restul ameninţării germanice în est. Ostrogoţii mai aveau forţe militare substanţiale sub Theodoric Strabon în Tracia şi sub Teodoric Amalul în Ilyricum. Forţele germanice fluctuau constant între slujirea guvernului imperial şi în a se ridica împotriva lui. Ameninţarea lui Teodoric Strabon a încetat în 484 odată cu moartea sa. În 488 diplomaţii imperiali a inventat un fel de a se descotorosii de Teodoric Amal cerând ca să se mute la vest împotriva lui Odoacer şi dacă erau de reuşită Teodoric Amalul v-a conduce Italia. Cele două forţe germanice s-au întâlnit într-o luptă aprigă în 493 – Teodoric l-a omorât pe Odoacer cu propriile sale mâni. Controlul Italiei a căzut în mâinile lui Teodoric Amalul, care şi-a luat titlul de Teodoric cel Mare. Zenon, scăpând de ameninţarea germanică, a trebuit să se confrunte cu şefii isaurieni. Odată cu pierderea vestului s-a pierdut partea calcedoniană a Imperiului.

Pierderea vestului calcedonian lui Teodoric şi încercarea împăratului Basilicus de a ajunge la un compromis cu ne-calcedonienii

Zenon a realizat că nu a existat nici un motiv pentru a face compromis cu monofiziţii moderaţi. O delegaţie de monahi alexandrini a călătorit la Constantinopol pentru a îi solicita lui Zenon să denunţe Sinodul de la Calcedon. Înainte ca Zenon să aibă o şansă să implementeze o astfel de poliţă, o revoltă la palat l-a detronat şi a pus pe vărul său Basilicus pe tron. Monahii au sosit ca să îl găsească pe Basilicus pentru a fi fratele senior al slujitorilor.

Unul dintre primele aceste a fost de a îl chema pe Timotei Aelurus din exil din Cherson – Timotei a fost în exil pentru cel puţin şaisprezece ani. În calea sa înapoi către Alexandria Timotei s-a oprit la Constantinopol şi a avut o audienţă cu noul împărat. Marinarii din Alexandria au structurat o paradă în capitală pentru mărturisitorul lor. După Zaharia (5, 1), Teofan în Chronographia şi Teodor Lector (1, 30), Timotei, aparent în imitarea intrării Domnului nostru în Ierusalim, el a intrat în Constantinopol pe un măgar. Împăratul Basilicus a ieşit să îl primească. Teodor Lector relatează că Timotei a degradat intrarea triumfală intrând pe un măgar. Noul episcop de Roma, Simplicius, a fost scandalizat şi a scris o Scrisoare (4): „cum se face că îl cinstiţi pe acel eretic, acel paricid mai detestabil decât Cain?” Petru cel Plin a fost şi el în Constantinopol şi Timotei şi Petru au scris o enciclică tuturor episcopilor semnată de Basilicus. Această enciclică s-a bazat pe o confirmare a Sinodului de la Niceea, al Doilea Sinod Ecumenic (Constantinopol, 381) şi ambele Sinoade de la Efes – al Treilea Sinod Ecumenic (431) şi Sinodul Tâlhăresc din 449. Aceasta a declarat anatemă Volumului lui Leon „şi toate lucrurile spuse şi făcute la Calcedon în inovaţie la sfântul crez de la Nicea.” Enciclica a fost împuternicită de legile împotriva ereziei stabilite de Teodosie II. Episcopii care nu au semnat enciclica au fost exilaţi. Această enciclică a pavat calea către viitorul Henotikon al lui Zenon.



Yüklə 2,3 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   23




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə