55 Nr. 4, 2011 revista naţională de drept summary



Yüklə 117,75 Kb.
Pdf görüntüsü
tarix15.04.2018
ölçüsü117,75 Kb.
#38589


55

Nr. 4, 2011

REVISTA  NAŢIONALĂ  DE  DREPT

SUMMARY

In terms of legislative construction, the adjacent variations of the extortion offence are deployed in its 

standard version. Our scientific approach was directed to the juridical research of blackmailing through 

threat. Thus, besides the content and the essence of the threat, in this study were defined the standards 

that outline the adjacent actions that have certain points of convergence with other related offences, such 

as robbery, burglary etc. However, our debate issues even some problems regarding the General Part of 

the Penal Code, especially in the matter concerning the determination of criminal liability for extortion 

acts. Note that all problems have been analyzed in terms of national jurisprudence, thereby assuring the 

practical aspect of the research.

Î

infracţiuni, ceea ce va contribui la apecierea gradului 

de prejudiciabilitate pe care îl evocă fapta cercetată. 

Indubitabil, căci cererea de a transmite bunurile ori 

dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni 

cu caracter patrimonial – acţiuni principale, de unele 

singure, nu pot constitui o infracţiune în sine, adică nu 

sunt în măsură să atingă pragul minim de pericol social 

specific unei infracţiuni. Astfel, din analiza per ansam-

blu a incriminării faptei de şantaj se poate desprinde 

faptul că acţiunea principală dobândeşte o coloratură 

infracţională doar dacă aceasta este însoţită de o ame-

ninţare sau de realizarea uneia dintre ameninţări. De 

asemenea, investigarea particularităţilor acţiunilor adi-

acente ale şantajului va facilita depistarea conţinutului 

calitativ al infracţiunii de şantaj, care, cu siguranţă, va 

genera în ultimă instanţă o încadrare juridică corectă 

a faptelor comise. 

Din punctul de vedere al construcţiei legislative, 

modalităţile  acţiunilor  adiacente  sunt  dislocate  în 

număr de patru la varianta-tip a infracţiunii de şantaj 

(alin.(1) art.189 C.pen. RM) şi în număr de şase la 

categoria variantelor agravate prevăzute la alin.(2)-(4) 

art.189 C.pen. RM. Avându-se în vedere că spaţiul de 

publicare este unul îngust, iar domeiul ales de cercetare 

prea larg, demersul nostru ştiinţific va fi destinat doar 

investigării particularităţilor acţiunilor adiacente pre-

văzute la varianta-tip a componenţei de şantaj. Potrivit 

prevederii de la alin.(1) art.189 C.pen. RM, cele patru 

modalităţi ale acţiunii adiacente sunt: 

ameninţarea  cu  violenţă  adresată  persoanei, 

1) 

rudelelor sau apropiaţilor acesteia



ameninţarea cu răspândirea unor ştiri defăimă-

2) 


toare despre ele; 

ameninţarea cu deteriorarea sau cu distrugerea 

3) 

bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului;



ameninţarea  cu  răpirea  proprietarului,  pose-

4) 


sorului,  deţinătorului,  a  rudelor  sau  a  apropiaţilor 

acestora.

Avându-se  în  vedere  că  punctul  de  convergenţă 

dintre cele patru modalităţi ale acţiunilor adiacente ale 

şantajului îl constituie ameninţarea, în cele ce urmează 

vom elucida conţinutul şi esenţa acesteia. Astfel, potri-

vit Dicţionarului explicativ ilustrat al limbii române

1



termenul „ameninţare” implică patru accepţiuni. Într-o 

primă accepţiune, ameninţarea vizează o manifestare, 

prin vorbe, gesturi etc., a intenţiei de a face rău cuiva. 

Cea de-a doua şi cea de-a treia accepţiune fac referire 

la următorii termeni: pericol, primejdie, periclitare, 

primejduire.  Şi  doar  cea  de-a  patra  accepţiune  este 

una juridică, ea implicând următoarea explicaţie: in-

fracţiune care constă în alarmarea unei persoane prin 

manifestarea intenţiei de a săvârşi faţă de ea sau faţă 

de o rudă apropiată o faptă infracţională. Pe acelaşi 

făgaş se situează şi unele opinii exprimate în literatura 

de specialitate. Potrivit acestora, ameninţarea este un 

act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor, 

ACŢIUNILE  ADIACENTE  îN  CADRUL  FAPTEI 

PREjUDICIAbILE  DE  ŞANTAj  PREVăzUTE  LA 

VARIANTA-TIP  (alin.(1) art.189 C. pen. RM)

(Partea I)



Sergiu CRIjANovSCHI,

doctorand (USM)

Recenzent: Gheorghe ULIANovSCHI, doctor în drept, conferenţiar universitar (USM)

n vederea reliefării esenţei şantajului, o importanţă 

majoră are cercetarea acţiunii adiacente a acestei 




Nr. 4, 2011

REVISTA  NAŢIONALĂ  DE  DREPT

56

ea, soţul ei sau o rudă apropiată urmează să suporte un 

rău, constând în săvârşirea unei infracţiuni sau a unei 

fapte păgubitoare

2

, temere care o pune în situaţia de a 



nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista 

constrângerii.

