Ion pachia tatomirescu I dum



Yüklə 2,21 Mb.
səhifə1/26
tarix06.05.2018
ölçüsü2,21 Mb.
#41670
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   26


 ION PACHIA TATOMIRESCU  DIC[IONAR ESTETICO-LITERAR, LINGVISTIC, RELIGIOS, DE TEORIA COMUNICA[IEI...

(CONCEPTE OPERA[IONALE DISCIPLINARE {I INTERDISCIPLINARE, LA CARE SE APELEAZ~ FRECVENT

%N PRODUCEREA {I %N „ANATOMIA“ TEXTULUI)

Biblioteca Enciclopedicus

Coperta: Mugur Br@descu.

ISBN: 973–97530–8–6

© Editura AETHICUS, 2003

Str. Intrarea Lung@, nr. 1

1900 – Timi}oara

Printed in Romania.

ION PACHIA TATOMIRESCU

DIC[IONAR ESTETICO-LITERAR, LINGVISTIC,

RELIGIOS, DE TEORIA COMUNICA[IEI...



(CONCEPTE OPERA[IONALE DISCIPLINARE {I INTERDISCIPLINARE, LA CARE SE APELEAZ~ FRECVENT %N PRODUCEREA {I %N „ANATOMIA“ TEXTULUI)




EDITURA AETHICUS

Timi}oara

2003

Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale



PACHIA TATOMIRESCU, ION

Dic]ionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunica]iei... / Ion Pachia Tatomirescu. – Timi}oara: Aethicus, 2003

p. 500; 21 cm. – (Biblioteca Enciclopedicus)

ISBN: 973–97530–8–6

821. 135. 1– 94

 Absurdul

(lat. absurdus; cf. fr. absurde, „lipsit de sens“)


Absurdul este o categorie estetico-literar@ derivat@ din cultivarea în fertilele c$mpuri ale artei cuv$ntului a aristotelicului principiu, reductio ad absurdum, valorific$nd în „materie sensibil@“ sensuri „invers-logice“, înc$t „reversul realului“, „negativul existen]ial“ se constituie, de fapt, în „solu]ie revelatoare“ a ceea ce este „pozitiv“, }i invers.

Programatic-estetice}te, absurdul se impune ca inconfundabil@ dimensiune spiritual@ / literar@ c@tre jum@tatea secolului al XX-lea (literatura / teatrul absurdului), gra]ie unor mari filosofi / scriitori ce ilustreaz@ totodat@ }i existen]ialismul, neafl$nd capacitatea ens-ului uman de a fi ^n acord / sens cu legile / canoanele societ@]ii: Edward Albee, Samuel Beckett, Albert Camus, Eugen Ionescu, Jean-Paul Sartre }. a. Albert Camus ne ^ncredin]eaz@ – ^n celebrul s@u eseu, Mitul lui Sisif (1942): «E necesar s@ spunem de la ^nceput c@, pentru ca o oper@ absurd@ s@ fie cu putin]@, trebuie ca g$ndirea, sub forma sa cea mai lucid@, s@-}i aib@ partea ei. Dar ^n acela}i timp ea nu trebuie s@ se manifeste dec$t ca inteligen]@ ordonatoare. (...) Opera de art@ se na}te atunci c$nd inteligen]a renun]@ s@ mai emit@ ra]ionamente asupra concretului. Ea ^nseamn@ triumful c@rnii. (...) Opera de art@ ^ntruchipeaz@ o dram@ a inteligen]ei, a c@rei dovad@ nu o face dec$t indirect. Opera absurd@ pretinde un artist con}tient de aceste limite }i o art@ ^n care concretul nu semnific@ nimic mai mult dec$t el ^nsu}i. (...) Opera ^ntruchipeaz@ a}adar o dram@ intelectual@. Opera absurd@ ilustreaz@ g$ndirea ce renun]@ la iluziile sale }i care se resemneaz@ s@ nu mai fie dec$t o inteligen]@ ce se folose}te de aparen]e, acoperind cu imagini ceea ce nu are nici o ra]iune. Dac@ lumea ar fi inteligibil@ arta nu ar exista.» (CMS, 103 sq.). Teatrul absurdului ionescian – dup@ cum se poate afla }i din Note }i contra-note de Eugen Ionescu (1962) – ^}i revendic@ neputin]a diferen]ierii dintre comic }i tragic: «Eu n-am putut niciodat@ s@ ^n]eleg diferen]a care se face ^ntre comic }i tragic. Comicul fiind intui]ia absurdului, ^mi pare mai disperant dec$t tragicul. Comicul nu ofer@ nici o ie}ire... Spun „disperant“, dar ^n realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare sau de speran]@.». %n teatrul absurdului se renun]@ la normele arhitectural-conflictuale „exterioare“, autorul ar@t$ndu-se mai preocupat de „relevarea paradoxal@“ a resorturilor interioare ale construc]iei dramatice. %n „decaedrul“ capodoperelor absurdului au memorabil@ str@lucire: «C$nt@rea]a cheal@», «Rinocerii» }i «Regele moare» de E. Ionescu, «Procesul» }i «Metamorfoza» de Franz Kafka, «A}tept$ndu-l pe Godot» de S. Beckett, «Ciuma» de A. Camus, «Diavolul }i bunul Dumnezeu», «Mu}tele» }i «T$rfa ^n respect» de Jean-Paul Sartre.


 Accent

(lat. accentus, „intona]ie“; cf. fr. accent)


Accentul – ca eviden]iere de sunet, silab@, în cuv$nt – este elementul prozodic fundamental, creator de unit@]i ritmice într-un poem, într-o „proz@ poematic@“ etc.

Mai exist@ accent: oratoric (inflexiuni tari / slabe, rapide / lente, pentru a sublinia anumite sentimente), muzical / melodic („pronun]are / intonare pe un ton mai ^nalt a unei silabe“, „o not@ mai ridicat@“) etc.; accentul de intensitate (dinamic, silabic, expirator) este un „accent specific limbilor moderne“, „caracterizat prin for]a / energia mai mare“ de rostire a unei silabe dintr-un cuv$nt (^n cuvintele polisilabice, se disting accentul principal de intensitate }i accentul secundar de intensitate); ca fonetico-lexico-gramatical accent mai este considerat a fi: ascu]it (pentru c@ „noteaz@ timbrul ^nchis“ al unor vocale / silabe, „ridicarea vocii / tonului“), grav (deoarece „noteaz@ pronun]area deschis@“ a vocalelor“, „cobor$rea de voce / ton“), circumflex (^ntruc$t noteaz@ „^nchiderea vocalic@ de centru, ca ^n dacorom$nescul î / $, ori „ridicarea-cobor$rea de voce / ton“), ori purt@tor de sens / ^n]eles (àcele / acèle; Pàrcele / parcèle) etc.; literatura / poezia este interesat@ de metricul accent – creator „de metri / picioare metrice“: amfibrah (v v), coriamb ( v v ), dactil ( v v), iamb (v ), troheu ( v) etc.


 Acrostih

(cf. fr. acrostiche < gr. akrostihis < akros-, „extremitate“, + -stihos, „vers“)


Acrostihul este o poezie „cu cod“, „cu ]int@ / destina]ie ascuns@, mascat@“, ale c@rei versuri au „în cap“ (dar }i pe alt@ coloan@, pentru posesorii de „cheie“) literele dintr-un nume de persoan@ („adorat@“ / „ironizat@“) scris (citit) „pe vertical@“ („de sus în jos, ca la japonezi“), ori dintr-o propozi]ie-replic@, sau dintr-o lozinc@ anti-preziden]ial@, antiguvernamental@ etc.

Specia este cultivat@ ^nc@ din antichitatea greco-roman@; «^n literatura rom$n@, acrostihurile lui Conachi, intitulate Nume, ne fac cunoscute mai multe inspiratoare (...); cu scop ironic, acrostihul este folosit ^n celebrul poem-p@c@leal@ La noi e putred m@rul..., trimis de B. P. Hasdeu revistei „Convorbiri literare“, sub pseudonimul transparent P. A. Calescu, pe care redac]ia ^l public@, neobserv$nd c@ prin lectura vertical@ a primelor litere se echivala locul infamat cu numele revistei.» (DTL, 12). Pentru o „secret@“ Ana, producem „la minut“ acest acrostih („dedica]ia“ se relev@ }i citind „de jos ^n sus“):



Atomii, în stupine,

N-au fric@ de albine –

Au numai „concubine“...
  Act

(lat. actus, „mi}care“; cf. fr. acte)


Actul este o unitate ac]ional@ dramaturgic@, în a c@rui alc@tuire intr@ scene / tablouri („c$nturi“), dup@ care se las@ cortina, „pauza de cortin@“ marc$nd: fie preg@tirea „intr@rii într-un act nou“, „în receptarea urm@torului act...“, fie faptul c@ întreaga pies@ de teatru se reduce la un singur act.

%n antichitate, romanii, prin actus > act, desemnau drama. Hora]iu, ^n Ars poetica (189 sqq.), recomand@ divizarea pieselor de teatru ^n cinci acte, norm@ preluat@ de dramaturgii clasicismului. Molière, de pild@, respect@ norma celor cinci acte ^n marile-i comedii de caractere }i de moravuri“; dar scrie }i piese fanteziste, bufonerii, ^n trei acte, ori farse ^ntr-un singur act. Dramaturgii moderni nu mai acord@ mare aten]ie „normei hora]iene“, reduc$nd num@rul antractelor / pauzelor, poate }i datorit@ faptului c@ ^n ultimul secol }i ceva „timpul nu mai are r@bdare cu lumea“.


  Ac]iune

(lat. actio, „ac]iune“ cf. fr. action)


Prin ac]iune sunt desemnate succesiunile de evenimente, fapte, înt$mpl@ri / peripe]ii, aventuri, antrenate de rela]ia / rela]iile eroului central (sau ale cuplului protagonist), dintr-o oper@ literar@, cu ceilal]i eroi, cu beneficul / maleficul mediu înconjur@tor.

De la Aristotel ^ncoace se vorbe}te despre necesitatea unit@]ii de ac]iune („centrarea operei pe o singur@ ac]iune“), cu expunere, conflict, deznod@m$nt etc., desigur, dinspre subiect, eviden]iindu-se ac]iuni simple sau complexe; clasicismul impune principiul celor trei unit@]i: de loc, de timp, de ac]iune; revolta]i, romanticii p@streaz@ doar unitatea de ac]iune (^ndeoasebi, ^n dram@); reprezentan]ii realismului accentueaz@, dinspre verosimil, logica intern-ac]ional@, ^ndeosebi ^n romanul psihologic; romancierii / dramaturgii secolului al XX-lea rafineaz@ ac]iunea ^n mirifice registre existen]iale. Teoreticienii / criticii literari relev@ mai multe soiuri de ac]iune, pornind chiar de la epopeile antichit@]ii; ^n homerica «Iliada», ac]iunea este continu@, respect$nd ordinea cronologic@ a evenimentelor; ^n «Odiseea», pentru c@ relatarea ^ntrerupe firul cronologic, f@c$nd „^ntoarceri ^n timpi / spa]ii“, spre a nuan]a, spre „a l@muri mai bine situa]ia“, ac]iunea este discontinu@; dincoace de Marcel Proust / %n c@utarea timpului pierdut, succesiunea epic@ angajeaz@ „discontinuitatea memoriei involuntare“; ac]iunea tinde «s@ se dilate, s@ stagneze, uneori s@ dispar@ chiar, ca ^n noul roman francez (...), except$nd romanul poli]ist, ^n care epicul r@m$ne constitutiv, devenind un fel de „ac]iune pur@“»; sub ^nr$urirea cinematografiei, «ac]iunea a cunoscut un reviriment ^n literatur@, succesiunea epic@ d$nd semnifica]ii noi, prin ea ^ns@}i, implicate ^n chiar al@turarea fragmentelor, p@r]ilor etc.»; «^mpreun@ cu natura temporal@, ac]iunea mai comport@ }i una spa]ial@, put$nd fi linear@, c$nd nara]iunea urm@re}te ^n principal un personaj, ca ^n romanul de tip picaresc, }i în planuri paralele sau pe mai multe planuri, c$nd evenimentele se desf@}oar@ ^n serii de ac]iuni de importan]@ aproape egal@ (...); ^n dinamica ei narativ@, ac]iunea este compus@ din c$teva microac]iuni tip, dup@ trei moduri de existen]@: înl@n]uirea (prin juxtapunere }i coordonare), inser]ia (prin includere }i subordonare) }i alternan]a (prin dezvolt@ri paralele)» (DTL, 14).


 Adonic

(cf. fr. adonique)


Prin adonic (sau adoneu) se în]elege vers, dar }i ritm, specific prozodiei antice, greco-latine, const$nd din cinci silabe, dintre care prima }i a patra fiind accentuate, îndeplinind totodat@ }i func]ia de încheietor de strofe safice.

Tratatele ^l explic@ printr-un «dactil acataletic }i altul cataletic: v v / v » (DTL, 15); ^n «Od@ – ^n metru antic» de M. Eminescu, fiecare strof@ safic@ se ^ncheie cu un adonic / adoneu: Singur@t@]ii; Ne-ndur@toare; Apele m@rii; Pas@rea Phoenix ? }i Mie red@-m@ (v. infra – ritm / strof@ safic@). Pentru prima dat@, ^n rom$ne}te, se face aluzie / trimitere la adonicul vers, de c@tre Eminescu, ^n «Scrisoarea V»: «Descifr$nd a sale patimi }i amoru-i, cu nesa]iu / El ar fr$nge-n vers adonic limba lui ca }i Hora]iu...».


 Aforism

(lat. aphorismus, „defini]ie“)


Aforismul este o maxim@, exprim$nd fulgurant un adev@r, adeseori apel$nd la paradox.

(Exemple: «Tat@l meu – Hidrogenul, mama mea – Oxigenul; eu – fiul Apei, V@rs@torul...» – TAfor, 5; «Apa e ca dragostea... Al@turi de un mare foc, se evapor@...» – TAfor, 17; «Fulgii sunt visele Apei, vise transformate ^n realitate...» – TAfor, 32).


 Alegorie

(cf. fr. allégorie „desf@}urare a ^nchipuirii“)


Alegoria este un procedeu stilistic ce faciliteaz@ sensului literal al unui text s@ se releve într-altul ascuns; altfel spus, este ca o ampl@ metafor@ ce permite un transfer din planul abstract / profund al în]elesurilor, într-un plan de suprafa]@, figurativ, oferind }i o „dezlegare implicit@“, destul de transparent@.

Alegoria «concretizeaz@ de obicei idei generale (ura, prietenia, iubirea, r@zboiul etc.), d$ndu-le o form@ sensibil@» (DTL, 17); din simpl@ figur@ stilistic@, alegoria poate «ajunge s@ capete propor]iile unei forme de viziune creatoare, devenind o figur@ de compozi]ie» (ibid.). %n balada Pe-o Gur@ de Rai / Miori]a, protagonistul («m$ndrul ciob@nel / tras printr-un inel») are statutul de nemuritor, de Mesager celest la Samasua / Samos (Soarele-Mo} / Tat@l-Cer), Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei, al str@mo}ilor no}tri cu }tiin]a de a se face nemuritori, Dax / Dacii; ^n variante s-a conservat „aruncarea“ lui ^n trei suli]e (s@bii), ori ^n trei ]@pi / ]@pu}te, potrivit scenariului trimiterii Mesagerului Celest din sanctuarul mic-rotund de la Sarmizegetusa: «ori s@-l taie, ori s@-l pu}te, / s@-l arunce-n trei ]@pu}te...». Jertfa / sacrificiul protagonistului, ^n numele poporului s@u de Dax / Daci („oameni sfin]i, cei mai drep]i / viteji“), se constituie ^ntr-o sublim@ alegorie a nuntirii cu cosmosul, deoarece se face trecerea de la nivelul abstract, al mor]ii posibile – prin aruncarea lui ^n cele trei ]@pi / suli]e –, la nivelul concret, al nun]ii cosmice: {i la nunta mea / a c@zut o stea. / Soarele }i Luna / mi-au ]inut cununa. / {i-am avut nunta}i / brazi }i p@ltina}i; / preo]i mun]ii mari, / paseri l@utari; p@s@rele mii / }i stele f@clii... O alegorie transsimbolic-erotic@ ^nt$lnim ^n crea]ia poetic@ a lui Ien@chi]@ V@c@rescu: %ntr-o gr@din@, / l$ng’-o tulpin@, / z@rii o floare ca o lumin@. / S-o tai, se stric@; / s-o las, mi-e fric@ / de vine altul }i mi-o ridic@.

%n lirica rom$n@ contemporan@, alegoria ocup@ un loc privilegiat: F@t-Frumos str@bate c$mpul jum@tate / de floare-i c$mpia Dacorom$nia: / Zorie, Zorie, c$mpu-i de victorie ! / C$nt@ un voinic cu musta]a-n spic m$ndru b@rbat drag, învelit în steag: / «...verde, focu-n gr$u, m$ndro, peste r$u, dac@ vei vedea, / tu ai urma mea: de-i steag cenu}iu, Zorio, nu viu; / de-i steag tricolor, Zorio, nu mor; de-i steag zdren]uit, / în zori am murit }i-i al meu morm$nt floarea de p@m$nt, / floarea-t@m$ioar@, rou@ peste ]ar@...!» / De crini e c$mpia Dacorom$nia. / F@t-Frumos e-n prag, învelit în steag: / Zorie, Zorie, c$mpu-i de victorie...! («Balada Stegarului» de Ion Pachia Tatomirescu – TLil, 81). %ntr-o celebr@ alegorie paradoxist-cosmologic@ se constituie poemul Shakespeare de Marin Sorescu, unde, potrivit noii demiurgologii (rezult$nd din dinamitarea mitologicului, a sacrului, a „olimpianismului“, macrocosmic ori microcosmic, spre o recristalizare ^ntr-un proasp@t, inedit registru), Dumnezeu, protagonistul Genezei / Facerii, din Biblie, Atoatecreatorul celor din universul nostru cotidian, («La ^nceput a f@cut Dumnezeu cerul }i p@m$ntul...» – Bibl, 11), este substituit de omul de geniu, terestrul „geniu brit“, Shakespeare, creator ^ns@, „prin analogie“, al unui univers dramaturgic: Shakespeare a creat lumea în }apte zile. // %n prima zi a f@cut cerul, mun]ii }i pr@p@stiile suflete}ti, / %n ziua a doua a f@cut r$urile, m@rile }i oceanele, / {i celelalte sentimente / {i le-a dat lui Hamlet, lui Iuliu Caesar, lui Antoniu, Cleopatrei }i Ofeliei, / Lui Othello }i altora, / S@ le st@p$neasc@, ei }i urma}ii lor, / %n vecii vecilor. / %n ziua a treia a str$ns to]i oamenii / {i i-a înv@]at gusturile: / Gustul fericirii, al iubirii, al dezn@dejdii, / Gustul geloziei, al gloriei }i a}a mai departe, / P$n@ s-au terminat toate gusturile. // Atunci au sosit }i ni}te indivizi care înt$rziaser@. / Creatorul i-a m$ng$iat pe cap cu comp@timire / {i le-a spus c@ nu le r@m$ne dec$t s@ se fac@ / Critici literari / {i s@-i conteste opera. / Ziua a patra }i a cincea le-a rezervat r$sului. / A dat drumul clovnilor / S@ fac@ tumbe / {i i-a l@sat pe regi, pe împ@ra]i / {i pe al]i neferici]i s@ se distreze. / %n ziua a }asea a rezolvat unele probleme administrative: / A pus la cale o furtun@ / {i l-a înv@]at pe regele Lear / Cum s@ poarte coroan@ de paie. / Mai r@m@seser@ c$teva de}euri de la facerea lumii / {i l-a creat pe Richard al III-lea. / %n ziua a }aptea s-a uitat dac@ mai are ceva de f@cut. / Directorii de teatru }i umpluser@ p@m$ntul cu afi}e, / {i Shakespeare s-a g$ndit c@ dup@ at$ta trud@ / Ar merita s@ vad@ }i el un spectacol, / Dar mai înt$i, fiindc@ era peste m@sur@ de istovit, / S-a dus s@ moar@ pu]in.

Cea mai ampl@ alegorie din literatura rom$n@ de la origini p$n@ azi, desf@}ur$ndu-se c$t un roman, dat$nd dintre anii 1703 }i 1705, este Istoria ieroglific@ de Dimitrie Cantemir. %n literatura universal@, celebre alegorii se datoreaz@ lui Dante (Divina comedie), Rabelais (Gargantua }i Pantagruel), Swift (C@l@toriile lui Gulliver), Albert Camus (Ciuma) }. a.
  Alitera]ie

(lat. alliteratio; cf. fr. allitération)


Alitera]ia este o figur@ stilistic@ rezid$nd în efectele eufonic-imitative, îndeosebi, în vers, ob]inute de c@tre autor prin alegerea m@iestrit@ a unor cuvinte în care se repet@ anumite vocale / consoane, ori grupuri de sunete, „în sugestie onomatopeizatoare“, spre a face s@ reverbereze mai profund în receptor atmosfera / tensiunea poematic@.

Sugestia este mai mult dec$t onomatopeic@: induce lirico-semantic-sincretic, prin repeti]ia vocalei ^nchise posterioare bilabiale, „vocala dang@tului de clopot m$n@stiresc“ – ^n vecin@tatea consoanei lichide / vibrante (l / r), ori a consoanelor nazale (m / n) –, nu numai huietul V@ii Oltului la Cozia, ci }i „huietul istoriei“ de la r@zboaiele dintre Traian }i Decebal, din b@t@liile de la dava / castrul Arutela, de pe cel@lalt mal, dar cu vreo cinci sute de metri mai ^n amonte de Cozia, de la „posada“ de-aci, dintre cetate }i Muntele Basarab etc., ca lucrare sisific@ a „m$ndrelor genera]ii spumegate“, fie acestea ale valurilor r$ului, fie ale valurilor de pelasgo-thraco-daci / valahi: «Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, / C@tre ]@rmul dimpotriv@ se ^ntind, se prelungesc / {-ale valurilor m$ndre genera]ii spumegate / Zidul vechi al m$n@stirii ^n caden]@ ^l izbesc.» (Umbra lui Mircea. La Cozia, de Grigore Alexandrescu – v. AOC, 52). Uneori sugereaz@ v$j-vij-ul desf@}ur@rilor „stihial-r@zboince“ – «{i ca nouri de aram@ }i ca ropotul de grindeni, / Orizonu-ntunec$ndu-l, vin s@ge]i de pretutindeni, / V$j$ind ca vijelia }i ca plesnetul de ploaie...» (Scrisoarea III de Mihai Eminescu) –, dar }i majestuozitatea unor cavaleri, str@mo}i descinz$nd din cei desemna]i de romani prin sintagma Daci Magni (referindu-se la cei din Maramarisia / Maramure}, ori din Moldadava / Moldova de Nord): «Voinicii cai spumau ^n salt; / {i-n creasta coifului ^nalt / Prin vulturi v$ntul viu vuia, / Vrun prin] mai t$n@r c$nd trecea / C-un bra] ^n }old }i pe pr@sea / Cu cel@lalt.» (Nunta Zamfirei de G. Co}buc). „Rafin@rii stilistice“ ale alitera]iei mai sunt: lambdacismul, polisigmismul, totimo}ismul etc. (infra).


 Amfibrah

(lat. amphibrachus)


Amfibrahul este un picior metric trisilabic, cu silaba accentuat@ în mijloc.

(infra ritm).


 Anadiploz@

(cf. fr. anadiplose < gr. anadiplosis, „reluare“)


Anadiploza ca figur@ de stil este o repeti]ie gramatical@ „pentru un spor de efect“, const$nd în revenirea asupra aceluia}i cuv$nt întrebuin]at la sf$r}itul unei propozi]ii }i la începutul celei urm@toare.

(Ex. «Hic tamen vivit. Vivit ?» / «Acesta totu}i tr@ie}te. Tr@ie}te ?» – Cicero, «Catilinarele»; «Ve}nic este numai r$ul: r$ul este demiurg» – Eminescu, «Scrisoarea IV»; «...partea vrea întregul, întregul e-n parte, / moartea-i este via]a, via]a-i este moarte...» – Ion Pachia Tatomirescu, «Nuf@rul luminii fiin]a-mi împarte»; TUph, 39).


 Analiz@

(cf. fr. analyse)


Critica literar@ desemneaz@ prin analiz@ o metod@ de cercetare, „în faza de aplicare la obiect“, const$nd, fire}te, în „descompunerea întregului unei opere literare în elementele sale constitutive“.

Prin sintagma proz@ de analiz@, sau analitic@, se ^n]elege de obicei, ^n perimetrul criticii literare, proza psihologic@, mai ales, romanul analitic, de la Marcel Proust («%n c@utarea timpului pierdut») ^ncoace.


 Anapest

(lat. anapestus)


Anapestul este piciorul metric trisilabic, av$nd a treia silab@ purt@toare de accent.

(infra – ritm)


 Anafor@

(lat. / gr. anaphora, „ridicare“; cf. fr. anaphore)


Anafora ca figur@ de stil este o repeti]ie lexical@ const$nd în realizarea unei simetrii prin reluarea unui cuv$nt în pozi]ie ini]ial@, ori din pozi]ia ini]ial@ în pozi]ia final@ a unui vers / r$nd, opun$ndu-se epiforei.

(Exemple: anaforizarea termenului insensibil: «...d@ltuiesc }i moartea din oase, / insensibil, printre z$ne cu amfore sm@l]uite ^n cre}tet, / insensibil, ^ntre norii semin]elor de mac din culturile noi, / insensibil, sub me}ele aurind, fluturate de pe}teri, / atent doar la acul hieroglifei – de grangur ciugulit@ –, / acul ^n care p@ianjenul pus-a fir, / ^mpl$nt$ndu-l ^n osia ro]ii cere}ti, de safir...!»Sculptor împotriva mor]ii... / TVerb, 52; sau ca ^n simploca – infra – alc@tuit@ din anafora era lemnul „combinat@“ cu epifora mu: «Era lemnul ochiului, mu; / era lemnul sternului, era lemnul coloanei / vertebrale, era lemnul nasului, mu; / era lemnul c@lc$iului, mu; / era lemnul gurii, era lemnul frun]ii-obad@, / era lemnul coapsei, mu; / era lemnul limbii, mu; / era lemnul glotei, vioara-mu; / era lemnul pe}terii / violate, era lemnul bradului-mireas@, / era lemnul crucii-mu; / era lemnul cerbului, mu; / era lemnul vulturului, era lemnul crapului / cu solzii-securi, l$ng@ lemnul g$ndului, mu: / de ce l-a]i pierdut pe Lemn, de ce l-a]i exilat / pe Mu, t@indu-v@ nunta, dragi elemente / prim-conduc@tor-tetradice, / iubit@ Ap@, Aer-psihi-mu, drag@ Focule, / ^ngenunatule P@m$nt ... ?!?» – Od@ lemnului, sau c$ntec pentru elementul mu, ^n TFulg, 94; «%n veci iubi-o-vei, în veci / Va r@m$nea departe» – Dac@ iube}ti f@r@ s@ speri de Mihai Eminescu).


 Androgin

(gr. androginos)


Prin androgin se în]elege o f@ptur@ fabuloas@, bisexuat@, înf@]i}$ndu-se ca un „om dublu“, cu puteri periclit$nd pozi]ia olimpic@ a zeilor, ceea ce a atras hot@r$rea lui Zeus de a înjum@t@]i – pe cale chirurgical@ – astfel de fiin]e, anihil$ndu-le capacitatea / for]ele, d$ndu-le puteri umane, bineîn]eles, sub rezerva, sub amenin]area unei noi înjum@t@]iri, „înjum@t@]irea jum@t@]ii“, în caz de nesupu}enie fa]@ de tronurile divine.

Descrierea sacrului eveniment chirurgical olimpic o dator@m lui Platon («Banchetul», 190 a – e / 191 d): «Trei genuri de oameni au fiin]at la-nceput, nu ca azi: b@rbat }i femeie; era }i-al treilea sex, av$nd c$te ceva comun cu fiecare din celelalte dou@. Ast@zi doar numele a mai r@mas dintr-^nsul; fiin]a ^ns@}i a disp@rut. Acest gen se numea pe-atunci androgin, c@ci }i ^nf@]i}area lui con]inea, ca numele, c$te o parte de b@rbat }i femeie. Acum numele s@u nu-i altceva dec$t o porecl@ aruncat@ cuiva spre a-l jigni. Afar@ de asta, ^ntregul corp al fiec@rui om era de o ^nf@]i}are rotund@; spatele }i coastele ^n form@ de cerc. Aveau patru m$ini }i tot at$tea picioare. Aveau }i dou@ chipuri, exact la fel, a}ezate pe un g$t rotund, un singur cap, pe care erau a}ezate cele dou@ fe]e opuse una alteia, patru urechi, dou@ organe de procrea]ie }i, ^n sf$r}it, toate celelalte pe care, prin compara]ie cu acestea, le pute]i lesne reconstitui. Umblau drept, ca noi, }i se-ndreptau ^n orice direc]ie ar fi dorit s-o apuce. C$nd ^ns@ voiau s@ iu]easc@ pasul, se sprijineau consecutiv pe cele opt membre }i-}i luau fuga ^ntr-o gr@bit@ rostogolire, ^ntocmai ca @i de fac tumbe, c@z$nd mereu ^n picioare. Iat@ acum }i cauza pentru care aceste trei genuri de oameni se deosebeau ^ntre ele. Sexul b@rb@tesc era, dintru ^nceput, pruncul Soarelui, cel femeiesc – al p@m$ntului, iar ambigenul – al Lunei, c@ci }i ea se ^mp@rt@}e}te din Soare }i P@m$nt. Ace}ti oameni aveau formele rotunde }i mi}c@rile circulare, ca ale p@rin]ilor. H@r@zi]i cu o putere }i-o vlag@ miraculoas@, cu o trufie f@r@ de margini, ^ntocmai cum spune Homer despre Efialte }i Otus, ei s-apucar@ s@ se suie-n cer ca s@ se ^nst@p$neasc@ pe zei. Atunci Zeus }i ceilal]i zei s-au sf@tuit ce trebuie s@ fac@, }i nu erau ^n stare s@ ia o hot@r$re. Nu era cazul, ^n adev@r, nici s@-i ucid@, nici – tr@snindu-i ca pe gigan]i – s@ }tearg@ de pe fa]a p@m$ntului neamul lor. A}a ceva ar fi ^nsemnat pentru d$n}ii s@ desfiin]eze onorurile }i daniile ce le vin din partea oamenilor. Dar nu le puteau ierta nici cutezan]a. Dup@ oarecare g$ndire, Zeus se hot@r^ ^n sf$r}it. Lu$nd deci cuv$ntul, zise: „Cred c-am g@sit mijlocul de a sili pe oameni s@-}i curme nes@buin]a. %i voi face mai slabi. Iat@, am s@-i tai ^n dou@ pe fiecare }i-au s@ se fac@ pe dat@ mai neputincio}i; ba ne-or fi }i mai spornici, din cauza num@rului mai mare. {i vor umbla drep]i, pe dou@ picioare. Dar dac@ }i a}a se vor ar@ta cutez@tori, nevoind s@ se potoleasc@, iar@}i am s@-i tai ^n dou@ – zise d$nsul – ca s@ umble pe-un singur picior, s@rind ca }chiopii.“. Spun$nd asta, Zeus t@ie ^n dou@ pe oameni, cum t@iem noi scoru}ele pentru a le pune la uscat, sau cum despic@ unii ou@le cu firul de p@r. Cum ^l f@cea pe c$te unul ^n dou@, ^i }i poruncea lui Apolo s@-i ^ntoarc@ fa]a }i-o jum@tate a g$tului spre partea unde era t@ietura, pentru ca omul, v@z$nd-o, s@ devin@ mai modest. C$t prive}te celelalte p@r]i, Zeus porunci lui Apolo s@ le vindece. Apolo ^ntoarse atunci fa]a; }i, cum str$ngi la gur@ o pung@, a}a adun@ el toate peli]ele, peste ceea ce numim acum p$ntec. N-a l@sat dec$t o deschiz@tur@, str$ns@ ^n mijlocul bur]ii, ^ntr-un punct ce se nume}te buric. netezi }i celelalte cute, destul de multe, ^ntocmi pieptul, folosindu-se de-o unealt@ asemenea celeia pe care o ^ntrebuin]eaz@ cizmarii spre a netezi pielea ^nc@l]@mintelor pe calapod. Nu l@s@ dec$t prea pu]ine cre]uri ^n preajma p$ntecelui, l$ng@ buric, pentru a p@stra doar amintirea vechii pedepse. De vreme ce fiin]a era t@iat@ ^n dou@, fiecare jum@tate dorea s@ se alipeasc@ jum@t@]ii celeilalte. Se prindeau ^n bra]e }i se str$ngeau at$t de tare, c@-n dorul lor de contopire uitau de m$ncare }i de tot, devenind incapabile pentru oricare treab@, ^ntruc$t una f@r@ alta nu mai vroia s@ se apuce de nimic. C$nd una dintre jum@t@]i murea, partea r@mas@ singur@ c@uta ^mpreunarea cu alt@ jum@tate p@r@sit@, fie c@ d@dea peste jum@tatea unei femei ^ntregi (ceea ce noi numim ast@zi „o femeie“), fie c@ era jum@tatea unui b@rbat. Rasa mergea ^nainte spre stingere. Atunci Zeus se milostivi de neamul omenesc }i invent@ alt leac. Str@mut@ ^n fa]@ organele creatoare, c@ci p$n@ aici oamenii le aveau ^n partea dinafar@. Ei z@misleau }i n@}teau nu prin conlucrarea acestor organe, ci ^n p@m$nt, ca greierii. Mut$ndu-le Zeus ^n fa]@, na}terea s-a f@cut de-acum ^ncolo numai printr-^nsele: b@rbat cu femeie. Datorit@ acestei or$nduieli, dac@ b@rbatul se une}te cu o femeie, z@misle}te; }i astfel, neamul se p@streaz@. (...) Eros este cel ce ^mpreuneaz@ fr$nturile vechii naturi; el ^}i d@ }i osteneala s@ fac@ din dou@ fiin]e una singur@; el ^ncearc@ s@ vindece nefericirea fiin]ei umane» (PB, 36 – 39).
 Antiroman

(cf. fr. antiroman)


Prin antiroman este desemnat acel „soi de roman“ în care autorul avangardist „vrea s@ explice totul înainte de a fi în]eles ceva“ din cosmosul nostru cel de toate zilele.
  Antitez@

(cf. fr. antithèse < gr. antithesis, „opozi]ie“)


Antiteza este figura de stil care const@ în proiectarea a dou@ entit@]i / elemente în antonimie, în „panoul central“ al unei poeme, al unei opere, în general, înc$t s@ se pun@ reciproc mai bine în lumin@.

Prin antitez@, se reliefeaz@ mai bine, mai ad$nc, „opozi]ia“ dintre dou@ personaje, situa]ii, idei / concepte, fapte etc. Antiteza se poate ivi chiar }i la nivelul celor mai mici unit@]i poetice, ca, de exemplu, ^n titlurile unor poeme – ca, de exemplu, la Mihai Eminescu – %mp@rat }i proletar, %nger }i demon (dar }i ^n versuri ca: «Ea un ^nger ce se roag@ – El un demon ce viseaz@; / Ea o inim@ de aur – El un suflet apostat...»), Venere }i Madon@ etc. „Lucrarea ^n materie sensibil@“ a antitezei se desf@}oar@ „f@r@ frontiere“, de dinainte de zorii homerici ai poeziei, p$n@ ^n lirica de azi, dup@ cum dovede}te }i Sonetul Verdelui %mp@rat (ori psalmul elementului Ap@), aflat ^n volumul tip@rit ^n anul 2002, «Ultimele poeme hadronice» de Ion Pachia Tatomirescu, un sonet-antitez@, surprinz$nd permanentul, ne]@rmuritul, sisificul asediu al vegetalului / viului ^n priveli}tea mineralului, din credin]a ^ntr-o cosmic@ nunt@ a elementelor: «Doar ap@-mp@r@teasc@-mi urc@-n vine – / ea sper@ chiar }i-n clipa de cenu}@ / s@ mai deschid@ vie]ii înc-o u}@, / ori s@-mbl$nzeasc@ durele destine... // La toate-i clorofila juc@u}@ / ca s$ngele fierbinte din feline, / îns@ cu meandre pure, opaline, / într-o domesticie ce-n@bu}@ // betoanele armate }i asfaltul, / abisul mucezit, ori creasta crunt@, / de}ertu-ngenun@rilor, înaltul... // Da,-n lumea noastr@ infinit-m@runt@, / doar %mp@ratul Verde – }i nu altul – / ne-nr@z@re}te-n cosmica lui nunt@...» (TUph, 46).


 Antropomorfism / antropocosmism

(gr. anthropos, „om“ + morphé, „form@“ / kosmos, „univers“ + suf. -ism)


Antropomorfismul / antropocosmismul desemneaz@ o concep]ie religioas@ arhaic@ (politeist@ / monoteist@), potrivit c@reia for]ele (fenomenele) / obiectele cosmosului arhaic – zeit@]i, Dumnezeu, îngerii, eonii / spiritele, stihiile, Soarele, Luna, stelele, p@m$ntul, mun]ii etc. – au „tr@s@turi umane“, au chip de om, îndeosebi, de craniu, sediu al sufletului universal.

%n mitologia pelasgo-thraco-dac@ / valah@ (dacorom$n@), de pild@, muntele, apar]in$nd „seriei a treia de divinit@]i“, este antropomorf, av$nd: „creier“ („creierul muntelui“), „ochi“ („ochiul muntelui“, „gur@“ („pe-o Gur@ de Rai“), „n@ri“ („n@rile muntelui“), „cioc“ / „ghion“ („ciocul / ghionul muncelului“), „picior“ („pe-un picior de plai“), „vestimenta]ie“ („poalele muntelui“) etc.; totodat@, mun]ii sunt }i „marii preo]i“ («preo]i – mun]ii mari / paseri – l@utari...» – Pe-o Gur@ de Rai). %n poemul Gemenii, de Mihai Eminescu, se ^nr@z@re}te un sublimat antropocosmism zalmoxian: «Cu glasul lui ce sun@ ad$nc, ca de aram@, / El noaptea cea etern@ din evii-i o recheam@, / Arat@ cum din neguri cu umeri ca de munte / Zalmoxe, zeul vecinic, ridic@ a sa frunte / {i dec$t toat@ lumea de dou@ ori mai mare, / %}i pierde-n ceruri capul, ^n jos a lui picioare, / Cum sufletul lui trece vuind prin neagra cea]@, / Cum din ad$nc ridic@ el universu-n bra]@, / Cum cerul sus se-ndoaie }i stelele-}i a}terne, / O bolt@ r@s@rit@ din negure eterne...».


 Apolinic

(de la zeul Apollo)


Prin apolinic este desemnat@ categoria estetic@ în antonimie cu dionisiacul, categorie prin care se relev@ „apetit pentru imaginea frumoas@, pentru forma armonioas@“, „autocontrol olimpic }i viziune optimist@“, „reverie azur@ }i luminozitate“, „senin@tatea contemplativ@“, „sim] al m@surii / echilibrului“, „sim]ul perfec]iunii, absolutului“, „str@p$nire a pasiunilor“, „unitate, rigoare, limpiditate de g$nd / suflet“ etc.

Aceast@ categorie estetic@ legat@ de zeul Soarelui / Armoniei, Apollo, a fost „detectat@“ de Nietzsche, coexist$nd, ori ^n complementaritate dionisiacului, }i lans$nd-o prin «Na}terea tragediei din spiritul muzicii», ^n anul 1872.


 Aporie

(cf. gr. aporia, „dificultaate“)


Aporia desemneaz@ un soi de antinomie / pradox, const$nd într-o problem@ „dificil / imposibil de solu]ionat“, în plan metafizic, dar capabil@ s@ pun@ în eviden]@ – latent, intuitiv – caracterul contradictoriu-dialectic al existen]ei, al cunoa}terii etc.

Celebre sunt aporiile lui Zenon Eleatul (aprox. 490 – 430 ^. H.), care trateaz@ mi}carea din punct de vedere dialectic; Zenon nu a negat mi}carea ca „senzorial@ certitudine“; problema prive}te „adev@rul mi}c@rii“; (1) cel ce se deplaseaz@ spre o ]int@ trebuie mai înt$i s@ parcurg@ jum@tatea drumului c@tre aceasta; }i apoi, de la aceast@ jum@tate, iar@}i jum@tatea acesteia (adic@ „jum@tatea jum@t@]ii“), }i astfel, la infinit; desigur, mi}carea este esen]a spa]iului / timpului; conceptualiz$nd, mi}carea exprim@ „forma unit@]ii ^ntre negativitate }i continuitate“; dar continuitatea / discontinuitatea nu sunt esen]e; (2) Achile nu va ajunge broasca ]estoas@; bine^n]eles: parcurg$nd mai ^nt$i jum@tatea, apoi jum@tatea jum@t@]ii etc.; Aristotel consider@ c@ o poate ajunge dac@ i se permite „s@ treac@ limita“; Hegel consider@ acest r@spuns „just“, con]in$nd „totul“; (3) s@geata care zboar@ e în repaus; aceast@ aporie a s@ge]ii se t@lm@ce}te ^n faptul c@ unitatea rezid@ ^n identitatea contrariilor; jum@tatea „egaleaz@“ dublul: „mi}carea m@surat@“ raportat@ la „corpul nemi}cat“ }i „^n compara]ie cu corpul care se mi}c@ ^n direc]ia invers@“ etc.


 Argou

(cf. fr. argot)


Argoul este un mod de exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“ }i cu „codul manierelor elegante“ – grupuri alc@tuite din vagabonzi, cer}etori, delincven]i, dar }i din elevi, studen]i, militari }. a. –, care }i-au format un „vocabular special“, cuprinz$nd cuvinte „cu sensuri deturnate“, din limba comun@, ori din sfera regionalismelor, neologismelor etc., dup@ un „cod propriu-încriptat“, cu „în]elesuri“ f@r@ vreo leg@tur@ cu sfera lor propriu-zis@, înc$t s@ fie „de neb@nuit“ îndeosebi celor ce reprezint@ autorit@]ile, ori celor ce au leg@turi cu autorit@]ile.

Argoul are dou@ func]ii: de a ^ncifra con]inutul unui mesaj }i de a diferen]ia „grupul social respectiv“ de majoritatea celorlal]i vorbitori. Din pitorescul „vocabular“ argotic spicuim: a ciordi, „a fura“, a mangli, „a fura“, a }uti, „a fura“, babac, „p@rinte“, Bacu, „Examenul de Bacalaureat“, biciclet@, „ochelari“, bil@, „cap“, bostan, ;cap“, bosu-mare, „directorul“, bosu-mic, „directorul adjunct“, broasc@, „po}et@“, casma, „m$n@“, ciripitor, „denun]@tor“, curcan, „poli]ist“, denghi, „bani“, devl@, „cap“, dirig, „diriginte“, dirig@, „dirigint@“, fasole, „din]i“, felicitare, „ordin de concentrare“, feti]@, „mitralier@“, frunz@, „profesoar@ de botanic@ / biologie“, g@in@, „p@l@rie“, gagiu, „individ“ / „iubit“, hard, „creier“ / „cap“, icre, „bombe“, limb@, „informator al poli]iei“, lovele, „bani“, m@lai, „salariu“ / „bani“, mardei, „bani“, mate, “matematic@“, mi}to, „foarte bun / frumos“, mititica, „pu}c@rie“, p$rnaie, „oal@ de p@m$nt“, parai, „bani“ (< de la para, parale, monede din vremea Imperiului Otoman), prof@, „profesoar@“, sticlete, „poli]ist“, }ase !, „aten]ie !“, }ucar, „frumos“, tigv@, „cap“, universitate, „^nchisoare“ etc. (cf. CDobMD, 38).

Scritorii de mare talent, ^nc@ din cele mai vechi timpuri, au }tiut s@ valorifice (pentru „coloritul mediului social“, pentru „atmosfer@“ etc.) poten]ialul stilistic argotic: Petroniu («Satyriconul»), Fr. Villon («Balade»), T. Arghezi («Sici, bei“ – v. infra, text literar), Miron Radu Paraschivescu («C^ntice ]ig@ne}ti» – v. infra, text literar), E. Barbu («Groapa»), N. St@nescu («Argotice). „Lamenta]ia (de dor }i of)“ a unui Gic@, la c$rciuma Calul B@lan, gra]ie „m@iestriei“ / capacit@]ii st@nesciene de a rafina / sublima „ar-goticele“, capacitate dat$ndu-se din orizontul zilei de «joi, 12 mai 1955», trece ^ntr-un admirabil „text liric-burlesc-baladesc“: Zicea c@ i-am vr@jit nasol, / c@ fac mi}to la parastase / ... m@ tot miram ce-o g$dilase / de-a dichisit-o-n ochi un trol. // {i mi-a suflat-o, m@... de-a gata, / c@lca-i-ar dricu' ar@tarea... / C$ntai, c$ntai, dar vezi, c$ntarea / mi-a înc@lzit doar beregata. // M@ arde sub c@ma}@ coasta, / m@ seac@ dur, prea dur, abra}a, / sau b@... m-o fi dur$nd c@ma}a / }i eu nu }tiu nimic de asta. // Sunt }mecher, eu ? Eu, m@ ? Ce zici... / C-a}a-mi turn@ la-nghesuial@... / Dar vezi, m-am prins: e pe gineal@, / c-o arde-n musc@ d-un carici. // M-a uns cu g@ina] de z$n@ / }i tocmai cine... O cartoaf@, / o }toalf@ talciocar@, oaf@... / Ei }i ? De-o g$dil@... r@m$n@ ! // Ochitul, vorbele îi put, / Dar d@-o-n suflet de gagic@ / ....... / Ai oasele la tine, Gic@ ? / Te fac pe zece un barbut... (Nichita St@nescu, «La Calul B@lan, c$rcium@ }i han» – SArg, 47).
 Arhaism

(cf. fr. archaïsme)


Prin arhaism este desemnat orice cuv$nt care a avut „un bun circuit în epoci mai vechi ale unei limbi“, dar care a ie}it „definitiv“ din „circuitul actual“ al respectivei limbi, nemaifiind necesar dec$t în scrierile care se încearc@ în reconstituirea istoriei, iar clasa / categoria lexical-fonetic-stilistic@ a arhaismelor, în antonimie cu clasa neologismelor, cuprinde fonetisme, cuvinte sau construc]ii (locu]iuni, expresii, îmbin@ri sintactice) învechite, „ie}ite din uz“ etc.

Scriitorii mai utilizeaz@ – „^n doze bune / suportabile“, nu „sufocante“ – anumite arhaisme, ^ntr-ale lor romane, nuvele }i povestiri istorice, spre a da impresia de „arhaic“, „de epoc@ veche“. Din sfera arhaismelor, semnal@m: ag@ („}ef de poli]ie“), bradua (numele dacic al bradului, a}a cum se pronun]a la 20 mai 168 d. H.), br$nc@ („m$n@“ – conservat ^n expresia „a sta pe br$nci“, ^n verbul a ^mbr$nci etc.), broanc@ (numele arhaic, pelasgo-thraco-dacic al contrabasului), flint@ („pu}c@“), a hi / hire („a fi“ / „fire“), pegrin@ (numele dacic al b@grinului), pitar („}ef al aprovizion@rii Cur]ii Domne}ti cu p$ine“), sp@tar („}ef al armatei“) etc.


 Arhetip

(lat. archetypum, „modelul dint$i“)


Prin arhetip este denumit „modelul originar“, „esen]ialul / substan]ialul în materie sensibil@“, pentru lucruri, fiin]e, fenomene etc., ilustr$nd imaginea tipic@ în func]ii „modelatoare“, „organizatoare“, purt@toare de „energie ancestronic@“.

Potrivit teoriei civiliza]iilor arhetipale }i interferen]iale (lansat@ ^n 1980 – cf. TOip, 11), civiliza]iile arhetipale au ap@rut ^n bazinele fluviilor fundamentale ale planetei – civiliza]ia pelasgo-thraco-dac@, ^n bazinul Dun@rii (din orizontul anului 8175 ^. H.), civiliza]ia asiro-babilonian@, ^n bazinul Tigrului }i Eufratului, civiliza]ia egiptean@, ^n bazinul Nilului etc. –, ^ncep$nd s@ „emit@“ / „propage“ ^n cercuri-„valuri“ concentrice elementele culturale / civilizatorii; ^n locurile de interferen]@ ale acestor valuri culturale / civilizatorii au ap@rut, fire}te, civiliza]iile interferen]iale: civiliza]ia elin@ (sau greac@) – la interferen]a valurilor culturale civilizatorii pelasgo-thraco-dace, egiptene }i asiro-babiloniene, civiliza]ia imperial-roman@ etc.


  Art@ poetic@

(lat. ars poetica; fr. l’art poétique)


Ars poetica, sau arta poetic@, ori poetica un concept cu normativ caracter, specific esteticii – desemneaz@ un ansamblu de norme / reguli privind „na}terea“ / „facerea“ poeziei, ori, în general, tehnica literaturii – cu abord@ri dinspre genuri / specii literare, dinspre prozodie, figuri de stil, compozi]ie, stilistic@ –, în func]ie de doctrinele / dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul, paradoxismul etc.

Prima Poetic@ a fost semnat@ de Aristotel, ^n orizontul anului 330 ^. H., ax$ndu-se pe conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»). Alte celebre arte poetice – pentru literaturile antice – au ca autori pe Hora]iu (Epistola c@tre Pisoni), Quintilian }. a. Pentru ilustrarea principiilor estetice ale clasicismului, celebr@ este Arta poetic@ de Nicolas Boileau (1636 – 1711), din anul 1674: ...Iubi]i deci ra]iunea }i pentru-a voastre lire / Din ea lua]i frumosul, }i-a artei str@lucire. // Dar noi ce ne supunem la legea ra]iunii, / Vrem arta s@ îndrepte }i-un mers al ac]iunii; / Un loc, o zi anume }i-un singur fapt deplin / Vor ]ine p$n’ la urm@ tot teatrul arhiplin. // (...) // Fii clar, concis }i sprinten în orice povestire. (v. infra, clasicismul).

Literatura rom$n@ a fost ^nzestrat@ cu arte poetice de C. Conachi («Me}te}ugul stihurilor rom$ne}ti»), Ion Heliade R@dulescu («Regulile sau Gramatica poeziei»), Eminescu }. a. O veritabil@ ars poetica a romantismului, poate, cel mai important manifest poetic din secolul al XIX-lea, se afl@ ^n Epigonii de Mihai Eminescu (poem dat$nd din 15 august 1870). %n prima parte a amplului poem-manifest, poetul elogiaz@ «zilele de-aur a(le) scripturelor rom$ne», din epocile anterioare, cu «poe]i ce-au scris o limb@ ca un fagure de miere», spre a releva, prin antitez@, ^n partea a doua, epigonismul contemporanilor s@i, «sim]iri reci, harfe zdrobite, / mici de zile, mari de patimi, inimi b@tr$ne, ur$te, / m@}ti r$z$nde, puse bine pe-un caracter inimic», f@r@ credin]@ ^n ceva, pentru care Dumnezeu este o «umbr@», pentru care Patria este «o fraz@» etc. %n scrisoarea ^nso]itoare a poemului-manifest, Epigonii, c@tre Iacob Negruzzi (de la revista «Convorbiri literare»), Eminescu ne ^ncredin]eaz@: «Ideea fundamental@ e compara]iunea dintre lucrarea ^ncrezut@ }i naiv@ a predecesorilor no}tri }i lucrarea noastr@ trezit@, dar rece... Predecesorii no}tri credeau ^n ceea ce scriu, cum Shakespeare credea ^n fantasmele sale... Compara]iunea din poezia mea cade ^n defavorul genera]iei noi }i – cred – cu drept».

Tudor Arghezi este autorul a numeroase arte poetice: Testament, Rug@ de sear@, Incertitudine, Epigraf, Flori de mucigai, Cuv$nt, Poetului necunoscut, Hor@ de poe]i etc. %n „fruntea“ volumului de debut, Cuvinte potrivite, din anul 1927, Tudor Arghezi }i-a pus cea mai interesant@ / valoroas@ dintre artele sale poetice, Testament, un poem esen]ial pentru ^ntregul s@u program estetico-literar realist. %n „deschiderea“ Testamentului arghezian, cartea – ca bun testamentar transmis fiului – se relev@ simbolic ^n treapt@ întru cunoa}tere veridic@, ^n prim-hrisov «al robilor cu saricile pline de oseminte» „v@rsate“, „transferate“ ^n fiin]a poetului. Tat@l-poet las@ mo}tenire fiului nu orice fel de carte, ci cartea-tezaur ^ntru cunoa}tere a neamului s@u din temelia piramidei sociale, carte oglindind «seara r@zvr@tit@» a str@mo}ilor ce au urcat «pe br$nci», prin „r$pile“ / „gropile ad$nci“ ale istoriei. Rostul c@r]ii este clar expus: Ca s@ schimb@m, acum, înt$ia oar@, / Sapa-n condei }i brazda-n c@limar@. De aceea, B@tr$nii-au adunat, printre pl@vani, / Sudoarea muncii sutelor de ani. %n astfel de carte arghezian@, destinat@ celor din baza piramidei sociale, «urma}ilor st@p$ni», nu robi ca p$n@ acum, r@sar «cuvinte potrivite }i leag@ne...», desigur, «din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite». Arta poetic@ arghezian@ const@ ^n valorificarea, rafinarea, sublimarea tuturor elementelor ce intr@ ^n sfera realit@]ii pure, ne^nfrumuse]ate romantic, s@m@n@torist etc., ^ndeosebi, a elementelor ce apar]in apoeticului, ur$tului, grotescului, infernalului / monstruosului etc.: F@cui din zdren]e muguri }i coroane. / Veninul str$ns l-am preschimbat în miere, / L@s$nd întreag@ dulcea lui putere. / Am luat ocara, }i torc$nd u}ure / Am pus-o c$nd s@-mbie, c$nd s@-njure. (v. TTAdir, 75 sqq.).

La Octavian Goga ^nt$lnim o art@ poetic@ mesianic-poporanist@ chiar ^n „deschiderea“ volumului de Poezii, publicat ^n anul 1905; este vorba despre poezia Rug@ciune. Lamura mesianismului se relev@ nu numai ^n Rug@ciune, ci }i ^n M@rturisiri literare, din anul 1932: «Eu, gra]ie structurii mele suflete}ti, am crezut ^ntotdeauna c@ scriitorul trebuie s@ fie un lupt@tor, un deschiz@tor de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaz@ durerile poporului prin sufletul lui }i le transform@ ^ntr-o tr$mbi]@ de alarm@. Am v@zut ^n scriitor un element dinamic, un r@scolitor de mase, un revoltat... Am v@zut ^n scriitor un sem@n@tor de credin]e }i un sem@n@tor de biruin]e.».

Volumul de debut ^n poezie al lui Lucian Blaga, Poemele luminii (1919), se deschide cu o remarcabil@ „ars poetica“ a expresionismului, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, ^n care se oglinde}te }i faimoasa poten]are a misterului, exprimat@ totodat@ }i ^n registrul aforismului, din Pietre pentru templul meu (din acela}i an): «C$teodat@, datoria noastr@ ^n fa]a unui adev@rat mister nu e s@-l l@murim, ci s@-l ad$ncim a}a de mult ^nc$t s@-l prefacem ^ntr-un mister }i mai mare». Rostul / misia poeziei expresioniste, rod al luminii cunoa}terii „luciferice“, ori „paradisiace“, este schimbarea a tot ce-i ne^n]eles ^n «ne-n]elesuri }i mai mari», prin iubire de «flori }i ochi }i buze }i morminte»; enumerarea nu este ^nt$mpl@toare, c@ci realul vizat prin sinecdoc@ are patru cardinale repere: floarea ca punct ini]ial, „epifanic“, „prim@var@“, sau „var@“, ori „toamn@“, cu fragran]a vie]ii; ochiul – baz@ a recept@rii ^ntru reflectare, ^ntru cunoa}tere de orizonturi


Yüklə 2,21 Mb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   26




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə