DACOROMANIA, serie nouă, VII – VIII, 2002 – 2003, Cluj-Napoca, p. 159-163
IOAN PĂTRUŢ
ORIGINEA ŞI STRUCTURA
ANTROPONIMELOR ROMÂNEŞTI
*
Cu toată valoarea intrinsecă a numelor de persoane şi importanţa relaţiilor
dintre ele şi numele de locuri, a fost şi continuă să fie, la noi, neglijată
antroponimia faţă de toponimie. Poziţia privilegiată a toponimiei se explică, măcar
în parte, prin valenţele ei specifice în studiul istoriei poporului român, căci dacă ea,
în general, reprezintă o adevărată „arhivă” care poate servi la reconstruirea unor
epoci îndepărtate din trecutul unui popor (vezi E. Petrovici, Studii de dialectologie
şi toponimie, 1970, p. 241; Iorgu Iordan, Toponimia românească, p. 2),
însemnătatea ei creşte la noi, unde există puţine informaţii istorice pentru
perioadele cele mai importante şi mult discutate vizând teritoriul pe care s-a format
şi trăieşte neîntrerupt, până astăzi, poporul român; deci pentru aceste perioade
toponimia are un rol deosebit, întrucât ea completează şi, uneori, chiar suplineşte
datele istorice.
Există însă, cum se ştie şi cum am mai arătat, relaţii foarte vechi, strânse şi
reciproce între antroponime şi toponime: antroponim → toponim: Turda, nume de
localitate, înregistrat în anul 1075, în cel mai vechi document cunoscut care se
referă la realităţi transilvănene (Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, ed. II,
Cluj, 1972, p. 19) şi, poate, cel mai vechi oiconim românesc atestat – fost prenume,
nume de familie actual; antroponim → toponim → antroponim: Bucur, prenume →
Bucureşti → Bucureşteanu, nume de familie. În felul acesta, importanţa numelor
de persoane, dacă ele dobândesc şi o dimensiune toponimică, sporeşte considerabil.
Am crezut că este indicat, necesar chiar, să propun şi să iniţiez o acţiune
împotriva interesului scăzut faţă de studiul numelor de persoane şi, totodată, a
analizelor şi etimologiilor greşite din dicţionare şi alte lucrări de antroponimie
românească, vechi şi recente.
În câteva articole, publicate mai ales în „Cercetări de lingvistică”, am
prezentat o serie de constatări privitoare la deficienţele din lucrările de
antroponimie românească şi am făcut propuneri pentru eliminarea acestor scăderi,
propuneri pe care le-am aplicat, măcar în parte, în capitolul Onomastică din
lucrarea Studii de limbă română şi slavistică (Cluj, 1974, p. 163-225).
*
Comunicare prezentată la Al IX-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj-Napoca, 16-18
octombrie 1990.
IOAN PĂTRUŢ
160
În lucrarea Onomastică românească (= On. rom.), 1980, mi-am expus o
părere asupra structurii numelor de persoane şi asupra originii lor (urmărind,
totodată, reevaluarea fondului de origine românească faţă de elementul alogen) şi
am început prezentarea analizei sistematice şi detaliate a derivaţiei antroponimelor,
pe care am continuat-o în Nume de persoane şi nume de locuri româneşti (1984).
A treia lucrare, Noi studii de onomastică românească, continuatoare a celor
două precedente (aflată în curs de publicare), caută să cuprindă microsistemele care
încheie sistemul derivaţional antroponimic pe care îl propun. Chiar dacă unele
elemente noi vor fi adăugate de alţii sau de mine, pot declara că lucrările
menţionate cuprind material şi indicaţii necesare pentru elaborarea unui nou şi
corespunzător dicţionar etimologic antroponimic românesc (întrucât cele două
existente – repet – „sunt departe de a îndeplini condiţiile unor lucrări acceptabile”),
atât de aşteptat acum în perioada pregătirii, întocmirii şi publicării dicţionarelor
toponimice ale tuturor regiunilor ţării – părţi componente ale Dicţionarului
toponimic al României.
Prezenţa termenului „structură” în titlul comunicării mele vrea să arate
legătura, strânsă adeseori, între structura numelor şi provenienţa lor, alteori, dar nu
rareori, structura numelor, a antroponimelor, indică ea însăşi, numai ea,
provenienţa numelui respectiv.
Când vorbim de originea antroponimelor ne gândim, desigur, în primul rând
la condiţiile istorice în care s-a petrecut, a avut loc apariţia limbii române şi a
poporului român.
Prima întrebare ce ne apare este: ce nume am moştenit de la strămoşii noştri
traco-daci?
Cercetătorii ne informează că „numele personale purtate de traco-daci erau
individuale, patronimicile par să fi lipsit, fiecare persoană avea iniţial un singur
nume” (I. I. Russu, Etnogeneza românilor, 1981, p. 81). Deşi numărul numelor e
impresionant de mare: 1 190 de nume [cunoscute] (890 simple, 300 compuse
bimembre (ibidem), nu se cunoaşte nici un nume traco-dac care să ni se fi păstrat
(Decebal e nou) şi nici din cele adoptate prin românizare şi grecizare.
De la strămoşii noştri romani nu ni s-a păstrat nimic din sistemul onomastic
cu tria nomina (cf. Caius Iulius Caesar), care era al clasei dominante, ci ni s-au
păstrat puţine nume antice (unele foste compuse): Nicoară < Nicolaus, gr.
Nikólaos, Şerbu < Servus şi bisericeşti ca Sânnicoară < Sanctus Nicolaus,
Sânziene, Sâmedru (şi nb), Sânpetru etc. (ibidem).
Dintre contribuţiile altor limbi la antroponimia românească (în acelaşi timp şi
la toponimia românească – pe care nu o urmărim acum) amintim contribuţia
limbilor slave, a unora dintre limbile slave, mai ales – ca şi în cazul lexicului
comun – contribuţia limbii bulgare. Să remarcăm însă că a fost exagerată
contribuţia slavă: „Numele de persoană la români sunt – şi îndeosebi au fost – în
majoritatea lor de origine slavă” (E. Petrovici, op. cit., p. 300). Afirmaţia aceasta se
bazează însă pe constatarea lui Ştefan Paşca (Nume de persoane şi nume de
ORIGINEA ŞI STRUCTURA ANTROPONIMELOR ROMÂNEŞTI
161
animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936), care, însă, precizează că se referă numai
la numele de botez: „Elementele slave constituie cam două treimi din numele de
botez atestate până la sfârşitul veacului trecut în Ţara Oltului” ( op. cit., p. 37).
Consider, de altfel, că o asemenea evaluare nici nu este posibilă, din motivul că nu
avem un repertoriu complet (sau măcar „suficient”) al antroponimelor româneşti,
nici actual, nici din trecut; se adaugă încă un motiv: deficienţele etimologice ale
dicţionarelor şi ale altor lucrări de antroponimie românească; eu voi adăuga şi un
alt motiv, asupra căruia voi şi insista puţin mai târziu.
În urmărirea contribuţiei în discuţie nu ne putem mulţumi cu constatarea
vagă: „influenţă/contribuţie slavă”, ci trebuie să precizăm ce fel de slavă: bulgară,
sârbo-croată, ucraineană...? Deci studiul contribuţiei slave întâlneşte o altă
dificultate: lipsesc dicţionarele etimologice corespunzătoare şi ale limbilor slave –
ne interesează în primul rând pentru limba bulgară şi sârbo-croată; şi se adaugă
încă o deficienţă, pe care am mai semnalat-o şi la două congrese internaţionale
(Sofia şi Leipzig): ne lipseşte un bun dicţionar antroponimic etimologic general
slav, deoarece dicţionarul lui Franz Miklosich, Die Bildung der slavischen
Personnennamen (Viena, 1860), cuprinde un număr mic de antroponime şi are o
mai însemnată deficienţă, de fapt un defect de principiu şi metodă – pe care iarăşi
l-am semnalat –: acela de a căuta şi, din păcate, şi a găsi provenienţa (originea)
antroponimelor, mai ales a derivatelor, aproape totdeauna în cuvinte comune,
metodă adoptată şi de alţi lingvişti, slavi, români etc. – printre care şi autorii celor
două dicţionare etimologice româneşti –, metodă care a adus grave prejudicii
onomasticii.
Referitor la precizarea limbii slave din care provine un antroponim sau altul,
consider că e indicat un adaos: „Dacă această precizare este, în multe cazuri,
posibilă când avem a face cu cuvinte comune sau cu toponime, orientându-ne: a)
după formă şi sens, b) după aria de răspândire a împrumuturilor, c) (în oarecare
măsură) după vechimea împrumutării, în cazul antroponimelor aceste criterii sunt
mai puţin operante, din cauza marii asemănări formale, în mai multe limbi slave, a
antroponimelor şi, în al doilea rând, din cauza circulaţiei şi răspândirii diferite a
numelor de persoană faţă de numele comune (căci toponimele au o situaţie aparte).
Totuşi criteriile enumerate anterior ne permit să localizăm provenienţa unor
antroponime (bg., scr., rusă sau ucr. etc.); în multe cazuri însă formele româneşti
trebuie raportate la cele asemănătoare sau identice din mai multe limbi slave”
(I. Pătruţ, Onomastică românească, Bucureşti, 1980, p. 25-26).
Nu mă voi ocupa aici de numele „întregi” (deci nederivate) de origine slavă,
al căror număr este limitat (Ioan, Pavel, Gheorghe etc.), care nu ridică probleme
în privinţa originii. Derivatele însă ridică probleme, dintre care unele dificile,
dacă nu „insolubile”.
Fiind vorba de derivate, este necesară, dintru început, o precizare: „Susţin
punctul de vedere că sufixele antroponimelor au acelaşi regim ca şi cele din lexicul
comun: nu se împrumută sufixe (nici alte afixe), decât în cazuri excepţionale: ele
IOAN PĂTRUŢ
162
sunt vehiculate de la o limbă la alta de cuvintele împrumutate şi extrase, detaşate,
din acestea după ce s-au încadrat (fonetic, gramatical...) în sistemul limbii
receptoare, devenind elemente ale ei”; ca atare, un sufix de asemenea „origine”
este un element al limbii receptoare, nu un sufix împrumutat.
Adaug un criteriu pentru separarea numelor derivate de cele împrumutate, cu
menţiunea că m-am orientat după structura morfologică a substantivelor comune
româneşti (care, toate, au tema din care se derivă consonantică: fet-iţ-ă; copil-aş),
deci cred, cu privire la antroponime: dacă tema este vocalică, consider că derivatele
sunt formate numai de slavi: rom. Baia, Boşu- < sl., cf. bg., scr., Baja, Bošo.
În cazul numelor formate de la teme consonantice, statutul de derivat al
formelor româneşti nu e clar: sunt ele derivate sau împrumuturi [?]: Dobrotă =
Dobr-, cf. rom. nfam. Dobr(e)a, Dobre, Dobru + suf. -ot-, sau e un împrumut, cf.
bg., scr. Dobrota; prin urmare, în asemenea cazuri suntem nevoiţi să recurgem la
dubla etimologie; însă Albota = Alb-ot-a/ă nu poate fi decât românesc.
„Nu este uşor de a stabili calea de pătrundere a antroponimelor slave în limba
română: ca urmare a relaţiilor strânse româno-slave; ca urmare a folosirii, câteva
secole, a limbii slave (slavone) în biserică, în administraţia şi diplomaţia ţărilor
româneşti”. De fapt, departajarea acestor două categorii de antroponime (cf.
„popular”, respectiv „cult/cărturăresc” în lexicul comun) nu poate fi tranşantă (cf.
On. rom., p. 26).
Oricum, ponderea slavă în antroponimia românească este mare.
După părerea mea, este prea mare, dar nu din motive obiective, ci subiective,
ale autorilor etimologiilor; mai exact, autorii dicţionarelor şi ai altor lucrări ce
conţin etimologii ale antroponimelor, etimologii datorate unor condamnabile
insuficienţe, cum sunt neaplicarea principiului etimologiei interne, valabil şi în
onomastică întocmai ca în lexicul comun, şi neaplicarea principiului după care
„originea unui cuvânt [respectiv antroponim] trebuie căutată întâi în limba română,
în sistemul ei de formare a cuvintelor [respectiv: a antroponimelor]” (DLR, VI,
Introducere, p. X). Am adus numeroase exemple din DNFR, ca: dacă recunoaşte
existenţa sufixului -ş- (notat greşit -şa-) în nume precum Comşa, Focşa, Neacşa,
Tomşa, Tripşa, cele mai multe sunt considerate împrumuturi: „ Borşa: cf. bg.
Borşa” , deşi există rom. Bora, Boru (ibidem), „ Demşa: ung. Dömse”, cf. rom.
Dema, Demu (ibidem); altă categorie de antroponime sunt explicate sau raportate la
antroponime din alte limbi, deşi pot fi sau sunt derivate româneşti: Bungău [Bung-
ăÌ], cf. Bungescu, Bungeşti (sat), existente în DNFR, e raportat la ung. bong [?;
< gomb?] „nasture”, ung. bungani „a zumzăi”; altă categorie sunt antroponimele
româneşti cu sufixe atribuite altor limbi: „Ariciuc: Ariciu [existent în DNFR], cu
sufixul ucr. -(j)uk” [cf. rom. -uc-] etc. etc.
„Neglijarea principiului etimologiei interne a fost determinată şi de ignorarea
legăturilor organice dintre antroponimele româneşti, stabilite pe două coordonate,
prin cele două elemente de bază: tema, segmentul comun al numelor înrudite pe
plan lexical; sufixul, elementul comun al seriilor corelate pe plan derivaţional”
(CL, 1986/2, p. 160-161).
ORIGINEA ŞI STRUCTURA ANTROPONIMELOR ROMÂNEŞTI
163
Ex.: Mor-ig-a nfam. [DNFR toate →], cf. Mora, Morea, Moru (DNFR):
Mor-at, Mor-c-oş, Mor-eg-a, Mor-j-an, Mor-oc-a, Mor-og-an etc.; -ig-: Bal-ig,
Bel-ig-an, Budr-ig-ă, Buj-ig-an, Dăr-ig-ă etc. (DNFR).
Antroponime româneşti de origine slavă sau formate după model slav, ca
Baia/Baiu, Bocsa, Bocşa, Bancu, Bencu etc., foste prenume, la slavi şi la români,
au devenit la români nume de familie sau supranume din diferite cauze; demodarea
lor (trecerea din fondul activ în cel istoric, căci numele de familie şi supranumele
se moştenesc doar, nu se şi reactualizează) a determinat o modificare substanţială a
antroponimiei, îndeosebi a fondului prenumelor româneşti, care s-a accentuat din
secolul trecut, de când s-au introdus şi impus nume latine sau din alte limbi,
îndeosebi romanice (franceze, italiene etc.), cu care nu mă ocup aici; ele nici nu
pun probleme în privinţa structurii lor.
Dostları ilə paylaş: |