3

În context, prezintă relevanţă şi interpretarea cau-



zală reţinută în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de 

Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele 

penale despre şantaj”, nr.16 din 7.11.2005

4

 (în conti-



nuare – Hotărârea Plenului CSJ nr.16/2005). În con-

formitate cu pct.5 al acesteia, ameninţarea se exprimă 

prin influenţarea psihică a victimei, care o determină 

să adopte o conduită cerută de făptuitor. Ameninţarea 

se exprimă în promisiunea aplicării anumitor măsuri (a 

violenţei, inclusiv a omorului; a răspândirii unor ştiri 

defăimătoare; a deteriorării sau distrugerii bunurilor; 

a răpirii) în raport cu victima, rudele sau apropiaţii 

acesteia, în cazul în care victima nu va îndeplini ce-

rerea făptuitorului. În acelaşi sens, Iu.Lari

5

 stabileşte 



just că, indiferent de genul de ameninţare, oricare ar fi 

el, suntem în prezenţa unor forme de influenţă asupra 

voinţei victimei în scopul de a o determina să transmită 

patrimoniul extorcat, iar după orientarea, caracterul şi 

intensitatea influenţei ele sunt asemănătoare.

În teoria dreptului penal se susţine, pe bună drep-

tate, că ameninţarea poate evalua în două ipostaze: 

ameninţare-faptă  şi  ameninţare-consecinţă.

6

 Trans-


punând această viziune tematicii abordate, reiterăm 

că prin esenţa şi conţinutul său ameninţarea în cadrul 

infracţiunii de şantaj apare în postură de faptă, nu de 

consecinţă. 

În aceeaşi ordine de idei, trecem în revistă urmă-

toarea definiţie a ameninţării-faptă: „influenţare asupra 

psihicului unei persoane concrete, asupra unui grup 

de  persoane,  asupra  comunităţii  în  ansamblu,  care 

se rezumă la existenţa unei hotărâri subiective de a 

cauza  daune  şi  la  posibilitatea  reală  de  survenire  a 

acestora”.

7

 



Prin urmare, condiţia sine qua non pentru amplifica-

rea semnificaţiei juridico-penale a ameninţării în cadrul 

şantajului este ca aceasta să fie reală. Pentru a aprecia 

ameninţarea ca având un caracter real, trebuie să ne 

conducem atât de semnele obiective (circumstanţele: 

numărul de persoane agresate, numărul făptuitorilor, 

comportamentul lor, frazele pronunţate şi intonaţia vo-

cii, gesturile şi mimica acestora; locul; timpul; modul; 

mijloacele şi instrumentele etc.), cât şi de cele subiective 

(gradul de percepţie a ameninţării de către victimă, 

conştientizarea acesteia de către făptuitor; caracteristica 

personalităţii făptuitorului şi a victimei). Doar o simbi-

oză dintre cele două semne este în măsură a răspunde 

acestei cerinţe. De aceea, nu este lipsită de relevanţă nici 

prevederea de la alin.(2) pct.5 al Hotărârii Plenului CSJ 

nr.16/2005, prin care se consemnează: „Caracterul real 

al ameninţării poate fi atestat chiar şi în cazul expunerii 

aparent cuviincioase, printr-o purtare corectă, a cererii 

făptuitorului. În astfel de cazuri însăşi ambianţa, creată 

de făptuitor, impune victima să se conformeze cererii 

acestuia (de exemplu, victima este înfricoşată de zvo-

nurile şi faptele legate de răfuiala cu cei care au refuzat 

să îndeplinească cererile făptuitorului)”.

Totuşi,  această  din  urmă  explicaţie  nu  poate  fi 

absolutizată; or, de vreme ce ameninţarea nu are un 

caracter explicit, aceasta fiind dedusă de către victimă 

din alte circumstanţe care creează acesteia o temere  

de  a  i  se  cauza  anumite  prejudicii  drepturilor  sau 

intereselor ocrotite de lege, este dificil a demonstra 

prezenţa  ei  în  cadrul  mecanismului  de  săvârşire  a 

faptei. Aceasta deoarece nu putem face abstracţie de 

la prevederile alin.(3) art.8 din Codul de procedură 

penală al Republicii Moldov

8

, potrivit cărora conclu-



ziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infrac-

ţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. În acelaşi 

timp, toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot 

fi înlăturate, se interpretează în favoarea bănuitului, 

învinuitului, inculpatului. 

Drept dovadă a alegaţiei de mai sus vom aduce 

următorul exemplu pe care îl găsim în literatura de 

specialitate – de înaintare a cererii patrimoniale lipsite 

de o ameninţare explicită: „Am aflat că desfăşuraţi 

activitate  de  întreprinzător,  iar  în  oraş  toţi  între-

prinzătorii ne plătesc. De aceea, începând cu luna 

următoare, ne veţi achita lunar (se numeşte suma). Nu 

ne veiţi achita nouă, vor veni alte bande din microra-

ionul vecin; ele însă nu se vor rezuma doar la vorbe. 

Astfel, întreprinzătorul, cunoscând despre faptul că 

cerinţa a fost expusă de către un membru al unui grup 

criminal  organizat,  necondiţionat  consimte  asupra 

cerinţei înaintate”.

9

 După cum este lesne de observat, 



ambianţa creată de făptuitor, in concreto: apartenenţa 

făptuitorului la un grup criminal organizat, precum şi 

informarea victimei despre faptul că toţi întreprinzătorii 

achită „taxa de protecţie”, impune victima să se con-

formeze cererii. Or, influenţa informaţională exercitată 

creează victimei o temere de a i se aduce atingere unor 

drepturi sau interese. Dar, respectând regula stipulată 

la alin.(3) art.8 C.proc.pen., orice îndoială va genera 

lipsa ameninţării. Nu există ameninţare, nu există nici 

componenţa de şantaj.

În acelaşi timp, nu are nici o relevanţă forma de 

manifestare a ameninţării. Aceasta poate fi verbală, 

scrisă sau chiar concludentă. Mai mult ca atât, ame-

ninţarea poate fi înaintată prin intermediul unor terţe 

persoane. 



57

Nr. 4, 2011

REVISTA  NAŢIONALĂ  DE  DREPT

După reliefarea generalizată a ameninţării, vom trece 

la dezvăluirea nemijlocită a modalităţilor normative 

ale acesteia. Prima formă stipulată la alin.(1) art.189   

C.pen. RM, dar şi cea mai răspândită în practica ju-

diciară, este ameninţarea cu violenţa. De remarcat că, 

spre deosebire de infracţiunea de jaf, la care conţinutul 

ameninţării cu aplicarea violenţei este concretizat ex-

pres în norma de incriminare la alin.(2) lit.e) art.187 

C.pen. RM, prin sintagma „nepericuloasă pentru viaţă 

şi sănătate”, precum şi spre deosebire de infracţiunea 

de tâlhărie, la care caracterul ameninţării este determi-

nat de sintagma „periculoasă pentru viaţă şi sănătate”, 

prevăzută la alin.(1) art.188 C.pen. RM, în cazul in-

fracţiunii de şantaj legiuitorul a lăsat fără o concretizare 

caracterul ameninţării cu aplicarea violenţei.

De aceea, în lipsa unei înfăţişări exprese a gradului 

de violenţă cu care se ameninţă în cazul şantajului, 

considerăm că aceasta poate fi atât nepericuloasă, cât 

şi periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei. 

Această alegaţie invocată şi susţinută de noi este în 

unison cu prevederile pct.7 al Hotărârii Plenului CSJ 

nr.16/2005, nu însă şi cu unele viziuni exprimate în 

literatura de specialitate, care încearcă să interprete-

ze în sens larg ameninţarea cu violenţa prin prisma 

oricăror infracţiuni care antrenează un anumit grad 

de  violenţă.  Bunăoară,  Iu.Lari  susţine  că  „amenin-

ţarea cu violenţa ... constă în intimidarea victimei, a 

rudelor sau apropiaţilor acesteia cu aplicarea violen-

ţei fizice, cum ar fi: provocarea leziunilor corporale 

de  grad  diferit,  lovirea,  violarea,  intrarea  în  raport 

homosexual (sublinierea ne aparţine – n.a.) etc.”.

10

 

Totuşi, această interpretare extinsivă nu-l împiedică 



pe autor să formuleze în aceeaşi publicaţie o concluzie 

contrară: „Materialele practicii judiciare demonstrea-

ză că ameninţările pot îngloba şi alte modalităţi de 

influenţă, care nu sunt prevăzute în dispoziţia art.189             

C.pen. Astfel, iarăşi este vorba despre o lacună legis-

lativă, care face dificilă calificarea corectă a acţiunilor 

în cauză. De exemplu, cum vor fi calificate acţiunile 

persoanei care cere de la victimă un bun patrimoni-

al, ameninţând-o cu comiterea acţiunilor huliganice 

(sublinierea ne aparţine – n.a.) asupra copiilor ei în 

cazul  neîndeplinirii  cerinţelor  înaintate”.

11

  De  aici 



apare  ca  firească  întrebarea:  De  ce  ameninţarea  cu 

săvârşirea violului sau cu acţiuni violente cu caracter 

sexual constituie modalităţi ale ameninţării cu violenţa 

în  contextul  infracţiunii  de  şantaj,  dar  ameninţarea 

cu  săvârşirea  actelor  de  huliganism  –  nu? Această 

întrebare apare pe fundalul punctului de convergenţă 

pe care îl au toate aceste infracţiuni, şi anume: atât 

infracţiunea  de  viol  (art.171  C.pen.  RM),  acţiunile 

violente cu caracter sexual (art.172 C.pen. RM), cât 

şi infracţiunea de huliganism, exprimată prin săvâr-

şirea  acţiunilor  intenţionate  care  încalcă  grosolan 

ordinea publică (art.287 C.pen. RM), implică cu titlu 

de acţiuni adiacente o oarecare violenţă fizică. Dar, 

asocierea acestei violenţe cu raportul sexual, cu actul 

de homosexualism sau cu acţiunile intenţionate care 

încalcă grosolan ordinea publică presupune incidenţa 

unor incriminări nomen juris. 

De asemenea, şi răpirea unei persoane ca incrimi-

nare de sine stătătoare poate să implice sub aspectul 

acţiunilor ajutătoare un grad de violenţă; spre exem-

plu, aplicarea loviturilor care pot conduce chiar la o 

vătămare medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. 

Însă, de vreme ce legiuitorul a uzitat de ameninţarea 

cu săvârşirea răpirii persoanei, fapt expres prevăzut 

în  alin.(1)  art.189  C.pen.  RM,  rezultă  că  dacă  in-

tenţia legiuitorului a fost tocmai de a reţine printre 

modalităţile de comitere a şantajului – ameninţarea 

cu comitererea infracţiunilor prevăzute la art.171 sau 

la art.172 C.pen. RM, în mod similar ameninţarea cu 

răpirea  proprietarului,  posesorului,  deţinătorului,  a 

rudelor sau apropiaţilor acestora – legiuitorul trebuia să 

prevadă distinct şi ameninţarea cu violul sau cu acţiuni 

violente cu caracter sexual. De aceea, ameninţarea cu 

violenţa ca modalitate de manifestare a constrângerii 

se rezumă doar la ameninţarea victimei cu astfel de 

cuvinte sau acţiuni, din care se desprinde evident in-

tenţia făptuitorului de a aplica violenţa fizică faţă de 

victimă, indiferent de gradul acesteia: nepericuloasă 

sau periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei, 

nu şi ameninţarea cu săvârşirea faţă de ea sau apropiaţii 

ei a unor infracţiuni; or, în acest din urmă caz, riscăm 

să încălcăm principiul legalităţii prin interpretarea ex-

tensivă defavorabilă a legii, fapt interzis de prevederile 

alin.(2) art.3 C.pen. RM.

În alt context, trebuie să facem o distincţie din-

tre  conţinutul  normativ  al  ameninţării  cu  aplicarea 

violenţei şi conţinutul faptic al acesteia. Astfel, dacă 

conţinutul normativ al ameninţării în cazul şantajului 

nu este concretizat în norma de incriminare, atunci nu 

este exclus ca conţinutul faptic al ameninţării să fie unul 

neconcretizat, cât şi concretizat (ameninţare cu omor, 

ameninţare cu aplicarea vătămării grave a integrităţii 

corporale sau a sănătăţii). Astfel privite lucrurile, în 

ipoteza ameninţării cu vătămarea gravă a integrităţii 

corporale sau a sănătăţii, în virtutea concurenţei dintre 

o parte şi un întreg (art.118 C.pen. RM), se va aplica 

numai alin.(1) art.189 C.pen. RM, nefiind necesară 

încadrarea  suplimentară  în  conformitate  cu  art.155 

C.pen. RM – „Ameninţarea cu omor sau cu vătămarea 

gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii”. În acelaşi 

timp, nu putem face abstracţie de faptul că, în ipoteza 



Nr. 4, 2011

REVISTA  NAŢIONALĂ  DE  DREPT

58

ameninţării cu moartea, fapta implică o încadrare în 

conformitate cu varianta agravată prevăzută la lit.d) 

alin.(2) art.189 C.pen. RM.

Dat fiind faptul că ameninţarea cu aplicarea vio-

lenţei este incidentă şi infracţiunii de jaf (alin.(2) lit.e) 

art.187 C.pen. RM) şi infracţiunii de tâlhărie (alin.(1) 

art.188 C.pen. RM), apare necesitatea delimitării unor 

asemenea fapte, în particular când aceasta este însoţită 

de cererea de a se transmite bunurile.

O primă disonanţă dintre tâlhărie sau jaf, pe de o 

parte, şi şantaj, pe de altă parte, reliefată în literatura 

de specialitate, vizează aspectul temporal al realizării 

ameninţării. Astfel, potrivit autorilor ruşi L.D. Gauh-

man şi S.V. Maximov

12

, realizarea ameninţării extor-



catorului se presupune în viitor, şi anume: în situaţia 

în care victima nu va îndeplini cerinţele patrimoniale 

ale făptuitorului. În contrast, în caz de neexecutare a 

cerinţelor patrimoniale ale făptuitorului, înfăptuirea 

ameninţării cu aplicarea violenţei nepericuloase pen-

tru viaţă şi sănătate – în cazul jafului sau realizarea 

ameninţării cu aplicarea violenţei periculoase pentru 

viaţă şi sănătate – în cazul tâlhăriei se preconizează 

a fi materializată însă imediat. De aceeași părere este 

şi L.K. Malahov: „Sensul ameninţării în cazul dobân-

dirii prin şantaj a bunurilor proprietarului se exprimă, 

în  primul  rând,  în  facilitarea  dobândirii  bunurilor, 

iar, în al doilea rând, în faptul că realizarea ei este 

preconizată pe viitor (sublinierea ne aparţine – n.a.), 

ca răzbunare pentru refuzul de a transmite avantajele 

cerute”.


13

  În  alt  context,  acelaşi  autor  îşi  întăreşte 

optica  susţinută,  menţionând:  „În  cazul  ameninţă-

rii,  ca  metodă  de  dobândire  prin  şantaj  a  avutului 

proprietarului, victima îşi dă seama că acţionează o 

oarecare condiţie de amânare, deci lipseşte perico-

lul realizării imediate a ameninţării (sublinierea ne 

aparţine – n.a.)”.

14

 Aceeaşi opinie este împărtăşită şi 



de autorul Z.A. Neznamova.

15

 Însă, pe lângă alegaţia 



orientării extorcatorului de a aplica violenţa în viitor în 

cazul nesatisfacerii cerinţelor cu caracter patrimonial, 

autorul susţine că realizarea imediată a ameninţării 

metamorfozează violenţa psihică în violenţă fizică, 

iar şantajul – în jaf sau tâlhărie.

Reieşind din caracterul polemizat al opticii vizate, 

nu contestăm faptul că violenţa psihică poate să se 

metamorfozeze  în  violenţă  fizică,  dar  să  acceptăm 

că şantajul se transformă în jaf sau tâlhărie este de 

neconceput. Aceasta deoarece nu poate fi invocat un 

„salt” calitativ al faptelor prejudiciabile care nu sunt 

din aceeaşi categorie; or, şantajul, spre deosebire de 

jaf ori tâlhărie, nu constituie o sustragere. De aceea, 

în legătură cu criteriul de delimitare formulat, mai 

aproape de adevăr ni se pare opinia autorului rus L.V. 

Serdiuk


16

, potrivit căruia ameninţarea în cazul infrac-

ţiunii  de  şantaj,  de  regulă  (sublinierea  ne  aparţine 

– n.a.), este îndreptată în viitor, adică făptuitorul nu 

intenţionează s-o realizeze instantaneu. Considerăm 

că această din urmă opinie primează datorită faptului 

că nu este una categorică, astfel încât, lăsând o anu-

mită doză de flexibilitate, este în măsură să răspundă 

esenţei şi conţinutului infracţiunii de şantaj.

Un punct de vedere similar îl împărtăşeşte autorul 

Iu.Lari


17

: „Chiar şi în cazul şantajului, ameninţarea 

poate  fi  realizată  imediat,  după  ce  a  urmat  refuzul 

victimei de a transmite bunurile cerute”.

Iată un exemplu din practica judiciară care funda-

mentează alegaţia de mai sus: la 05.05.2008, apro-



ximativ  la  ora  21:00,  L.A.,  aflându-se,  în  stare  de 

ebrietate narcotică, în casa părinţilor săi din comuna 

Bubuieci, prin ameninţare cu aplicarea violenţei şi 

deteriorarea bunurilor ce aparţin părinţilor, a cerut 

de la mama sa, L.Z., să-i transmită suma de 3000 lei. 

Însă, fiind refuzat, inculpatul în continuare a amenin-

ţat-o pe mama sa că, în caz dacă nu-i va transmite 

suma de 3000 lei, îi va da foc la casă şi o va omorî. În 

mod intenţionat, a aplicat ultimei, de la 05.05.2008, 

ora  21:00,  aproximativ  până  la  06.05.2008,  ora 

04:00, multiple lovituri cu pumnii în cap şi în alte 

regiuni  ale  corpului,  a  lovit-o  cu  telefonul  în  cap, 

a muşcat-o de nas, a stropit-o cu cafea fierbinte, a 

aruncat în ea cu ţigări aprinse, a sugrumat-o cu mâi-

nile de gât, încercând să o stranguleze, cauzându-i 

astfel  vătămări  corporale  uşoare

18

  (sublinierea  ne 

aparţine – n.a.).

Nu este exclusă însă situaţia ca făptuitorul să treacă 

imediat  la  materializarea  ameninţării,  neaşteptând 

chiar un refuz din partea victimei de a i se transmite 

banii ceruţi. Pentru a ne justifica concepţia promovată, 

vom apela la următoarea speţă:  la 11.04.2005, ora 



12:00, C.Gh., prin înţelegere prealabilă cu o persoană 

identificată de organul de urmărire penală, în privin-

ţa căreia materialele sunt disjunse într-o procedură 

separată, urmând indicaţiile şi conform informaţiei 

parvenite de la C.M., s-au deplasat la locul de muncă 

al cet. A.R. – str. Bacioii Noi 14, mun. Chişinău. Ajunşi 

acolo, ameninţându-l pe ultimul cu violenţa (sublini-

erea ne aparţine – n.a.), precum şi aplicând faţă de 



el violenţă nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea 

lui (sublinierea ne aparţine – n.a.), manifestată prin 

aplicarea loviturilor cu bastonul, mâinile şi picioarele 

peste diferite părţi ale corpului, invocând un motiv 

inventat, i-au cerut acestuia să transmită în folosul 

lui C.M. bani în sumă de 500 lei. Ulterior, C.Gh. şi 

persoana identificată au primit de la A.R., în aceeaşi 

zi şi în acelaşi loc, 200 lei.

19



59

Nr. 4, 2011

REVISTA  NAŢIONALĂ  DE  DREPT

În acelaşi timp, pentru soluţionarea definitivă a mo-

mentului preconizat de realizare a ameninţării în cazul 

şantajului, ne vom prevala şi de interpretarea oficială 

în materie. Astfel, în conformitate cu alin.(2) pct.23 

al  Hotărârii  Plenului  CSJ  nr.16/2005,  se  reliefează 

potenţialele ipoteze de aplicare a art.189  C.pen. RM, 

în detrimentul componenţelor de la art.187 sau 188 

C.pen. RM:

făptuitorul cere transmiterea bunurilor în viitor, 

a) 

ameninţând cu aplicarea imediată a violenţei (sublini-



erea ne aparţine – n.a.), dacă victima nu va consimţi 

să-i execute cererea

făptuitorul  cere  transmiterea  bunurilor  în  vii-

b) 


tor, ameninţând, totodată, să aplice violenţa în viitor 

(sublinierea ne aparţine – n.a.), dacă victima nu-i va 

îndeplini cererea;

 făptuitorul cere transmiterea bunurilor în viitor 

c) 

şi aplică violenţa în vederea asigurării realizării cererii 



sale (sublinierea ne aparţine – n.a.). 

Regretabil este că printre modalităţile faptice enu-

merate nu se conţine şi ipoteza ce rezultă din speţa 

prezentată supra, reflectată în Decizia Curţii Supreme 

de Justiţie din 10.02.2010, în Dosarul nr.1re-381/10: 

făptuitorul cere transmiterea bunurilor în viitor, ame-

ninţând victima cu aplicarea violenţei şi aplicând vi-

olenţa imediat, în vederea asigurării realizării cererii 

sale. Deşi unii ar riposta, invocând că nominalizarea 

în una şi aceeaşi ipoteză atât a ameninţării cu aplicarea 

violenţei, cât şi a aplicării acesteia, este lipsită de im-

portanţă din motiv de transformare a violenţei psihice 

în  violenţă  fizică,  precum  şi  din  cauza  caracterului 

alternativ al acţiunilor adiacente ale şantajului, în re-

alitate însă incidenţa a mai multor acţiuni facultative 

implicate în mecanismul infracţional denotă, incontes-

tabil, gradul de pericol social al faptei prejudiciabile şi 

periculozitatea pe care o comportă făptuitorul, motiv 

pentru care nu poate să nu fie luată drept circumstanţă 

de individualizare a pedepsei. 

Totuşi, această din urmă ipoteză imputată de noi 

nu poate suplini definitiv lista modalităţilor faptice; 

or, acestea nu sunt lipsite de fluctuaţie. Indubitabil, 

căci din cele trei ipoteze identificate de Plenul Curţii 

Supreme de Justiţie a Republicii Moldova mai putem 

deduce şi alte variaţii: făptuitorul cere transmiterea 

bunurilor în viitor, ameninţând cu aplicarea imediată 

a violenţei, dacă victima nu va consimţi să-i execute 

cererea, iar după obţinerea refuzului aplică violenţa 

imediat  sau  în  viitor;  făptuitorul  cere  transmiterea 

bunurilor  în  viitor,  ameninţând,  totodată,  să  aplice 

violenţa  în  viitor,  dacă  victima  nu-i  va  îndeplini 

cererea, iar după obţinerea refuzului aplică violenţa 

imediat sau în viitor etc.

În concluzie la cele etalate mai sus: nu caracterul 

viitor de materializare a ameninţării constituie linia 

de demarcare dintre jaf sau tâlhărie şi infracţiunea de 

şantaj, ci tocmai orientarea făptuitorului de a obţine 

bunurile în viitor. De aceea, consemnăm ca fiind reuşită 

interpretarea oficială realizată de Plenul Curţii Supreme 

de Justiţie, reţinută în alin.(1) pct.23 din Hotărârea 

nr.16/2005, potrivit căreia, delimitând şantajul de jaf 

sau tâlhărie, instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont 

că în cazul şantajului intenţia făptuitorului este orientată 

spre dobândirea bunurilor cerute în viitor (sublinierea 

ne aparţine – n.a.), pe când dobândirea bunurilor în 

cazul jafului sau tâlhăriei are loc simultan (sublinierea 

ne aparţine – n.a.) cu aplicarea violenţei sau cu ame-

ninţarea aplicării acesteia, ori îndată (sublinierea ne 

aparţine – n.a.) după realizarea acestor acţiuni. Într-o 

anumită măsură, la această interpretare au contribuit 

reminiscenţele fostei Hotărâri a Plenului Judecăroriei 

Supreme a Republicii Moldova „Cu privire la practica 

judiciară în procesele penale despre sustragerea averii 

proprietarului”,  nr.5  din  06.07.1992

20

.  Or,  potrivit 



pct.9 al acesteia, delimitând şantajul de jaf sau tâl-

hărie, judecătoriile vor ţine cont de faptul că în cazul 

şantajului amenunţarea cu aplicarea forţei e îndreptată 

spre obţinerea bunurilor în viitor, dar nu în momentul 

ameninţării. 

Deci, drept criteriu principal de delimitare a com-

ponenţelor vizate poate să evolueze aspectul temporal 

al  orientării  făptuitorului  de  dobândire  a  bunurilor, 

nicidecum însă aspectul temporal al realizării amenin-

ţării, ultimul având doar caracter facultativ în procesul 

de disociere a infracţiunilor de jaf sau tâlhărie, pe de o 

parte, şi şantaj, pe de altă parte.

Pe lângă această deosebire, în literatura de speci-

alitate a fost susţinută opinia, potrivit căreia şi scopul 

realizării  ameninţării  reprezintă  linia  de  demarcare 

dintre şantaj, jaf sau tâlhărie. In concreto, autorul rus 

L.V. Serdiuk

21

 susţine că la şantaj făptuitorul realizează 



ameninţarea în scop de răzbunare, fiindcă n-a fost înde-

plinită cererea lui, dar nu în scopul obţinerii violente a 

patrimoniului. O asemenea abordare ni se pare absolut 

nefondată, motiv pentru care vom aduce următorul ar-

gument în vederea exprimării dezacordului: nu în toate 

cazurile făptuitorul trece la materializarea ameninţării 

din motiv de răzbunare, şi nu în scop de răzbunare, 

aşa cum invocă autorul. O dovadă în acest sens este şi 

speţa la care am apelat supra, ce se conţine în Decizia 

Curţii Supreme de Justiţie din 10.02.2010, în Dosarul 

nr.1re-381/10: făptuitorul a ameninţat iniţial victima 

cu violenţa, precum şi, imediat după aceasta, a aplicat 

faţă de ea violenţa. Deoarece pe fundalul de desfăşu-

rare a mecanismului infracţional nu apare un refuz de 




Nr. 4, 2011

REVISTA  NAŢIONALĂ  DE  DREPT

60

Semnat pentru tipar 18.05.2011. Formatul 60x84 1/8. 

Tipar ofset. Coli de tipar conv. 10,5.  Tiparul executat la SRL 

Cetatea de Sus



.

Tiraj – 650.



realizare a cererii parvenit din partea victimei, între 

momentul iniţial de ameninţare şi până la realizarea 



de facto a acestei ameninţări, răzbunarea, ca atare, nu 

poate fi pusă la baza aspectului motivaţional de compo-

rament al făptuitorului. Incontestabil, în această ipoteză 

elementul catalizator al materializării ameninţării îl 

constituie imboldul de influenţare asupra victimei în 

vederea asigurării realizării cererii patrimoniale.

Reieşind din cele etalate mai sus, considerăm că o 

deosebire principială ce rezultă din sediul materiei rezi-

dă în faptul că ameninţarea cu violenţa în cadrul jafului 

şi tâlhăriei reprezintă un mijloc de dobândire ilicită a 

bunurilor ce se află în posesia victimei, pe când la şantaj 

ameninţarea cu violenţa constituie tocmai mijlocul de 

constrângere a victimei de a transmite făptuitorului 

aparent benevol averea. Veridicitatea acestei distincţii 

se desprinde chiar din interpretarea sistemică a faptei de 

sustragere, care presupune o deposedare şi o imposeda-

re, cu fapta de şantaj, a cărei esenţă este determinată de 

sintagma normativă „cererea de a transmite bunurile”. 

De altfel, conţinutul acestei supoziţii este confirmat şi 

de V.Cuşnir, care susţine următoarele: „Spre deosebire 

de jaf sau tâlhărie, însuşi făptuitorul nu ia bunurile din 

posesia proprietarului, ci pe o cale ilegală, folosind 

diferite metode de influenţă asupra conştiinţei şi voin-

ţei acestuia, cere ca el să transmită bunurile în folosul 

făptuitorului sau în folosul altor persoane”.

22

După această disociere absolut necesară, nu putem 



să nu reflectăm opinia pe care o îmbrăţişăm în totalitate 

vis-à-vis de acest subiect. Aceasta aparţine autorului 

E.Visterniceanu

23

,  potrivit  căreia  soluţionarea  pro-



blemei de delimitare dintre aceste infracţiuni depinde 

de gradul de îmbinare a trei momente: a momentului 

transmiterii bunurilor; a momentului ameninţării cu 

violenţa; a momentului aplicării violenţei.



(continuare în numărul următor)

Note:

1

 Dicţionarului explicativ ilustrat al limbii române / Co-



ord. Eugenia Dima. – Chişinău: ARc, 2007, p.60.



A se vedea: A.Barbăneagră, Gh.Alecu, V.Berliba ş.a. 



Codul Penal al Republicii Moldova: Comentariu. (Legea 

nr.985-XVI din 18.04.2002. Cu toate modificările operate 

până la republicare în Monitorul Oficial al Republicii Mol-

dova nr.72-79/195 din 14.04.2009. Adnotat cu jurispruden-

ţa CEDO şi a instanţelor naţionale). – Chişinău: Sarmis, 

2009, p.394.



A se vedea: O.Loghin, T.Toader. Drept penal român. 

Partea Specială. – Bucureşti: Şansa, 2001, p.231. 

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Mol-



dova, 2006, nr.4, p.7.



A se  vedea: Iu.Lari. Latura  obiectivă a şantajului  // 

Analele Ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI 

RM, 2003, ediţia a IV-a, p.208. 



A  se  vedea:  О.И.  Коростылев.  Уголовно-правовая 

характеристика  угрозы:  Автореферат  диссертации 

кандидата  юридических  наук.  –  Ставрополь,  2004, 

p.11. 

7

 Ibidem.



8

 Codul de procedură penală: Legea Republicii Moldo-

va nr.122-XV din 14 martie 2003 // Monitorul Oficial al 

Republicii  Moldova,  2003,  nr.104-110.  (07  iunie).  În  vi-

goare din 12 iunie 2003.

9

  C.Абросимов.  Проблемы  ответственности  за 



вымогательство // Законность, 1999, nr.5, p.25-26.

10 


Iu.Lari. Op.cit., p.204.

11

 Ibidem, p.208.



12 

A se vedea: Л.Д. Гаухман, С.В. Максимов. Ответ-

ственность  за  преступления  против  собственности. 

3-е изд., испр. – Москва: ЮрИнфоР, 2002, p.121.

13

 Л.К. Малахов. Ответственность за вымогатель-



ство: квалификация и нака зание по российскому и за-

рубежному  праву.  –  Нижний  Новгород:  Номос,  1995, 

p.27.


14

 Ibidem, p.67.

15

  A  se  vedea:  Уголовное  право.  Особенная  часть: 



Учебник  для  вузов  /  Под  ред.  И.Я.  Козаченко,  З.А. 

Незнамовой,  Г.П.  Новоселова.  –  Москва:  НОРМА-

ИНФРА.М, 1998, p.241.

16

  A  se  vedea:  Л.В.  Сердюк.  Психическое  насилие 



как предмет уголовно-правовой оценки следователем. 

Учебное пособие. – Волгоград: ВСШ МВД СССР, 1981, 

p.52.

17

 Iu.Lari. Op.cit., p.204.



18

  Decizia  Curţii  Supreme  de  Justiţie  din  09.03.2010. 

Dosarul nr.1ra-218/10 // www.csj.md

19

  Decizia  Curţii  Supreme  de  Justiţie  din  10.02.2010. 



Dosarul nr.1re-381/10 // www.csj.md

20

  Culegeri  de  hotărâri  explicative  ale  Plenului  Curţii 



Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (mai 1974-iulie 

2002). – Chişinău: Tipografia Centrală, 2002, p.327.

21

  A  se  vedea:  Л.В.  Сердюк.  Психическое  насилие 



как предмет уголовно-правовой оценки следователем. 

Учебное пособие. – Волгоград: ВСШ МВД СССР, 1981, 

p.52.

22

  A.Barbăneagră,  Gh.Alecu,  V.Berliba  ş.a.  Op.cit., 



p.394.

23 


A  se  vedea:  E.Visterniceanu.  Răspunderea  penală 

pentru  tâlhărie.  –  Chişinău:  Tipografia  Centrală,  2006, 

p.219.

Yüklə 117,75 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə