30 Petcu indd



Yüklə 74,71 Kb.
Pdf görüntüsü
tarix15.04.2018
ölçüsü74,71 Kb.
#38588


Tyragetia

, s.n., vol. I [XVI], nr. 2, 2007, 275-280.



Marian Petcu

ESCROCHERIE ŞI ŞANTAJ

ÎN PRESA ROMÂNĂ – SCHIŢĂ ISTORICĂ

În cercetările din domeniul istoriei presei am 

întâlnit nenumărate expresii ale reprezentărilor 

emoţionant-idealiste şi optimist-fanteziste despre 

profesia de jurnalist. Pionierii gazetăriei române, 

marcaţi de imperative iluministe, au crezut că ga-

zetarii trebuie să fi e preoţi ai adevărului, atleţi ai 

justiţiei, exemple de onoare şi de bună-credinţă. 

Pentru unii dintre ei, cum a fost şi Constantin 

C. Aricescu, semnele lucidităţii apar când presa 

noastră încă nu împlinise 30 de ani: „un jurna-

list trebuie să fi e garda de onoare şi de apărare a 

dreptăţii. Din nefericire, jurnaliştii, mai peste tot, 

speculează cu adevărul, cu interesele publicului. 

Asemenea oameni sunt mai de dispreţuit şi mai 

de temut decât banditul care, într-o cale întune-

coasă îţi cere noaptea, cu pistolul în piept, bursa 

sau viaţa” (Aricescu 1858, 114). 

 Această introducere binevoitor-îngăduitoare în 

tema de faţă anunţă un adevăr ce a marcat evo-

luţia presei noastre – cazurile de şantaj, de escro-

care, comise de jurnalişti ori de pseudo-jurnalişti. 

Escrocilor din presă li s-a spus „clienţi ai condicii 

criminale”, „apaşi ai presei”, „puşlamale”, „tică-

loşi”, „oameni de o condamnabilă speţă”, „piraţi 

ai condeiului”, „tăietori de pungi” etc. 

Mă ocup, în rândurile ce urmează, de câteva din-

tre cazurile din trecut, începând suita de evocări 

cu luna septembrie 1887, când administraţia 

ziarului  Lupta publica, în mai multe periodice, 

un anunţ din care reţinem: „Lupta face cunos-

cut tuturor abonaţilor ei din Capitală să nu mai 

plătească abonamentele decât în schimbul chi-

tanţelor pe hârtie colorată, refuzând chitanţele 

albe sau care se afl ă sustrase de către un anume 

Moriţ Grünfeld, fostul ei încasator, pe care l-a 

depărtat în urma descoperirilor făcute în con-

tră-i” (România liberă 27 septembrie 1887, 2).

 

Peste exact un an a venit rândul României libere 



să avertizeze publicul în legătură cu un pseudo-

reprezentant: „Afl ăm că un individ cu numele 

Pompei Popescu umblă pe la diferite persoane, 

sub diferite nume, ca reprezentant al României 



libere şi caută să încaseze abonamente în comp-

tul nostru. Am făcut deja plângere la Poliţie con-

tra acestui escroc. Prevenim totdeodată publicul 

să nu se lase a fi  înşelat” (România liberă 14 sep-

tembrie 1888, 3). 

La 1894, curtea cu juri din Focşani a avut de jude-

cat un „proces de presă” (decembrie). Ce se întâm-

plase? Un măcelar de profesie, Dănălache

1

, fon-


dase revista numită Luceafărul şi „graţie acestei 

arme, ziaristul-măcelar se dădu la un mic şantaj 

cu diferite proteste şi informaţiuni tendenţioase. 

Între altele, a atacat pe preşedintele tribunalului 

din localitate, d. Tăzlăuanu, că într-un proces al 

lui Dănălache ar fi  schimbat dispozitivul unei sen-

tinţe. După ce Luceafărul a ţinut acest cântec mai 

mult timp, se constată că d. Tăzlăoanu în acea zi 

nu participase la şedinţă şi prin urmare nu putu-

se săvârşi fapta pe care i-o imputa Dănălache (…) 

Juraţii au condamnat pe directorul Luceafărului 

la două luni închisoare şi 300 lei amendă” (Tim-

pul 1 (13) ianuarie 1895, 3).

 

În ziua de 26 martie 1905, corespondentul ziaru-



lui bucureştean Dimineaţa transmitea o relatare 

de la Constanţa despre un comerciant, Weisman, 

ce îl reclamase la poliţie pe Em. Cialînu. Cel de-

al doilea îi datora bani, însă refuza să-i restituie, 

motivând că are nevoie de fonduri pentru a edita 

gazeta  Steaua Constanţei  (Dimineaţa 27 martie 

1905, 3). Din păcate, presa nu a mai publicat ni-

1

 Dicţionarul Presei Româneşti (1731-1918), de Georgeta şi Ni-



colin Răduică, Editura Ştiinţifi că, Bucureşti, 1995 precizează 

că Luceafărul, „săptămânal politic şi economic, apare la Foc-

şani, 10 iul. 1894-14 mart. 1897, la început sub direcţia lui I. C. 

Ionescu (şi proprietar), apoi sub conducerea unui comitet (de 

la 14 august 1894)” (p. 262), de unde putem deduce că ….

„Caracteru’ şi talentu’ / E probleme epocale /

Într’o ţară când lipseşte / E fatale …”

(poet anonim, circa 1850)




II. Materiale şi cercetări

276


mic despre fi nalizarea confl ictului dintre cei doi

2

.



 

Şi redacţia Adevărul se va vedea în situaţia de a 

atrage atenţia asupra unui escroc, Iosif  R. Pe-

treanu, care se prezenta drept administrator al 

ziarului (Dimineaţa 11 august 1905, 3) şi solicita 

bani pentru abonamente (în provincie). Nu a fost 

singurul caz la Adevărul, pentru că la 25 septem-

brie 1906, administraţia acestui ziar publica ur-

mătorul anunţ: „Dnii Pepin Mirto şi L. Castelan, 

reporteri ai ziarelor Adevărul  şi  Dimineaţa au 

fost îndepărtaţi din aceste posturi din ziua de 

ieri. Cei ce doresc să ocupe aceste locuri se pot 

adresa direcţiunei noastre în fi ecare zi dela ore-

le 11-12 dimineaţa,  şi 4-6 d. am.” (Adevărul 25 

septembrie 1906, 2). Astfel de mesaje apăreau 

destul de rar, concedierile făcându-se discret. În 

ediţia din ziua următoare, administraţia explica 

ce o determinase să ia decizia de mai sus: „Doi 

reporteri ai noştri s-au dedat – ni se afi rmă – la 

acte de şantaj contra dr-ului Fessler, dentist, al 

cărui nume se zice că ar fi  fost amestecat într-o 

afacere de ordin intim, de care nu ne-am ocupat 

şi nu ne vom ocupa. Prima grijă a directorului 

acestui ziar a fost de a se adresa direct şi perso-

nal doctorului Fessler, care i-a confi rmat faptul, 

povestindu-i amănuntele acestei încercări de 

şantaj (…) Duminică seara, cei doi reporteri in-

corecţi au fost concediaţi, punându-se în ziarele 

noastre de Luni o notiţă (vezi mai sus – n.n.) în 

care se anunţa îndepărtarea lor…” (Adevărul, 26 

septembrie 1906, 2).

 

Curios este faptul că cei doi 



păreau să facă parte dintre jurnaliştii onorabili, 

din moment ce Pepin Mirto fusese ales, cu câte-

va luni în urmă, preşedintele Asociaţiei Reporte-

rilor din Bucureşti (la acea dată lucra la Univer-



sul), iar L. Castelan (Adevărul), vicepreşedinte 

al aceleiaşi Asociaţii. Fără  să aducă probe ale 

onorabilităţii colegilor eliminaţi din redacţiile 

amintite, unii jurnalişti au protestat în legătu-

ră cu aceste concedieri, utilizând în pledoariile 

lor mai degrabă invective la adresa administra-

ţiei, decât argumente. Este posibil ca Asociaţia 

Reporterilor să  fi  fost creată tocmai în scop de 

şantaj, nu ar fi  fost prima oară în istoria presei 

române.


 

Câţiva jurnalişti, cărora le venea greu să 

2

 Gazeta politică săptămânală Steaua Constanţei a fost fonda-



tă, potrivit dicţionarului citat (nota 3), în anul 1901 (14 oct.) 

până în 20 oct. 1902, editată la Constanţa, în perioada 3 nov. 

1902 şi 13 mart. 1905 – 15 ian. 1906 fi ind editată la Bucureşti, 

iar de la 16 februarie 1906, din nou la Constanţa, redactată de 

cpt. N. Marinescu, având pe A. Malcinovschi şi A. Mureşianu 

redactori. Din 20 martie 1905, gazeta trece sub conducerea 

unui comitet (p. 394).

accepte realitatea, chiar au protestat în legătu-

ră cu aceste concedieri, fără să aducă probe ale 

onorabilităţii celor doi. 

„Un pseudo-ziarist condamnat pentru şantaj” 

(Bran 1910, 2) titrau, cei de la Minerva, o notă 

despre A. Klein, publicată în ediţia din 16 ianu-

arie 1910: „Se pare că justiţia a început să aplice 

cu mai multă rigoare pedepse contra unor indivizi 

care dându-se drept ziarişti,  şantajează diferite 

persoane, estorcându-le sume de bani cu condiţia 

de a nu publica în diferitele gazete fapte cari în 

realitate n-au decât un fond imaginar (…) S. Pran-

gher îl acuză pe pseudo-gazetarul Alexandru Klein 

de şantaj. Inculpatul, printr-o scrisoare adresată 

d-lui S. Prangher îi cerea o sumă de bani pentru 

a nu publica printr-un pamfl et, oarecari pretinse 

fapte incorecte, în sarcina d-lui Prangher. Natural 

că d. Prangher nu i-a dat suma cerută  şi atunci 

Alexandru Klein, organizând o bandă de vânză-

tori, a răspândit în Capitală un pamfl et prin care 

descria în cele mai negre culori pe d. Prangher. 

Tribunalul, cu toată pledoaria d-lui Barbu Dela-

vrancea, a condamnat pe Alexandru Klein la 15 

zile închisoare corecţională  şi 1 leu despăgubiri 

civile. Sentinţa a fostă dată cu drept de apel”. 

Numărul cazurilor de şantaj ori de escrocare pare 

să fi  fost atât de mare, încât se punea problema 

dacă nu cumva imaginea jurnaliştilor era afectată 

iremediabil. De aceea, redactorii de la Acţiunea 

au găsit necesară avertizarea liderilor breslei, în 

termenii: „Atragem atenţiunea Sindicatului pre-

sei asupra chipului cum operează unii pretinşi zi-

arişti, escroci de profesiune, şi cerem intervenţia 

sa pe lângă autorităţile în drept, ca bunul renu-

me al adevăraţilor ziarişti să nu fi e atins şi târât 

în noroi de către aceşti piraţi ai condeiului. Spre 

edifi carea Sindicatului ziariştilor, îi semnalăm 

următorul fapt precis: Eri s-au prezentat comer-

ciantului Saparis, implicat într-o afacere delicată 

din care cauză a fost arestat şi eliberat în urmă, 

doi pretinşi ziarişti, în realitate doi indivizi fără 

profesiune şi cu un trecut dezastruos, cari dându-

se drept ziarişti i-au pretins o sumă de bani, pen-

tru ca presa să nu publice nimic în afacerea nu-

mitului comerciant. Fără intervenţia unui ziarist, 

membru în sindicatul presei, care s-a găsit din 

întâmplare acolo, şantajul ar fi  reuşit şi prestigiul 

adevăraţilor ziarişti ar fi  fost încă odată înjosit de 

către aceşti cavaleri de industrie cari poreclin-

du-se ziarişti operează în numele presei. Cerem 



M. Petcu, Escrocherie şi şantaj în presa română – schiţă istorică

277


cu insistenţă, ca comitetul sindicatului presei să 

găsească chipul de a înceta această ruşinoasă ex-

ploatare a onorabilului titlu de gazetar” (Acţiunea 

5 august 1911, 1). 

Cum era previzibil, eforturile multor redacţii de 

a câştiga simpatia cititorilor au fost compromise 

de către aşa-numiţii „apaşi ai presei” – jurnalişti 

ori pseudojurnalişti care şantajau, escrocau, amă-

geau oameni simpli, funcţionari etc. Uneori, fapte 

din această categorie au fost înregistrate în Viena, 

Paris, Roma, Sofi a etc. „Ni se comunică din Vie-

na că doi indivizi cu numele Brănişteanu (Braun-

ştein) şi Calafeteanu (Schonger Şerpeanu) se pre-

zintă la diferite persoane de acolo şi solicită sume 

în numele «Sindicatului ziariştilor». Comitetul 

(...) face cunoscut că n-a însărcinat pe nimeni să 

adune sume în numele acestei instituţiuni şi roa-

gă publicul să se ferească de indivizii cari voesc să 

facă afaceri în numele «Sindicatului ziariştilor»” 

(Acţiunea 27 mai 1912, 3) a fost reacţia liderilor 

gazetarilor bucureşteni. Faptul că Sindicatul Zia-

riştilor se afl a într-o etapă de colectare de fonduri 

pentru fi nalizarea lucrărilor la Palatul Ziariştilor, 

pare să-i fi  îndemnat pe mulţi să profi te, în sen-

sul de a solicita bani în numele acestei organizaţii 

profesionale. 

„O polemică vie s-a încins între unele ziare asupra 

chestiunei apaşilor presei (...) Apaşii presei vor 

continua să-şi exercite meseria şi unii dintr-înşii 

vor găsi, pentru motive diferite, chiar protectori 

între ziariştii adevăraţi  şi cum se cade (...) Asta 

pentru că suntem iertători  şi indulgenţi faţă cu 

moralitatea isvorâtă din câştigarea unei pâini. Şi 

apoi pentru ca s-o spunem pe şleau, prea puţin 

ne-am gândit să lucrăm pentru apărarea presti-

giului breslei noastre” (Adevărul 15 iulie 1912, 1) 

– scria un ziarist care alese drept semnătură lite-

ra  B. – „Publicul are în consecinţă despre noi o 

foarte proastă idee în fond. Ne socoate băeţi buni, 

ne apreciază uneori scrisul, dar n-a ajuns încă la 

convingerea că gazetăria este o meserie care, ca 

oricare alta, hrăneşte în mod cinstit pe cei cari o 

practică. Gazetarul e încă în ochii publicului un 

pârlit fără meserie, care are dreptul la pomana ce 

uneori i se dă de milă şi alte ori de frică. Cu aşa 

concepţie nu e de mirat că apaşii presei sunt pri-

miţi peste tot locul şi nu pleacă de nicăieri fără a 

fi  ciupit câte ceva (...) N-am făcut nimic pentru a 

apăra prestigiul meseriei noastre. Am făcut însă 

mult pentru a-l compromite. Mai întâi de toate, 

ne-am mâncat între noi; ziariştii dela ziarele de 

partid n-au ştiut să deosebească între politica 

partidului lor şi aceea a meseriei lor; au mutat 

patima din câmpul presei în cel al colegialităţei 

şi au căutat să distrugă pe gazetarul pe care nu-l 

puteau răpune prin presă, prin atacuri îndrepta-

te contra omului. Apoi s-au constituit grupuri de 

gazetari, cari sub diferite forme, au atacat publi-

cul la pungă. Publicaţii absolut inutile, reprezen-

taţii de binefacere, au servit iarăşi drept pretext 

pentru a scoate bani de la unii şi de la alţii. Nu 

era nimic incorect în formă, în aceste procedeuri, 

era însă ceva jignitor şi scoborâtor pentru mese-

ria noastră (…) Voim deci ca apaşii să dispară? 

Voim ca publicul să nu poată fi  înşelat de dânşii? 

Să lăsăm publicul în pace – să dea presei nesoli-

citat ce vrea el, banul pentru ziarul care-l cum-

pără, anunciurile şi inserţiunile de cari au nevoe 

– şi mai presus de toate să facem o despărţitură 

curată între noi şi acei apaşi cari uneori abuzează 

de numele nostru, mai întotdeauna uzează însă 

numai de concepţia greşită pe care o are publicul 

despre presă şi ziarişti”. 

Paradoxal, cu cât numărul pledoariilor de tipul 

celei de mai sus era mai mare, în paginile ziarelor, 

cu atât seria ticăloşiilor se intensifi ca, sub forme 

dintre cele mai diverse. 

La 26 iulie 1912, ziarul Acţiunea publica o ştire 

preluată din cotidianul brăilean Expresul, potri-

vit căreia „un individ cu numele de Asador, con-

damnat pentru fapte infamante s-a prezentat în 

mai multe localităţi din provincie cum şi în Brăi-

la în numele «Sindicatului Ziariştilor» cu o carte 

de legitimaţie falsă de de-a întregul solicitând 

ofrande pentru Palatul Presei. Publicul în inte-

resul său e rugat a cere intervenţia poliţiei deoa-

rece Sindicatul Presei nu a dat nici o delegaţie în 

acest sens” (Acţiunea 26 iulie 1912, 3).

 

Peste trei 



zile, cititorii Acţiunii afl au că „un domn Assador” 

s-a prezentat la redacţie  şi a negat cele relata-

te de Expresul. „Cu toate aceste, suntem infor-

maţi că la Brăila, ca şi prin alte oraşe şi-au făcut 

apariţia diferiţi escroci care operează în numele 

Sindicatului Presei, stângând bani de la naivi…” 

(Acţiunea 29 iulie 1912, 3), notau redactorii zia-

rului citat. 

Frecvenţa infracţiunilor a fost atât de mare, încât 

„Prefectura poliţiei Capitalei, în vederea alcătuirii 

tabloului ziariştilor adevăraţi, roagă să i se trimită 



II. Materiale şi cercetări

278


nu numai numele, dar şi adresele gazetarilor cari 

funcţionează pe lângă jurnalele cotidiene din Bu-

cureşti. Tabloul se face după cum am anunţat în 

scop de a nu se mai confunda – pe viitor – apaşii 

presei cu ziariştii cinstiţi” (Acţiunea 24 noiembrie 

1912, 3). 

Un nou caz, de astă dată la Sofi a. În 8 iunie 1929, 

Universul prelua o ştire din publicaţia  Oeuvre, 

care anunţase că directorul hotelului Imperial din 

Sofi a, se plânsese că un individ (care se prezen-

ta drept ziarist francez) părăsise hotelul fără să fi  

achitat nota de plată. În camera acestui ziarist a 

fost găsit un paşaport românesc, pe numele Teo-

dor Păunescu. Din ancheta poliţiei rezulta că Pău-

nescu, folosind documente falsifi cate ale redacţiei 

ziarului Oeuvre, încasase numeroase abonamen-

te în Sofi a. 

Mai târziu – şi mai grav, în anul 1935, redacto-

rii de la Facla, sesizaţi fi ind de cititori, atrăgeau 

atenţia că mai mulţi indivizi profi tau de calitatea 

de gazetari „spre a putea face pe lângă autorităţi 

şi afaceri nepermise, şantajând sau pretinzând…” 

(Facla 12 ianuarie 1935,  3). Unul dintre ei, Ni-

colae sau René Gheorghiu, promitea că poate 

obţine „orice scădere de impozite, ştergerea de 

amenzi  fi scale  şi multe altele. În schimb, cere 

sume importante de bani. Bineînţeles că nu se 

poate căpăta asemenea favoruri, dar mulţi naivi 

rămân extorcaţi de un pretins gazetar”. Redac-

ţia fusese anunţată că şi alţi pseudo-gazetari, ce 

se prezentau cu nume precum „Milian, Cambu-

reanu, Bursan etc.” făceau „tot felul de afaceri şi 

samsarlâcuri în numele acestei profesiuni, com-

promiţând pe adevăraţii ziarişti”,  şi cerea par-

chetului să reacţioneze. Faptele s-au întâmplat 

în ultima parte a anului 1934, iar ştirea a apărut 

în ianuarie 1935. În februarie, din corespondenţa 

unui jurnalist din Galaţi afl ăm că „Orştein Aron 

zis David, zis Doli, zis Orniţeanu din strada Prin-

cipesa Maria 11” (Facla 7 februarie 1935, 2) fo-

losea cărţi de vizită şi alte imprimate, dându-se 

drept ziarist ori student, după împrejurare. La 

Bacău, el reuşise să vândă, în baza unor adrese 

falsifi cate ale prefecturii judeţului Bacău, bilete 

pentru o conferinţă  fi ctivă, motiv pentru care a 

fost arestat şi înaintat parchetului. 

Şi tot în 1935, doi indivizi, Kraft-Tăreanu şi Ro-

senţveig-Rusescu, care se prezentau drept ziarişti 

de la ziarul Cumpăna vor fi  denunţaţi şi anchetaţi 

pentru fapta de şantaj, victima lor fi ind şeful per-

ceptorilor din comuna Militari (Facla 15 august 

1935, 2).

 

„Oto Krausman zis Creţeanu, e un escroc de cea 



mai desgustătoare  şi condamnabilă speţă”, nota 

un ziarist de la Facla, în 2 noiembrie 1937. „Prac-

tică anume înşelătoria cu garanţiile. Cu mirajul 

unei posibilităţi de a câştiga o pâine, numeroşi 

nenorociţi adună de unde şi cum pot o sumă de 

câteva mii de lei, pe care o aduc excrocului ca să 

obţină de la dânsul slujba de încasator de abo-

namente la o revistă inexistentă. Inutil să mai 

spunem că revista n-a apărut, iar cele trei-patru 

sute de mii de lei depuse în garanţie de circa o 

sută de victime au fost pur şi simplu sfeterisite. 

La cererea păgubaşilor, excrocul avea un răspuns 

prototip: vino mâine, vino poimâine, vino săptă-

mâna viitoare, vino la calendele greceşti…” (Facla 

2 noiembrie 1937, 4).

 

S-ar putea crede că infracţionalitatea a scăzut în 



timpul dictaturii sau al războiului, deoarece frica 

de sancţiuni ori de mobilizare pe front a înfrânt 

multe porniri criminale. Posibil la alţii, pentru că 

la noi nu s-a întâmplat aşa. Înştiinţate că diverşi 

indivizi, ziarişti, foşti ziarişti ori pseudoziarişti 

contractau abonamente în numele unor redacţii, 

la începutul anului 1944 autorităţile au emis un 

comunicat-avertisment în care se arăta, printre 

altele: „Comisiunea pentru controlul, verifi carea 

şi autorizarea publicaţiilor (…) adresează tuturor 

adevăraţilor ziarişti un însufl eţit apel, rugân-

du-i să denunţe pe toţi aceia cari trăiesc în afa-

ră de presă, aduc presei un atât de mare preju-

diciu moral, prin uzurparea titlului de ziarist şi 

prin abuzuri şi intimidări cari nu trebuesc puse 

în seama unei profesiuni de muncă şi cinste. În 

toate cazurile descoperite, Comisiunea a aplicat 

sancţiunile cuvenite, dar pentru stârpirea răului, 

este nevoie de concursul tuturor…” (Curentul 15 

februarie 1944, 3).

 

Ne vom opri aici cu seria escrocheriilor, pentru a 



avertiza cititorul în legătură cu nu puţinele însce-

nări de şantaj. Pentru intimidarea unora dintre 

jurnaliştii incomozi, pentru descurajarea redac-

ţiilor ce se arătau prea critice faţă de puternicii 

zilei, s-a recurs, nu o dată, la astfel de practici. 

Iată numai trei cazuri. Sub titlul „Înscenare contra 

Patriotului”, ziarul Conservatorul  făcea publică 

păţania unui redactor de la Patriotul, căruia i se 

înscenase un şantaj, în scopul discreditării ziaru-



M. Petcu, Escrocherie şi şantaj în presa română – schiţă istorică

279


lui (15 august 1902). Înscenarea fusese pusă la cale 

de un fost prefect de Prahova, pe care Patriotul îl 

criticase într-o campanie de presă, pe când acesta 

era în funcţie. Cei din redacţie s-au solidarizat cu 

colegul lor şi au demonstrat cu probe că articolele 

negative fuseseră deplin justifi cate de ilegalităţile 

comise de prefect şi au cerut Sindicatului Ziariş-

tilor să analizeze cazul de pretins şantaj, pentru 

a-şi demonstra buna credinţă (Conservatorul 15 

(28) august 1902, 3).

 

Niciodată nu a putut fi  probată vinovăţia celor doi 



angajaţi ai redacţiei Adevărul, un contabil şi un 

redactor arestaţi în septembrie 1902, pentru că ar 

fi  comis un şantaj (Conservatorul 3 (16) septem-

brie 1902, 2). După 15 zile de arest – deşi arestul 

preventiv în materie de presă nu era permis – vic-

timele au fost eliberate. În anul 1935, din cauza 

criticilor aduse unor reprezentanţi ai autorităţi-

lor, directorul ziarului Credinţa, Sandu Tudor, 

împreună cu doi dintre colaboratorii săi, Loreni-

an şi Banu, au fost victime ale unei înscenări de 

şantaj, cu complicitatea câtorva poliţişti. Arestaţi, 

depuşi la închisoarea Văcăreşti, cei trei vor fi  eli-

beraţi, din lipsă de probe, după câteva zile, însă 

redacţia Credinţa a continuat să fi e ţinta intimi-

dărilor şi a ameninţărilor.

Bibliografi e

Aricescu 1858: C.D. Aricescu, Presa, în Românul, anul II, nr. 29, 15 aprilie 1858, 114.

Acţiunea 5 august 1911: Acţiunea, 5 august 1911. 

Acţiunea 27 mai 1912: Acţiunea 27 mai 1912.

Acţiunea 26 iulie 1912: Acţiunea, 26 iulie 1912.

Acţiunea 29 iulie 1912: Acţiunea, 29 iulie 1912.

Acţiunea 24 noiembrie 1912: Acţiunea, 24 noiembrie 1912.

Adevărul 25 septembrie 1906: Adevărul, anul XVIII, nr. 6.143, 25 septembrie 1906.

Adevărul 26 septembrie 1906: Adevărul, anul XVIII, nr. 6.144, 26 septembrie 1906.

Adevărul 15 iulie 1912: Apaşii presei, în Adevărul, anul XXX, 15 iulie 1912.

Bariţiu 1912: Gheorghe Bariţiu, Anarhia şi corupţiunea presei nemţeşti. Presa maghiară. Presa daco-română

(c. 1886). Studii şi articole, Sibiu 1912.



Bran 1910: M. Bran, Un pseudo-ziarist condamnat pentru şantaj. Minerva II, 390, 16 ianuarie 1910, 2.

Conservatorul 15 (28) august 1902: Conservatorul, anul II, nr. 177, 15 (28) august 1902.

Conservatorul 3 (16) septembrie 1902: Conservatorul, anul II, nr. 191, 3 (16) septembrie 1902.

Curentul 15 februarie 1944: Curentul, anul XVII, nr. 5746, 15 februarie 1944.

Dimineaţa 27 martie 1905: Dimineaţa, anul II, nr. 414, 27 martie 1905.

Dimineaţa 27 martie 1905: Dimineaţa, anul II, nr. 414, 27 martie 1905.

Dimineaţa 11 august 1905: Dimineaţa, anul I, nr. 547, 11 august 1905.

Facla 12 ianuarie 1935: Facla, anul XV, nr. 1188, 12 ianuarie 1935.

Facla 7 februarie 1935: Facla, anul XV, nr. 1207, 7 februarie 1935.

Facla 15 august 1935: Facla, anul XV, nr. 1362, 15 august 1935.

Facla 2 noiembrie 1937: Facla, anul XVII, 2 noiembrie 1937.

Petcu 2005: Marian Petcu, Jurnalist în România – istoria unei profesii (Bucureşti 2005).

România liberă 27 septembrie 1887: România liberă, anul XI, nr. 3.025, 27 septembrie 1887.

România liberă 14 septembrie 1888: România liberă, anul XII, nr. 3302, 14 septembrie 1888.

Timpul 1 (13) ianuarie 1895: Timpul, anul XVII, nr. 1, 1 (13) ianuarie 1895.

Bribery, cheating and blackmail:  Romanian media

Abstract

The study draws attention to several cases of bribery and blackmail in which Romanian journalists or quasi-jour-

nalists were involved in 1887-1944. The lack of exact juridical regulations regarding this profession allowed crimes 

which increased in number when, e.g., the general public was informed that organisations (e.g., The Union of 

Journalists of Bucharest) were collecting funds for philanthropic activities or for buildings new offi ces. There were 

cases in which these acts of cheating or blackmail went beyond Romanian borders, and consequently the image of 

the profession was badly affected. It should be noted that the offi cials supported the blackmail process to ruin a 

journalists’ or even an editorial board’s image too. 




II. Materiale şi cercetări

280


Мошенничество и шантаж в румынской прессе – исторический очерк

Резюме

В данном исследовании представлены некоторые случаи мошенничества и/или шантажа, совершенного 

журналистами  или  псевдожурналистами  в  Румынии  в  период  с 1887 по 1944 гг.  По  причине  отсутствия 

строгой регламентации относительно доступа к профессии, нарушения увеличились, особенно тогда, когда 

общество информировали о том, что корпорационные организации (например, Профсоюз Журналистов 

Бухареста) собирают фонды для филантропических действий либо для строительства офисов. Иногда акты 

шантажа или мошенничества выходили за пределы страны, так что образ профессии сильно пострадал. 

Правда и то, что и представители власти инсценировали шантаж с целью компрометации  журналистов и 

даже всей редакции.

22.01.2007



Dr. Marian Petcu, Universitatea din Bucureşti, b-dul M. Kogălniceanu 36-46, sector 5, 70609, Bucureşti, România, 

e-mail:  marian_petcu2003@yahoo.com.



Yüklə 74,71 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə