Istoria Psihologiei
Yüklə 391,55 Kb.
|
|
CURS DE ISTORIA PSIHOLOGIEI Note de curs CUPRINS
Heraclit (9); Parmenide (10); Pitagora (10); Alkmeon (11); Empedocle (12); Democrit (13); Epicur (14); Socrate (15); Platon (15); Aristotel (18);
Peripateticii (25); Sofiştii (26); Stoicii (27)
Lucreţius (33); Galenus (33); Philon din Alexandria (36); Plotinos (37)
Paradigmele societăţii medievale (35); Scolastica (36); Sfântul Augustin: Voluntarismul (37), Conceptul de experienţă internă (37); Tomas D’Aquino: Convertirea psihologiei antice în psihologie (38), Intenţionalizarea senzaţiilor (39), Ideologia medievală despre manifestările sufleteşti (40); Nominaliştii: Dispute în jurul generalităţi conceptelor (41); O reflectare senzorială semnificantă (42), Biciul lui Occan (42). 6. Cristalizarea gândirii psihologică mecaniciste din sec al XVII…….. 43 Bacon F (43); Galileo Galilei (44); Descartes R: Descoperirea suportului reflex al activităţii psihice (45); Mecanismele reflexe ale vieţii psihice (46), Pentru o cibernetică fără informaţie (47), Conştiinţa ca esenţă singulară (47), Psihofizica carteziană (48), Principiul reformulat al introspecţiei (48), Cunoaştrea psihicului în raport cu corpul (49); Spinoza B. : Monismul psihofizic spinozian (51), Principiul asociaţiei (52), Teoria afectelor (52), Esenţa omului este dorinţa (52), Cele trei trepte ale cunoaşterii (53), Dependenţa cunoaşterii sufleteşti de acţiunile corporale (53); Lock J. : Cele trei izvoare ale experienţei (54), Critica apriorismului (55), Varianta empiristă a introspecţiei (55), Asociaţia de idei (55).
D Harteley ……………………………………………………………. 61 Ch. Bonnet …………………………………………………………… 66 J.O. Lammetrie ……………………………………………………..… 67 G.W. Leibniz ………………………………………………………….. 68
I. POBLEMELE SOCIAL ISTORICE ALE PSIHOLOGIEIObiectul istoriei psihologiei: 1. Psihologia pe altarul cunoaşterii: o ştiinţă cu trecut îndepărtat şi cu o istorie scurtă: nevoia de cunoaştere a trectului psihologiei; de la suflet la psihic; problema conştiinţei; mituri şi rituri; conceptele epistemologice de “complex”, de “paradigmă”, de “ruptură”; desprinderile necesare pentru constituirea psihologiei moderne; o schiţă a traseelor de evoluţie a cunoştinţelor despre suflet şi psihic; determinism şi legitate în psihologie; psihologia în perspectiva viitorului.
“Stiintă cu trecut îndepărtat dar cu istorie scurtă” - în aceşti termeni a fost caracterizată ştiinţa psihologiei la început de veac XX de către Ebbinghaus1. De atnci se poate considera că interesul cunoştinţelor despre viaţa sufletească, despre cea spirituală şi comportament au intrat propriz-zis pe altarul cunpaşterii ştiinţific. Un veritabil pradox. S-ar putea înţelege că ese vorba de un trecut neistoric sau că trecutul de până la constituirea propriu-zisă a acestei ştiinţe ar fi o simplă preistorie. Căci din aceste vremuri preistorice (desene mgice din peşteri, cu profeţii înmânate animalelor), destinul psihologiei urmează un traseu fragmentat, cu diverse momente dramatice în afirmarea adevărurilor ei, în fond însă cu nimic diferit de cel al celorlalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice. Psihologia a fost comparată de către Pavelcu2 cu viaţa omului, plină de zbuciumuri, de urcuşuri şi coborâşuri, de împliniri şi neîmpliniri, de conflicte cu sine şi cu alte domenii ale cnoaşterii ştiinţifice, uneori cu deznodământe tragice, dar de cele mai multe ori cu un destin reuşit şi util societăţii. Astfel psihologia rezistă şi se dezvoltă perpetuu. Bunăoră, aşa cum omul are o biografie sa inconfundabilă, la fel şi psihologia are propria sa devenire istorică, care înseamnă dezvoltarea ei de a lungul anilor. Drumul sinuos de dezvoltare al psihologiei a reprezentat obiect de cercetare pentru numeroşi cercetători. Pavelcu, de exemplu, în lucrare sa „Drama Psihologiei” spune că „nu este o simplă metaforă când vorbim despre viaţă, de biografia unei ştiinţe, despre strădania şi zbuciumul ei, despre căderile şi înălţările, durerile şi triunfurile, încordările şi împăcările ei, adică despre „drama” pe care o poate trăi şi o trăieşte orice om de ştiinţă. Frământările dramatice ale omului de ştiinţă sunt ale ştiinţei însăşi şi invers (p. 12). Pentru înţelegerea drumului sinuos al psihologiei a fost de mare utilitate conceptul operativ de “ruptură epistemologică”, propus de G. Bachelard în 19343. Prin acest termen autorul şi-a propus să surprindă unele momente de străpungere şi sfărâmare revoluţionară a unor “complexe de conştiinţă”, proprii fiecărui domeniu de cunoaştere ştiinţifică aparte, proprii fiecărei epoci istorice în parte şi sintetizate în termenul de “paradigmă”. Rezolvarea şi depăşirea acestăr „stări de conştiinţă” se face pe bza posibilităţii erlaborării unei noi paradigme, soluţie pentru depăşirea unor perioade de criză anterioare. Paradigmele fiecărei epoci sunt inconfundabile, iar pretenţia de a interpreta o etapă istorică anterioară în termenii celei ulterioare corespunde unei grave erori de gândire, din păcate larg răspândite chiar prinre istorici. De aceea interesul psihologilor pentru cunoaşterea paradigmelor de interpretare a vieţii psihice în fiecare epocă istorică în parte prezintă un interes care depăşeşte cadrul nemijlocit al psihologiei. Psihologia clădindu-se pe propriile sale paradigme, care reprezintă fiecare în parte câte o mică piatră în trecutul acestei cunoaşteri ştiinţifice, pe care ulterior a putut lua naştere ştiinţa propriu-zisă a psihologiei, devine expresia unor sinteze profunde indispensabile cunoaşterii îtregii deveniri naturale şi sociale a omului. Aceasta este întărită de modul cum cunoştinţele despre psihic erau incluse în teoriile filozofice, în cunoaşterea ştiinţifică a respectivelor timpuri, de unde istorii psihologiei trebuie să le extragă cu multă abilitate. În respectivele teorii cosmologice, mitologice sau religioase, psihologia era o ştiinţă implicată, una aflată în spatele noilor concepţii, a noilor terminologii despre natură şi societate.
Termenul de psihologie datează din secolul al XVI-lea. Înainte se vorbea doar de o aşa-zisă “ştiinţă a sufletului”, pentru care era folosit grecescul “anima” care avea acelaşi conţinut. Aristotel, de exemplu, cu termenul de “anima” spunea că erau înzestrate toate vietăţile, inclusiv plantele. Thales merge chiar mai departe, spunând că magnetul atrage diversele obiecte pentru că are în sine un “anima” … O concepţie panteică inconfundabilă proprie celor vremi antice, dar care reapare şi astăzi în forme mai subtile. Ulterior elementul de “anima” apare ca raportat la fenomenele de conştiinţă. Omul din acel moment are nu numai de simţire şi gândire, dar şi putere de înţelegere şi valorificare a ceea ce reflectă. Ştie în ce măsură lucrurile depind de el, în ce măsură el însuşi devine “măsură” a lucrurilor reflectate. Iar reflectarea conştientă o include şi pe cea religioasă, exprimată în forma diverselor credinţe. Paradigma care i-a reunit pe întemeietorii psihologiei şi care a dat temei constituirii psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare s-a creat când ceea ce se reflecta la nivel mental a putut deveni o realitate de conştiinţă substanţială. Ceea ce era de reflectat din acest moment apare ca ceva palpabil, ca fiind de ceaşi natură cu celelalte lucruri materiale. Conştiinţa putea fi concepută şi imaginată ca fiind formată dintr-o multitudine de elemente psihice, din acţiuni…, toate individualizabile, ca fiind trăite de fiecare idivid la fel, în întreaga sa provenienţă (1); unde fenomenele de conştiinţă devin accesibile nu doar prin observare internă, ci şi pe calea observaţiei externe (2).
Yüklə 391,55 Kb. Dostları ilə paylaş:
|