Părinţii orientali ai secolului al şaselea pâNĂ În secolul al optulea

Papa Sfânt Felix III

Un nou episcop al Romei, Sfântul Felix (483-492) a luat o acţiune decisivă. Felix a trimis o delegaţie a legaţilor la Constantinopol pentru a cere depunerea lui Petru Mongus. Delegaţia papală a reuşit să greşească în misiune – delegaţia a comunicat cu patriarhul Acachie şi a auzit numele lui Dioscor şi Petru Mongus citite din diptice. Sfântul Felix al II-lea a ţinut un sinod roman în iulie 484 care a suspendat legaţii şi l-a excomunicat pe Acachie. Astfel a început Schisma Acachiană, o schismă între Roma şi Constantinopol care v-a dura timp de treizecişicinci de ani. Felix III i-a scris o scrisoare lui Zenon în care l-a sfătuit „să înveţe cele duhovniceşti de la comandanţii lui” şi să „nu dorească să înveţe” în Biserică. Această scrisoare este considerată începutul confruntării dintre papalitate şi imperiu – ironic într-un anume sens fiindcă papa Sfânt Felix III se pare că a fost primul episcop al Romei care şi-a anunţat alegerea sa împăratului.

Exilul lui Calendio şi întoarcerea lui Petru Mongus

Situaţia din Antiohia nu a fost atât de strălucită pe cum credeau Zenon şi Acachie. Când l-au hirotonit pe Calendio ca patriarh, ei ştiau că este în urma Sinodului de la Calcedon. Calendio nu a fost deschis faţă de un ordin imperial atunci când se implica o problemă imperială şi mai ales atunci când se implica o problemă de principiu legată de credinţa teologică. Lui i s-a poruncit acum să condamne Calcedonul şi să stabilească o comuniune cu Petru Mongus. A refuzat. Zenon şi Acachie au decisă să se descotorosească de Calendio. Filoxen de Hierapole [Mabbug] [440-523] a apărut ca şi un acuzator al lui Calendio. Filoxen a fost numit episcop de Mabbug de Petru ce Plin din 485. Calendio a fost arestat şi condamnat ca şi trădător pentru o complicitate în mişcarea rebelă a lui Illus şi Leonţiu în 484. Numai Calendio a fost depus. Cu el încă alţi zece episcopi, inclusiv Nestor al Tarsului şi Eusebiue de Samosata au fost depuşi. Calendio a fost trimis în exil unde a şi murit. Petru cel Plin a luat din nou tronul patriarhal din Antiohia – pentru a treia oară. Primul act al lui Petru a fost mutarea cuvintelor din Trisaghion de către Calendio – „Hristos regele nostru.” Petru a ţinut tronul Alexandriei pe o perioadă scurtă a vieţii sale – el a murit în 488.

Mărturisirea credinţei a Bisericii din Persia

Numai scaunul Romei a rămas calcedonian – toţi patriarhii estici au fost acum sub controlul anti-calcedonienilor. Pentru est afară de Imperiul Roman comunităţile creştine au fost diofizite dar şi anticalcedoniene – acolo comunităţile au fost mai mult decât orice penetrate de gândirea nestoriană. Barsoma de Nisibis a organizat Biserica în Persia la Sassanid pe o mărturisire actuală a confesiunii doctrinare sub o terminologie nestoriană care înţelegea cele „două naturi.” Mai există un crez din Biserica din Persia, datând din 486.

„Credinţa noastră trebuie să fie una din naturile divine în trei persoane perfecte: o Treime adevărată şi veşincă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este mărturisirea prin care păgânismul este cucerit şi iudaismul este mustrat. Mai de parte, cu privire la iconomia lui Hristos, credinţa noastră trebuie să fie în mărturisirea celor două naturi ale Dumnezeirii şi umanităţii. Fie ca nici unul dintre noi să nu introducă amestecarea, confuzia şi amestecarea în diversităţii a acestor două naturi, văzând că Dumnezeirea rămâne neschimbată în propriile caracteristici şi umanitatea rămâne a ei. Noi unim diversităţile celor două naturi într-o maiestate şi adoraţie din cauza desăvârşirii şi unirii neamestecate – συναφεία – care a existat între dumnezeire şi umanitate. Dacă crede cineva sau îi învaţă pe alţii că suferinţa sau schimbarea se pot ataşa Dumnezeirii Domnului sau dacă nu ţine mărturisirea Dumnezeului perfect şi a omului desăvârşit în unitatea persoanei Răscumpărătorului nostru, să fie anatema.”

Aici noţiunea nestoriană de conjuncţie se face clar simţită şi gândirea lui Teodor de Mopsuestia asupra hristologiei este aparentă. Biserica nestoriană a prins fiinţă. După 489 şcoala de la Nisibis v-a oferii o temelie pentru a-şi continua existenţa afară din Imperiul Roman.

Şcolile din Nisibis şi Edesa

Edesa

Edesa era un centru de confuzie. Pro-chirilianul Rabbula a fost episcop de Edesa din 412 până la moartea sa în 435. Rabulla a oprimat puternic nestorianismul şi a atacat scrierile lui Teodor de Mospuestia. Rabulla a tradus lucrarea Sfântului Chiril De recta fide în siriană şi a ţinut cel puţin o predică înţepătoare împotriva lui Nestorie. Edessa (în prezent Urfa) a fost încă de la început centrul creştinismului sirian. Biserica sa este cunoscută ca fiind cel mai vechi edificiu creştin. Edessa a fost probabil casa vechilor sirieni şi a versiunilor Peşitta ale Noului Testament. A fost probabil casa Diatesaronului. Edessa a fost mult mai legată de Persia decât de lumea elinică.

În 436 Ibas a înlocuit pe pro-chirianul Rabulla ca episcop de Edessa. Ibas (care a fost subsecvent condamnatul la al Cincilea Sinod Ecumenic, 553) nu era simpatizantul Sfântului Chiril. Ibas a scris o scrisoare episcopului persan Maris de Seleucia-Ctesifon în care Ibas se plânge de necazurile partidului lui Chiril în Edessa şi neagă communicatio idiomatum. Cu Ibas ca episcop, Edessa a devenit un refugiu al antiohienilor intrasingenţi. La Edessa au venit şi creştini persani. Sfântul Efrem Sirul s-a reaşezat în Edesa (din Persia) în aproximativ 365. În Edessa Efrem şi-a stabilit celebra şcoală, numită „şcoala persanilor.” Numai după Efrem Grecul se intensifică atmosfera. Părinţii greci, aghiografii şi asceticii sunt traduşi. La începutul secolului cinci cei din Edesa teologhiseau după modelul lui Teodor de Mopsuestia şi Diodor al Tarsului. Tocmai pentru acest motiv şcoala din Edessa a fost temporar închisă sub Rabulla. A fost redeschisă sub Ibas. Disensiunile au început foarte repede în „frăţietatea” şcolii şi în 457 intransigenţii au fost mutaţi dincolo de frontiera persană. Odată cu ei şi celebrul cap al şcolii, Narsaia fugit din Nisibis unde episcopul de acolo, Barsumas l-a rugat să rămână şi să stabilească şcoala. Narsai a devenit unul dintre teologii formativi ai Bisericii nestoriene. În 489 şcoala de la Edessa a fost închisă definitiv la porunca împăratului Zenon.

Nisibis

În aceşti ani Biserica persană s-a rupt deplin de bizanţ şi s-a retras în tradiţiile ei locale. De atunci înainte, teologia antiohiană a devenit crezul naţional sau mai bine spus al statului creştinilor persani şi şcoala din Nisibis devine centrul duhovnicesc al Bisericii „nestoriene.” S-ar fi mai potrivit să vorbim despre „nestorianism” decât de „credinţa lui Teodor şi Diodor.” Biserica nestoriană este de fapt Biserica lui Teodor de Mopsuestia. Teodor a fost învăţătorul în Biserica siro-persană. Toată teologia „nestoriană” este numai un comentariu ascultător la lucrările lui: „ca şi un prieten al lui Dumnezeu, binecuvântatul mar-Teodor, episcop şi interpretator al sfintelor cărţi, a explicat credinţa.” În teologia greacă tradiţia antiohiană este persecutată de multă vreme. Teologia siriană primeşte un nou sens, este dezelinizată şi devine mai semitică. Teologii sirieni s-au ferit de filosofie ca şi de o glosă. „Teologia” istorică a lui Teodor a fost mai mult un fel de elinism acceptabil gusturilor semitice fiindcă pentru Teodor teologia era mai mult filologie decât filosofie.

Există o anumită similaritate între metoda „istorică gramaticală” a antiohienilor şi exegeza rabinică a estului. Foarte caracteristic teologiei siriene este o metodă specifică şi particulară de erudiţie care ne aminteşte parţial de Talmud. Teologia siriacă a fost o „şcoală” de teologie în sensul strict al cuvântului. Influenţa conducătoare a şcolii teologice este legată de şcoala de la Nisibis, care a ajuns la zenit destul de repede. Deja în 535 Cassiodor de Vivarium arată către şcoala din Nisibis şi la şcoala din Alexandria ca şi şcoli creştine „model.” Îndreptările şcolii au ajuns până la noi din 496, dar nu este dificil să identificăm în aceste îndreptări ca trăsături ale unui sistem mai antic şi mai tradiţional. Şcoala de la Nisibis a fost o şcoală tipic semitică – care ne reaminteşte cel mai mult de şcoala rabinică evreiască, un „beth-hamidash.” Mai întâi, nu a fost doar o şcoală ci şi un dormitor. Toţi trăiau împreună, în chilii, în casa şcolii. Toţi compuneau o singură „frăţietate” compusă din studenţi tineri şi bătrâni. Cei care au terminat cursul – se numeau „investigatori” şi rămâneau în dormitor. Acesta nu era o mănăstire. „Fie ca toţi cei care vor să ducă o viaţă strictă,” spun îndreptările, „să meargă la mănăstire sau în deşert.” Scriptura era în mod natural subiectul gândiri. Era un curs de trei ani. Ei începeau cu Vechiul Testament şi îl studiau în toţi trei anii. Citeau textul şi îl copiau. Urma apoi exegeza. Unul dintre învăţători, „învăţătorul de pronuncţie” învăţa masortatul sirian, vocalizarea textului şi semnele diacritice. Un altul, un „învăţător care citea,” învăţa cântarea şi citirea liturgică – „corul dimpreună cu învăţătorul.” Învăţătorul şef – sau „rabban” – se numea şi „Interpretator.” În învăţătura sa el era legat de „tradiţia şcolii.” Mai întâi, ei considerau învăţăturile venerabilului Efrem o astfel de tradiţie dar curând a fost Teodor de Mopsuestia cel care a fost recunoscut. El a fost considerat singura autoritate în Nisibis. „Îndreptările” de la Nisibis erau precaute cu privire la „speculaţie” şi „alegorii.”

La finele secolului al optulea Genama a devenit capul şcolii din Nisibe (în 572) şi el a încercat să înlocuiască pe Teodor cu Sfântul Ioan Hrisostom. Acest lucru a provocat un protest furtunos. În adăugire, el a folosit alegoria. Nestorienii stricţi l-au considerat maniheu. Doctrina sa a moştenirii păcatul original părea mai mult a fatalism. Cu ajutorul autorităţilor persane, Genama a reuşit să ţină în frâu menegementul şcolii – el a compus noile îndreptări pentru ea în 590, dar jumătate din studenţi s-au împrăştiat. Alte şcoli au rămas credinciose tradiţiei din alte părţi ale Persiei – şi mănăstirile au rămas credincioase „tradiţiei” lui Teodor.

Sinodul din 585 a cenzurat strict şi a interzis „interpretarea” lui Genama şi făcând aşa a confirmat că opinia binecuvântatului mar-Teodor trebuie considerată criteriul singur şi formal în toate problemele. Astfel, teologia siriană s-a oprit conştient în secolul cinci. S-a oprit în formulele din şcolile arhaice care au învăluit şi slăbit odată cu vârsta. Energiile creative cu greu putea găsii o ieşire prin cântarea liturgică. Nu a existat nici o mişcare lăuntrică în teologia „nestoriană” şi nici nu putea exista. Nestorienii au respins inchizivitatea vitală precum şi gândirea. În Siria Aristotel a fost studiat mult. Sirienii l-au gândit şi l-au explicat. Mulţumită sirienilor Aristotel a fost observat şi trecut vestului medieval. Teologia nestoriană nu a venit în contact cu aristotelianismul sirian. Există un articol foarte caracteristic în îndreptările de la Nisibis care interzicea studenţilor să trăiască cu „doctorii” sau naturaliştii care îl studiau pe Aristotel în Siria. Teologii nestorieni au evitat speculaţia dar acest lucru nu i-a mântuit de raţionalism. Ei au căzut în gândirea raţionalistă şi în cea legalistă. Într-o oarecare măsură aceasta a fost o întoarcere la creştinismul iudaic arhaic. Aşa este finalul istoric al teologiei antiohiene.

Apariţia unor noi personalităţi: Filoxen şi Sever

Italia a rămas sub controlul germanilor arieni în timp ce scaunul roman a rămas puternic calcedonian. Arianismul german latin în vest, nestorianismul persan afară de graniţa vestică şi patriarhatele Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului sub controlul monofiziţilor sau creştinilor anti-calcedonieni – aşa era realitatea vieţii Bisericii în acele vremuri.

În această situaţie au apărut noi personalităţi. Una ar fi Filoxen de Ierapolis sau Mabbug. Comentariile lui Teofan la Filoxen sunt interesante. Teofan pretinde că Xenaias, forma elinizată care a devenit Filoxen, a fost un persan şi un sclav şi că el nu a avut nici un drept la preoţie mai înainte ca Petru cel Plin să îl hirotonească şi că a fost născut în Tahal în provincia Beth-Garami şi că a studiat la Edesa şi aceste studii au rezultat în respingerea lui Filoxen din şcoala antiohiană de teologie.

O altă personalitate care a apărut este cea a lui Sever, care a devenit patriarhul Antiohiei din 512 până în 518. Fără ca să fie asemenea lui Filoxen, Sever a fost puternic elinizat. Diferenţa între Filoxen şi Sever reprezintă latura influenţei monofizite la începutul secolului al şaselea. În această perioadă putem începe să discernem apărarea necalcedoniană.

Moartea patriarhului Acachie şi situaţia moştenită de succesorii săi, Fravitta şi Eufemie

Petru Mongus şi Fravitta

După moartea în 489 a lui Acachie, patriarhul Constantinopolului, succesorul său Fravitta şi-a trimis enciclica obişnuită de întronare. Petru Mongus a încercat să calmeze pe mulţii monahi care au voit o condamnare a Sinodului de la Calcedon. Monahii au avut destulă putere în Egipt, în ciuda faptului că erau „lipsiţi de lider” – άκέφαλοι. Petru a încercat să calmeze aceşti monahi circulând predicile lui în care condamna Calcedonul. Acest lucru nu l-a mulţumit. Ei au voit o condamnare oficială, imperială. În răspunsul său către enciclica lui Fravitta Petru Mongus a scris Henotikonul care a anatematizat Calcedonul, ar fi fost potrivit lui să urmeze exemplul predecesorului său Acachie şi să condamne Sinodul de la Calcedon. Fravitta a murit la scurt timp după hirotonirea lui şi scrisoarea lui Pentru Mongus a căzut în mâinile succesorului lui Fravitta, Eufemie, un calcedonian puternic.

Patriarhul Eufemie

Populaţia din Constantinopol a devenit calcedoniană dar curtea imperială a stat înapoi, a stat încă cu poziţia pro-monofizită. Eufemie a respins propunerea lui Petru Mongus – mai mult, a rupt comuniunea cu Petru. Atât Eufemie cât şi Petru s-au angajat într-o retorică puternică unul împotriva celuilalt – se spune că Petru a tratat cu Eufemie la fel ca şi cum a tratat Chiril cu Nestorie. Moartea lui Petru Mongus în 490 a prevenit orice altă dezvoltare în această direcţie. Succesori lui Petru, Atanasie I şi Ioan I, au fost mai întâi interesaţi cu câştigarea „dizidenţilor” – άποσχισταί, cu aducerea monofiziţilor extremi la o poziţie mai moderată şi cu plasarea acestor „dizidenţi lipsiţi de lider” sub controlul patriarhatului Alexandriei. Atanasie I şi Ioan I au avut puţin timp să se angajeze în controversă cu alte scaune patriarhale. Poliţele imperiale au lăsat un pat atât de moale ca Alexandria singur, pentru a nu mai crea necaz adiţional în acest patriarhat problematic. Controversa între patriarhatul Alexandriei şi monahi a continuat dar într-o izolare faţă de poliţa imperială sau chiar faţă de interes. Poliţele imperiale au atras atenţia la Antiohia şi alte regiuni ale estului.

Eufemiu, fiind calcedonian, a încercat să aducă o reconciliere cu Roma. Aici poliţele papale au făcut o gafă din relaţiile lor cu estul, căci papa Sfânt Felix III a insistat că schisma nu putea fi rezolvată numai dacă patriarhul Eufemie îşi anatematiza pe predecesorul său Acachie. O astfel de acţiune ar fi fost contra-productivă şi papa Felix III ar fi trebuit să realizeze lipsa de sens a cererii sale. Chiar dacă populaţia Constantinopolului a devenit pro-calcedoniană, ce bine ar fi putut rezulta din moment ce puterea locuia în Zenon, cu un împărat al cărui Henotikon a adus puţină pace între subiecţii săi? De ce să rişte Zenon această pace relativă, tentativă cu imperiul şi să reconcilieze Constantinopolul cu un scaun care de fapt era afară faţă de controlul imperial în acele vremuri?

O nouă era a început din aproximativ 488 până în 491. Moartea lui Petru cel Plin a avut loc în 418. A fost urmată de moartea lui Acachie în 489 şi apoi de succesorul lui Acachie Fravitta în 490. Petru Mongus a murit în 490. În aprilie 491 a murit împăratul Zenon. Anul următor Sfântul Felix III al Romei a murit şi el. Personalităţile se schimbau.

Moartea împăratului Zenon şi alegerea Împăratului Anastasie

O descriere contemporană a atmosferei din Constantinopol a morţii împăratului Zenon este păstrată în De cerimoniis (1, 92) a lui Constantin Porfirogenetul. Văduva lui Zenon Aridne, împreună cu oficialii imperiali , au apărut la hipodrom pentru a se adresa populaţiei – adresa ei a fost dată de magister a libellis. „În anticipare a dorinţelor dvs., am poruncit celor mai nobli slujitori, sfântului senat, dimpreună cu aprobarea armatelor curajoase să aleagă un împărat roman şi creştin care să aibă orice virtute imperială, care nu este robit de bani şi care este pe cât posibil unei persoane umane liber de faţă de orice viciu.” După sursă, populaţia a strigat: „Să o cucereşti pe Aridne Augusta! Împărate ceresc, oferiţii împăratului un cuvânt care nu este lacom.” Cuvântul lui Adriane continuă: „astfel alegerea v-a fi curată şi plăcută lui Dumnezeu, le-am poruncit slujitorilor şi senatului, dimpreună cu armonia votului armatei, să conducă alegerea în prezenţa Evanghelilor şi în prezenţa patriarhului. Această procedură v-a fi urmată pentru a prevenii orice influenţă a ostilităţii sau a prieteniei o înrudire sau orice alt motiv personal pentru ca votul să fie făcut cu o conştiinţă clară. Din moment ce alegerea este prin urmare un lucru serios şi priveşte bunăstarea imperiului, trebuie să ne permiteţi o scrută întârziere pentru ceremoniile funerare ale lui Zenon de binecuvântată pomenire. Din moment ce alegerea ar fi abruptă.” Sursa contemporană citată de Constantin oferă răspunsul populaţiei: „Mulţi ani să trăiască Augusta! Scoateţi-l pe prefectul tâlhar din oraş! Fie ca toţi să trăiască bine în timpul tău Augusta şi nimic să nu ne fie impus nouă romanilor!” – εί ούδέν ξένον αύξει τό γένος τών ρωμαίων. Cuvântul lui Ariadne citit de magister, continuă: „am făcut deja ceea ce ne-ai cerut.” Mai înainte de a venii aici, l-au numit pe ilustrul Iulian ca şi prefect.” Poporul a probat din inimă numirea.”

Adriana plecat şi slujitorii au susţinut un sinod despre alegere. S-a sugerat că Adriane să aleagă un candidat. L-a ales pe Atanasie pe care Zaharia îl numeşte „decurio siletiarius.” Anastasie, un slujitor civil de vreo şaizeci de ani, a fost binecunoscut în Constantinopol în special pentru generozitatea sa în milostenii şi pentru îngrijirea orfanilor. Funcţia sa imperială a fost la departamentul finanţelor unde s-a descurcat cu agerime – cea mai mare împlinire a sa a fost fixarea valorii foliilor de cupru pe monezile de aur. Patriarhul Eufemie a obiectat viguros faţă de alegerea împărătesei Adriane – aceasta cu un motiv. Anastasie s-a întâlnit deja cu patriarhul Eufemie. El a avut cel mai neobişnuit obicei de a îşi pune scaunul în catedrală unde trebuia să îşi ofere propria instrucţie în credinţă audienţelor alese. Patriarhul Eufemie a fost scandalizat de această practică care a obţinut permisiunea lui Zenon de al excomunica pe Anastasie din catedrală şi de a îşi muta scaunul instrucţiei. Se pare că viziunile teologice ale lui Anastasie au fost neortodoxe – indiferent dacă rezultatele maicii sale care a fost o maniheiană şi a unchiului său care era arian nu se ştiu. Prin caracterul său el era un entuziast religios.

Obiecţia patriarhului Eufemie a fost respinsă de Ariadne şi senat. Patriarhul Eufemie a fost capabil de a insista că Anastasie să semneze o profesiune scrisă a ortodoxiei ei. Acest lucru a fost acceptat şi documentul a fost înmânat patriarhului Eufemie. După încoronare, mulţimea a strigat că este de acord. Aceste strigăte de aclamaţie după cum au fost înregistrate de un contemporan sunt interesante. „Conduce-ţi după cum aţi trăit! Aţi trăit în evlavie! Conduceţi în evlavie! Restauraţi armata! Conduceţi ca Marcian! Excomunicaţi-i pe turnători!” Sursele portretizează caracterul său destul de favorabil – foarte educat, inteligent, gentil şi energetic, controlat, generos şi evlavios. După câteva săptămâni după încoronarea lui Anastasie s-a căsătorit cu Ariadne.

Prioritatea împăratul Anastasie a fost de a subjuga pe isaurieni, de a descotorosii imperiul de influenţa lor. Ei au slujit acestui scop – ei au prevenit controlul imperiului de goţii germanici. Acum a sosit momentul pentru a îi muta dimpreună cu puterea lor. Alegerea lui Anastasie i-a alarmat pe isaurinei care se aşteptrau ca Longhin, fratele lui Zenon, să devină împărat. Anastasie a găsit un pretext – o răscoală la hipodrom – pentru a îi scoate pe isaurieni din Constantinopol. El l-a obligat pe fratele lui Zenon să devină monah şi l-a exilat în Tebaida. Anastasie a măsurat proprietatea lui Zenon chiar cu preţul de a vinde hainele imperiale ale lui Zenon. Isaurienii exilaţi s-au unit cu isaurienii lor. Ei au fost înfrânţi la Cotyaleum în Frigia. Războaie sporadice au continuat în munţii isaurieni. În cele din urmă în 498 rezistenţa din munţi a fost înfrântă. Anastasie din fericire i-a terminat pe isaurinei mai înainte de izbugnirea unui război serios cu Persia din 502 până în 505. Războiul cu Persia a dus la construirea unei fortificaţii largi la Dara care a intrat în oraşul persan la Nisibis şi în construcţia unor ziduri uriaşe în Tracia pentru a proteja Constantinopolul. Anastasie s-a întors la Teodor al Italiei în 498, oferindu-i titlul de rex şi redându-i ornamenta palatii.

Anastasie şi Ariadne au condus imperiul timp de imperiul timp de 27 de ani. Până în 510 poliţele religioase ale lui Anastasie s-au bazat pe Henotikonul lui Zenon. Evagrie Scolasticul ne spune că Anastasie a fost un om al păcii, un om interesat de ordinea imperiului, un om care nu a voit să aibă nimic de a face cu schimbarea religioasă sau conflictele religioase indiferent dacă era pro sau contra Calcedonului. Nu a fost dificil de discernut dacă o lovitură a fost inevitabilă între împăratul Anastasie şi patriarhul Eufemie. Acesta din urmă a pregătit un asalt teologic asupra patriarhului din Alexandria. Eufemie i-a scris papei Felix III al Romei fără cunoştinţa împăratului – el a solicitat ajutorul papei Felix împotriva Alexandriei. Patriarhii Alexandriei şi ai Ierusalimului se sfădeau împotriva lui Eufemie – ei l-au acuzat pe împărat că este nestorian. Împăratul a retrimis o copie a scrisorii pe care Eufemie a trimis-o papei Felix. El a fost evident interesat despre acest document semnat pe care patriarhul Eufemie l-a obligat să îl semneze pentru ai susţine încoronarea, un document care a fost o declaraţie de ortodoxie. Împăratul a crezut sau a voit să creadă că patriarhul Eufemie argumenta în secret cu isaurienii. În 492 a avut loc un sinod în Constantinopol care a reafirmat Henotikonul şi l-a depus pe Eufemie, exilându-l la o mănăstire în Pont.

Moartea papei Felix II şi papalitatea sub papa Ghelasie

În Roma papa Felix III a murit în 492 şi succesorii săi, Ghelasie I (492-496) şi Anastasie II (496-498) au avut nişte relaţii interesante cu Biserica estică. Liber pointificialis pretinde că Sfântul Ghelasie, o personalitate foarte puternică cu o voinţă puternică, „a fost din naştere african.” Ca şi arhidiacon sub papa Felix III, Ghelasie a fost o personalitate dominantă în Biserica Romană şi el a fost cel care a scris scrisorile către papa Felix. Sfântul Ghelasie devine cunoscut ca şi cel mai semnificativ papă roman în schisma acachiană. Patriarhatele estice au văzut scaunul în timpul schismei acachiene ca depăşind autoritatea jurisdicţională, ca intrând în patriarhatele estice din perspectiva romană nu a fost redusă la o problemă simplă de putere şi autoritate. Roma a fost alarmată cu o intervenţie crescândă a împăratului în afacerile ecclesiale, alarmat la ceea ce el vedea ca cezaropapism. Roma şi-a avut propriile motive pentru a fi alarmată, căci Henotikonul Împăratului Zenon a fost tocmai autoritatea imperială care dicta Bisericii – şi de această dată ceea ce dicta era erezie, a fost o abrogare a realităţii ecumenicităţii Sinodului de la Calcedon şi o respingere a Volumului Papei Leon cel Mare. Principalul interes al Romei nu a fost doar prestigiul din Biserică şi nu numai o reacţie împotriva respingerii papei Leon prin respingerea acestui volum – a fost ceva mai mult decât o reacţie la insultă. Roma a văzut ameninţată viaţa Bisericii de Henotikonul lui Zenon. Când a fost izolat după cum a fost la timp şi în esenţa sub controlul germanilor arieni, scaunul Romei a reacţionat la erezie scoţând înainte înţelegerea de sine ca şi scaun al primatului. Dezvoltarea temeliilor legale ale autorităţi papale a fost stabilită de papa Leon cel Mare – Bolotov a scris nişte rânduri interesante despre acest subiect al papalităţii sub papa Leon. Papa Ghelasie a fost cel care a explicat aceste principii – scrisorile lui citite ca şi cum ar fi documente legale, dosare legale, care afirmă clar o poziţie a supremaţiei papale, în special asupra autorităţii papale. Semnificaţia istorică a scrisorilor lui Ghelasie au fost contemporane în atitudinea lor faţă de est. Importanţa lor primară stă în influenţa istorică a asupra generaţilor care vor urma în vestul latin. Activitatea papei Ghelasie a rezultat în ceea ce a fost cunoscut în de obşte ca „Renaşterea ghelasiană” – scrisorile lui au început să fie colecţionate într-o serie de regulaţii canonice. Încercările de către patriarhii Constantinopolului, Fravitta şi Eufemie de a restaura relaţiile cu Roma şi sfârşitul Schismei Acachiene au fost respinse – sau mai bine spus au fost condiţionate la cererea imposibilă că numele patriarhului Acachie să fie scos din diptice. Succesorul lui Zenon, Împăratul Anastasie a fost un oponent al lui Zenon. Succesorul lui Zenon, Împăratul Anastasie cu ocazia primirii delegaţiei de la regele Teodoric care s-a folosit de ocazie să îi reamintească lui Ghelasie că nu a fost primită nici o scrisoare de la recunoaşterea întronării sale. Răspunsul lui Ghelasie din 494 a fost ferm.

„Rog pe Sfinţia voastră să nu judece obligaţiile faţă de adevărul divin ca şi o aroganţă. Cred că acestea nu se vor spune despre un împărat roman care nu simte adevărul atunci când i-a fost spus. Dragă împăratule există două căi prin care este guvernată această lume: sfânta autoritate a papilor – auctoritas sacrata pontificum – şi puterea imperială – regalis potestas. [Duo quippe sunt, imperatur auguste, quibus principaliter mundus hic regitur: auctoritas sacra pontificum et regalis potestas]. Dintre acestea autoritatea preoţească este mult mai importantă fiindcă trebuie să dea seamă judecăţii divine pentru regii oamenilor. Fiindcă ştii că fiul nostru cel milostiv, că deşi au locul prim de demnitate asupra rasei umane, trebuie să te pleci la cei care au autoritate asupra lucrurilor divine şi trebuie să le priveşti ca mijloace pentru mântuirea ta. Ştii că este necesar pentru tine, în acele probleme care interesează primirea şi administrarea Tainelor, să fi ascultător autorităţii Bisericii mai mult decât să o controlezi. Astfel, în astfel de probleme trebuie să depinzi de judecata Bisericii în loc să cauţi să o formezi după voinţa ta. În probleme care se leagă de administraţie a disciplinei publice episcopul Bisericii, ştiind că imperiu v-a fost încredinţat prin mijloace divine sunt şi ei ascultători legilor cu scopul ca în aceste mijloace pur materiale opinii opuse să fie exprimate. Vă întreb, ar trebui să vă supuneţi la cei la care administraţia tainelor divine a fost încredinţată? Astfel, după cum există un mare pericol pentru ca papii să nu spună ce este necesar în probleme de maiestate divină, aşa să nu existe pericol pentru cei care sunt recalcitranţi în rezistenţă – în nişte vremuri în care ei ar trebui să fie ascultători. Inimile credincioşilor ar trebui plecate preoţilor în general, căci care slujesc sfintele taine într-un fel corect, cât mai multă încredere trebuie dată celui care prezidează asupra scaunului asupra căreia dumnezeirea a voit să fie pre-eminent peste toţi preoţii şi asupra cărora judecata evlavioasă a Bisericii are cinste peste ea?

Schisma Acachiană a diferit cu mult faţă de multele schisme ale trecutului tocmai fiindcă Roma a considerat schismele o ruptură totală, o pauză totală cu comuniunea tuturor Bisericilor estice – nu numai cu Constantinopolul. La Sinodul roman din 494 sau 495 de sub papa Ghelasie se descoperă această frântura acestei comuniuni frânte. Episcopul de Cumae; Misenus a fost trimis de papa Felix III la Constantinopol. Acolo a intrat în comuniune cu Acachie. Misenus a respins toate ereziile

„În special erezia lui Eutihie şi urmaşi lui Dioscor şi cei care i-au urmat precum şi cei care au ţinut comuniune cu el, adică Timotei Pisica, Petru Mongus al Alexandriei, Acachie al Constantinopolului, Petru cel Plin al Antiohiei şi toţi complicii lui şi toţi cei care au comunicat cu el. În toate acestea el respinge, condamnă şi anatematizează pe toţi şi pe toate cu blesteme – horribiliter execrari şi le promite că nu v-a avea nici un fel de înrudire cu astfel de oameni şi că pentru viitor el se v-a separa de ei.”

După ce Misenus şi-a retras toate afirmaţiile, papa Ghelasie a oferit o cuvântare lungă sinodului, concluzionând:

„în consideraţie cu faptul că Misenus a protestat în conformitate cu rânduiala că detestă toate ereziile şi în special pe cea a lui Eutihie, dimpreună cu Eutihie, Dioscor, Timotei Pisica, Petru al Alexandriei, Acachie al Constantinopolului şi Petru al Antiohiei şi cu toţi succesori lui şi cu toţi cei care urmează şi comunică cu ei şi că el i-a lovit o anatemă veşnică fie ca el să se împărtăşească din nou de harul comuniunii apostolice şi de demnitatea episcopală pe care a primit-o prin hirotonirea catolică.”

Ceea ce urmează are semnificaţie istorică, căci este reacţia episcopiilor şi a preoţilor la sinod. Episcopii s-au ridicat şi au exclamat de cincisprezece ori: „O, Hristoase auzi-ne! Mulţi ani trăiască Ghelasie!” de doisprezece ori au exclamat „Domnule Petru păzeşte-i.” De şapte ori au exclamat „fie ca el să ţină scaunul lui Pentru în timpul lui Petru!” – aceasta a fost o referinţă la o tradiţie din Roma unde Sfântul Petru a fost episcop timp de douăzecişicinci de ani, o tradiţie destul de neistorică. Apoi, pentru prima dată este înregistrată o documentaţie şi este menţionată legarea episcopului Romei ca „vicarul lui Hristos!”

Ar mai trebui menţionată că nu există nici o referinţă la infailibilitate papală în această scrisoare şi că noţiunea de „două autorităţi” a fost ridicată în trecut de Hosius către Constantius II, de Sfântul Ambrozie către Valentinian II şi Teodosie I şi de Augustin în De civitate Dei. Toată atitudinea papei Ghelasie este exprimată în mai multe scrisori. Ea a fost iritantă împăratului. Stilul său concis de scris a avut un efect penetrant şi iluminator. Ghelasie nici nu s-a deranjat să îşi anunţe alegerea în Constantinopol. El a scris mult lui Eufemie, pretinzând că Eufemie aparţinea unui „trup înstrăinat.” El l-a caracterizat pe Acachie ca şi un păcătos mai mare decât Eutihie tocmai fiindcă Acachie „ a cunoscut adevărul” şi totuşi s-a asociat cu „duşmanii adevărului” – Acachie a fost un eretic prin asociaţie. În scrisoarea lui Ghelasie către însoţitorul lui la Constantinopol, Faustus, a scris „consortium damnatorum est damnatus Acacius.” Unii cărturari au văzut în această noţiune „de erezie prin asociaţie” rădăcinile africane ale lui Ghelasie, influenţa africană a lui Tertulian, Ciprian şi Donatus. Faptul rămâne, că principiul folosit de Ghelasie nu este nimic mai mult decât o extensiune logică a conceptului teologic de erezie. Atitudinea dispreţuitoare a papei Ghelasie faţă de tronul patriarhal al Constantinopolului, pe care l-a redus la poziţia sa pro-niceiană ca şi un scaun sub Heraclea, nu a fost în nici un fel încurajator pentru Constantinopol – „an sedem apostolicam congruebat paroeciase Heraclensis eccelsie, id est Constantinopolitani pontificis vel quorumlibet aliorum.” El este considerat de mulţi ca cel care a iniţiat noţiunea de care a fost tradusă mai apoi în forma obişnuită vestică de adresare la împăratul bizantin – Imperator Graecorum. În spre creditul său trebuie admis că Sfântul Ghelasie a acţionat împotriva vestului latin cu aceiaşi vigoare pe care a folosit-o împotriva estului. El a luptat energetic împotriva rămăşiţelor de pelaghianism, în special în Dalmaţia şi şi-a folosit autoritatea şi energia pentru a extirpa păgânismul lânced din Roma. A protestat viguros împotriva practicii latine incipiente de a ţine cupa de la laici în primirea Sfintei Euharistii, o practică pe care el a calificat-o ca şi „sacrilegiu.” În aproximativ patru sau cinci ani papa Ghelasie a reuşit să adâncească despărţitura între Constantinopol şi Roma.