Riscurile de conflict transfrontaliere la frontiera Ukrainei cu Moldova



Yüklə 217 Kb.
səhifə1/3
tarix21.07.2018
ölçüsü217 Kb.
#57525
  1   2   3

Riscurile de conflict transfrontaliere la frontiera Ukrainei cu Moldova

Dr. N.Belitser, Institutul Pylyp Orlyk pentru Democraţie, Kyiv, Ukraina


Moldova şi România sunt în prezent unicele ţări vecine cu care Ucraina încă nu şi-a rezolvat problemele de frontieră (fără a lua în consideraţie unele probleme ale frontierei ruso-ucrainene, care pot să se dovedească mult mai greu de rezolvat). În pofida dificultăţilor obiective preluate din moştenirea primită de la politicile imperiale ruseşti şi sovietice, care trasau şi retrasau aceste frontiere în dependenţă de propriul interes, ar putea fi identificaţi şi câţiva factori subiectivi care stopează procesul de delimitare şi demarcare ale loturilor de pământ (şi de insulă) disputate. O oarecare răcire şi lipsă de încredere reciprocă este vizibilă atât în relaţiile bilaterale dintre Ucraina şi Moldova, cât şi în cele dintre Ucraina şi România. Desigur că aşa o situaţie a influenţat negativ procesul de soluţionare a conflictului Transnistrean, care rămâne o ameninţare pentru securitatea şi stabilitatea din regiune şi din Europa şi principala problemă a securităţii Ucrainei. O speranţa de a progresa în soluţionarea acestei probleme critice ar fi elaborarea unei strategii coordonate şi a unui plan de acţiuni coordonat a celor trei ţări interesate. Într-adevăr scopul prevenirii întăririi în continuare a separatismului Transninstrean şi destrămarea regimului totalitar stabilit în auto-proclamata Republică Moldovenească Nistreană de către liderul aceasteia Igor Smirnov este unul din interesele naţionale prioritare ale Moldovei, dar şi al Ucrainei şi României, cu toate că aşa o putere regională ca Federaţia Rusă în urmărirea propriilor interese politice şi geopolitice ar fi putut să-şi stabilească cu totul alte planuri şi intenţii. Luând în consideraţie aceste circumstanţe, ar fi rezonabil să fie identificaţi factorii ce afectează negativ relaţiile trilaterale Moldova –Ucraina - România şi de căutat căi comune posibile pentru a depăşi dificultăţile existente. Una din abordările promiţătoare ar fi prezentarea de către fiecare parte a perspectivelor referitoare la punctele slabe şi regiunile critice, în aşa fel asigurând spaţiu pentru discuţii libere şi deschise care ar reduce tensiunea şi ar asigura o mai mare încredere în relaţiile reciproce. De aceea problemele de mai jos vor fi analizate din punctul de vedere a unor actori din societatea civică ucraineană.
Relaţiile bilaterale moldo-ucrainene.

În ultimul timp aceste relaţii nu par a fi în stare de dezvoltare dinamică şi pozitivă. Unul din motivele acestei situaţii este absenţa evidentă a unei cooperări dintre cele două state vecine ex-sovietice. Dacă unele din aceste motive sunt de natură obiectivă, percepţiile subiective care deseori se bazează pe suspiciuni reciproce, lipsa de încredere şi alte sentimente contribuie la aceste tendinţe negative. Cu atât mai mult, cu cât cauzele subiective ale răcirii în relaţiile moldo-ucrainene pot fi provocate de interese diferite în problemele frontierei, totuşi mult prea des ele ţin şi de lipsa de monitorizare informaţională obiectivă a dezvoltării celeilalte părţi, generând deseori interpretări şi percepţii greşite. Lipsa unei voinţe politice destul de puternice pentru a stabili o cooperare fructuoasă, pare a caracteriza ambele părţi, la fel ca şi nivelul jos de interese reciproce în societăţile respective, tradiţional interesate de actorii regionali mai potenţi.


Situaţia a fost exacerbată în continuare după ce Partidul Comuniştilor din Republicii Moldova (PCRM) a câştigat la 25 februarie 2001 alegerile parlamentare1 şi pe data de 7 aprilie liderul PCRM Vladimir Voronin a fost oficial desemnat în calitatea de preşedinte al Republicii Moldova.2

Orientarea pro-rusă în politica externă a Moldovei, în ciuda unei asemenea tendinţe (tradiţionale pentru perioadele pre-electorale) în Ucraina, a cauzat alte complicaţii în relaţiile bilaterale moldo-ucrainene. Se poate vorbi de un fel de stagnare ori chiar deteriorare a eforturilor precedente de a rezolva un număr de probleme importante. Unele din aceste probleme pot fi considerate prioritare pentru politica externă şi internă a ambelor ţări.


Să analizăm unele din acestea , luând în consideraţie ultimele evoluţii
Delimitarea şi demarcarea frontierelor interstatale moldo-ucrainene

Acordul privind frontiera dintre Ucraina şi Moldova a fost semnat în 1999 şi ratificat de Ucraina în 2000. Conform acestui acord, Chişinăul ar trebui să transmită Ucrainei porţiunea de autostradă Odessa-Reni din apropierea localităţii Palanca, iar în schimb Ucraina avea să-şi ia angajamentul de a asigura Moldovei accesul pe un teritoriu de pe malul Dunării. O astfel de decizie a stârnit proteste din partea locuitorilor localităţii Palanca, susţinuţi de intelectualitatea Moldovei şi partidele naţional-radicale, în aşa fel prevenind ratificarea acestui acord de către parlamentul Moldovei. Promisiunile preşedintelui Vladimir Voronin de a finaliza ratificarea acordului în iunie 2001, folosind aşa o metodă ca “disciplina partidului” au suferit eşec. Ca rezultat Kievul a luat o poziţie mai drastică şi în timpul primei vizite în Ucraina a prim-ministrului Moldovei, Vasile Tarlev pe data de 9-10 iulie 2001, i s-a spus că dacă ratificarea acestui acord va fi în continuare tergiversată, partea ucraineană va impune sancţiuni economice referitor la tranzitul cargo prin teritoriile ambelor ţări. 3Această ameninţare la obligat pe prim-ministrul moldovean să facă unele concesii şi negocierile noi referitor la delimitarea şi demarcarea frontierei interstatale au căpătat un nou stimul.4 Recent acordul de frontieră a fost eventual de Parlamentul Moldovei, şi a fost formată comisia mixtă de demarcare care a efectaut prima întâlnire organizaţională din Cernăuţi şi au ajuns la decizia de a întreprinde paşi concreţi pentru demarcarea frontierei şi stabilirea punctelor de control.5



Chiar dacă această evoluţie poate fi privită formal ca pozitivă, fără o campanie informaţională adecvată, care ar justifica aceste decizii şi car le-ar oferi suportul public, ele ar putea incita o lipsă de încredere adăugătoare în relaţiile dintre cele două naţiuni. Aceste fapte au cauzat anumite agravări a deja existentelor suspiciuni a populaţiei moldovene întrevăzând un egoism şi o potenţială agresivitate din partea Ucrainei în legătură cu perspectivele unui suport reciproc şi a unor relaţii de prietenie în drumul dificil spre democraţie şi integrare europeană. (De exemplu în timpul vizitei lui Vasile Tarlev la Kiev în Chişinău a avut loc o cursă de rally-uri sub sloganul “Nici o bucată de pământ ucrainenilor!”).
Problema Vămilor. O altă problemă dificilă a fost problema reglementării vămilor şi stopării traficului mare de droguri şi arme prin punctele de trecere a frontierei din auto-proclamata Republică Moldovenească Transnistreană. În timpul întâlnirilor de lucru a celor doi preşedinţi la Viniţa pe data de 9 noiembrie 2001 ei au ajuns doar la elaborarea unei aşa-numite “decizii politice” în această problemă. 6 Cea mai importantă problemă a rămas controlul comun al frontierei moldo-ucrainene, de aceea că grănicerii frontierei Transnistrene nu permit grănicerilor moldoveni şă-şi exercite datoria în cele mai principale puncte ale frontierei de stat, aflate pe teritoriul Transnistriei. După ce Moldova a suferit pierderi economice şi financiare masive datorită schimbului de mărfuri şi traficului ilegal la frontiera Ucraina-Transnistria, în vara lui 2001 au fost întreprinşi paşi decisivi şi anume au fost introduse noi ştampile vamale pentru a fi aplicate la toate punctele de trecere a frontierei moldoveneşti, inclusiv şi la cele dintre Transnistria şi Ucraina. Această acţiune a fost caracterizată de preşedintele Igor Smirnov ca o încercare de a crea o blocadă economică Transnistriei şi de a bloca schimbul ei comercial cu Ucraina. Pentru implementarea eficientă a acestei măsuri care are ca scop controlul “găurii negre” a părţii de frontieră ce se află în Transnistria, ofiţerii vamali moldoveni trebuie să aibă acces la partea ucraineană a frontierei, la punctele comune de control. Ezitarea Ucrainei să-şi dea consimţământul sau repetatele refuzuri de a permite trecerea ofiţerilor vamali moldoveni pe partea de frontieră ucraineană 7 a stârnit alte atitudini anti-ucrainene în Moldova. Această situaţie a culminat la sfârşitul anului 2001, începutul 2002, când problema a devenit subiect de dezbateri internaţionale. Memorandumul “Situaţia frontierei de est a Moldovei” a fost transmis de către Moldova către OSCE; Consiliul Europei, Uniunea Europeană, şi alte Instituţii Europene. Kievul, alături de Tiraspol au fost învinuiţi că promovează contrabanda prin frontierele Ucraina-Transnistria şi faptul că Ucraina împiedică stabilirea punctelor comune moldo-ucrainene de control vamal se presupune că este cauzat de profiturile ilegale în care pot fi implicate şi unele autorităţi ucrainene. În răspunsul oficial al guvernului ucrainean, paşii întreprinşi de Moldova au fost caracterizaţi ca “neprietenoşi”, cu toate că introducerea noilor ştampile vamale a fost recunoscută ca afacere internă a republicii suverane Moldova. În acelaşi document s-a declarat că acest pas este necorespunzător cu acordul bilateral semnat de Moldova şi Ucraina la 8 mai 1997 şi că decizia dată nu a fost luată de comun acord cu partea ucraineană, de asemenea se spune că ştampilele vechi (pe care le au şi vămile transnsitrene) “rămân valide conform dreptului internaţional”.8
Această fază a creat ceea ce putem numi o criză diplomatică în relaţiile dintre Moldova şi Ucraina – situaţie care nu este favorabilă pentru nici unul din aceste state, luând în consideraţie statutul lor actual, circumstanţele dificile şi perspectivele.
În acelaşi timp în toate declaraţie oficiale ca regulă s-a accentuat că în toate problemele ce ţin de relaţiile bilaterale, Ucraina va acţiona întotdeauna pornind de la noţiunea generală de suveranitate a statului, a integrităţii teritoriale şi independenţei Moldovei. De exemplu, luând în particular problema frontierei, prim-ministrul ucrainean Anatoliy Kinakh a declarat în noiembrie 2001 că “Ucraina nu va lua decizii speciale referitor la vămile şi punctele de control de la frontiera cu Transnistria separat de celelalte vămi moldo-ucrainene”9. Într-adevăr ultimele evoluţii ne permit să recunoaştem că necătând la deteriorarea relaţiilor bilaterale, totuşi părţile au ajuns la un acord reciproc acceptabil. O confirmare a acestui lucru sunt rapoartele din mas-media conform cărora Ucraina, anunţând demararea demarcării frontierei moldo-ucrainene, a declarat că acest pas ar trebui completat cu stabilirea punctelor de control comune. 10 Aceasta semnifică în sfârşit acceptarea acelor puncte contestate asupra cărora Moldova a insistat atât de mult – pentru o perioadă, însă fără mare succes. Rămâne de văzut dacă o altă sugestie a Moldovei şi anume prezenţa ofiţerilor vamali internaţionali din ţări europene ca Germania, Austria, sau Portugalia la punctele de control pe spaţiul Transnistriei, alături de ofiţerii Ucraineni şi Moldoveni va fi acceptată de Ucraina. Un răspuns pozitiv la o astfel de propunere ar însemna nu doar obţinerea unui ajutor practic pentru stoparea contrabandei şi a activităţilor de trafic ilegal care au alarmat mult securitatea din regiune, dar şi trecerea unui test referitor la sinceritatea autorităţilor Ucrainei de a realiza acest scop şi de a-şi confirma cursul pro-european de integrare.
Conflictul Transnistrean. Istoria acestui conflict a fost pe larg analizată de numeroase cercetări şi analize, comentarii şi raporturi de presă. Cu toate că Ucraina, alături de OSCE şi federaţia Rusă a fost unul dintre cei trei mediatori oficiali în soluţionarea conflictului dintre Republica Moldova şi regiunea separatistă – auto-proclamata republică Transnistreană moldovenească – rolul ei actual în proces este mai puţin important decât cel jucat de Rusia şi respectiv atrage mai puţină atenţie. (De exemplu, chiar dacă şi Ucraina şi Federaţia Rusă acţionează ca state garante în facilitarea acordurilor dintre Republica Moldova şi Transnistria, Rusia are trupele armatei a 14-a încă staţionând pe teritoriu, în timp ce Ucraina are doar zece observatori militari). Mai mult ca atât, Intenţiile şi poziţia Ucrainei cu privire la acest conflict în particular par să stârnească anumite dubii în Moldova şi în afara ei.
Unul din motivele care ar lămuri această lipsă de încredere este faptul că poziţia Ucrainei a fost compromisă de insistenţele cu care Igor Smirnov , liderul auto-proclamatei Transnistrii, a cerut de mai multe ori prezenţa trupelor militare ucrainene şi a cerut aducerea trupelor de pace ucrainene pe teritoriul Transnistrean (în aşa fel alăturându-se forţelor trilaterale de menţinere a păcii). Se conta probabil pe faptul că după retragerea militarilor ruşi care au staţionat în zona de conflict, Ucrainenii “Fraţii Slavi” vor servi ca forţă de apărare a populaţiei preponderent slave din Transnistria în cazul unui eventual atac militar din partea Chişinăului. De fapt, cum şi a declarat unul din liderii ucraineni “Ucraina, nu susţine această idee. Mai mult ca atât, conceptul acestei idei se referă la reducerea nivelului saturaţiei militare în aria de securitate pentru a asigura faptul că garanţiile politice şi militare vor fi elaborate, iar reducerea prezenţei militare va merge în paralel cu creşterea rolului observatorilor militari”. 11
În retrospectivă putem spune că pentru Ucraina acest conflict a prezentat încă de la început poate că cea mai mare problemă de securitate dintre toate apărute pe teritoriile fostei URSS. Vecinătatea ei imediată a cauzat, printre altele, un brusc flux de aproximativ 40000 de refugiaţi cu care autorităţile ucrainene au fost nevoite să se confrunte din 1992. De aceea, în contrast cu bine-cunoscutele interese şi aspiraţii geopolitice ale Rusiei, încă de la începutul conflictului, soluţionarea lui cu succes – în sensul păstrării obligatorii a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova – a fost în interesul naţional al Ucrainei. La 8 decembrie 1991 Ucraina a recunoscut independenţa Moldovei în limita frontierelor RSSM şi în scrisoarea de felicitare trimisă primului preşedinte ales al Republicii Moldova Mircea Snegur, preşedintele ucrainean Kravchiuk a declarat că Kievul ar dor să dea un curs nou relaţiilor moldo-ucrainene, relaţii care ar fi în conformitate cu noile realităţi.
Interesul Ucrainei în soluţionarea conflictului Transnistrean a fost evident în cadrul CSI, precum şi în contextul internaţional. Nu este întâmplător faptul că la întâlnirea de la Kiev din martie 1992, şefii ţărilor CSI au adoptat declaraţia în care s-a menţionat că integritatea teritorială a Republicii Moldova este elementul cheie pentru stabilitate în toată regiunea. Activităţile ulterioare ale guvernului Ucrainei care căutau să medieze conflictul încă la primele etape ale acestuia erau concentrate asupra încercărilor de a se angaja într-o participare internaţională mai largă.12 De exemplu la o întâlnire a specialiştilor din Ucraina, România, Ungaria, Rusia şi Moldova care încercau să soluţioneze acest conflict, partea Ucraineană de asemenea i-a invitat şi pe reprezentatul CSCE, cehoslovacul Jiri Dienstbier să participe. (Din păcate, la acel timp, CSCE doar începea crearea Centrului de Prevenire a Conflictelor din Viena şi era copleşită şi de criza ce a apărut în fosta Yugoslavie. De aceea Misiunea CSCE în Moldova a fost stabilită doar pe data de 4 februarie 1993, adică după conflictele sângeroase dintre unităţile militare moldoveneşti şi trupele transnistrene susţinute de armata a14-a) Iată de ce încercările iniţiale de a soluţiona acest conflict au fost întreprinse de preşedintele moldovean Snegur, de preşedintele ucrainean Kravciuk, de preşedintele rus Elţin şi de preşedintele român Iliescu. La summit-ul din 6-7 iulie 1992, de la Moscova, părţile au convenit să înceteze focul şi să trimită trupe de pace trilaterale alcătuite din trupe ruseşti, moldoveneşti şi transnistrene, lăsând liberă problema implicării Ucrainei în operaţiunile de menţinere a păcii.

Mai târziu Ucraina a continuat eforturile sale prin aşa paşi ca semnarea cu federaţia Rusă a acordului de Tranzit prin teritoriul ucrainean a unităţilor militare provizoriu dizlocate în Transnistria (1997), semnarea alături de preşedinţii Moldovei şi Rusiei, a Consilierului OSCE şi liderului Transnistrean a unui “Memorandum de bază pentru normalizarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi Transnistria (8 mai, 1997, Moscova) precum şi iniţierea unei întâlniri dintre mediatori şi părţile conflictuale care a avut loc la Odesa pe 19-20 martie 1998. La această întâlnire două acorduri importante au fost semnate de preşedinţii Moldovei şi Transnistriei şi anume: “Măsurile de încredere şi de dezvoltarea a contactului” şi “Protocolul referitor la paşii prioritari în activarea soluţionării politice a problemei Transnistrene”. Conform acestor două acorduri trebuiesc reduse forţele pacificatoare a părţilor şi trebuie lansat mecanismul de implementare a garanţiilor de securitate. 13

Este important de notat faptul că în acea perioadă partea transnistrieană de asemenea şi-a luat angajamentul de a nu se opune retragerii trupelor ruseşti de pe teritoriul ei.14 Cu toate acestea, contrar pregătirii Moldovei de a-şi respecta obligaţiile, de a reduce prezenţa militarilor în zona de conflict şi de a finaliza retragerea trupelor către data de 12 octombrie 1998 chiar şi într-un mod unilateral, Transnistria a blocat implementarea Tratatului de la Odesa. Acest lucru a fost înfăptuit prin înaintarea unor cereri nereale, de exemplu examinarea oficială la Chişinău a documentului de Declaraţie a Statalităţii Transnistrene, sau împiedicarea întâlnirilor regulate ale Comisiei de Control Mixt (CCM a fost creată pentru a supraveghea activităţile contingentului trupelor de pace ruseşti staţionate pe ambele maluri ale Nistrului). În general, este deja evident că partea transnistreană a conflictului deseori nu-şi respecta angajamentele şi opunea rezistenţă oricăror încercări de demilitarizare a zonei. În ciuda rezistenţei Transnistriei, autorităţile Moldovei şi-au declarat intenţia de a continua reducerea forţelor pacificatoare până la nivelul stabilit în acordul de la Odesa. Vice-şeful Comisiei de Control Mixt din partea Moldovei a accentuat faptul că măsurile luate pentru soluţionarea conflictului şi pentru promovarea contactelor noi dintre oameni au fost salutate de populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului, precum şi de Comunitatea internaţională.

Susţinând iniţiativele Moldovei, Ucraina a încercat să-şi reactiveze rolul în soluţionarea conflictului Transnistrean. A fost propusă o soluţionare care consta din câţiva paşi consecutivi pentru implementarea acordului de la Odesa cu perioade precis stabilite pentru întreprinderea fiecărui pas. Aceste măsuri includeau determinarea statutului Transnistriei, orarul întâlnirilor liderilor părţilor implicate, controlul mecanismului de observare a garanţiilor soluţionării, inclusiv şi prin aducerea misiunilor de observatori militari în zona de conflict. Ucraina a fost prima parte-garant care a trimis în urma acordului de la Odesa 10 observatori şi a alocat din fondul de stat bugetul necesar pentru activitatea lor.

Conform acestor propuneri determinarea statutului Transnistriei va fi remisă unui grup de experţi având în componenţa sa reprezentanţi ai statelor garante şi ai OSCE: Pe data de 30 Noiembrie 1998, la Kiev a avut loc o întâlnire a grupului de experţi la nivel ministerial. La întâlnire au participat reprezentanţii Ucrainei, Moldovei, Rusiei şi OSCE, în timp ce cei transnistreni nu au venit. Luând în consideraţie că cea mai dificilă problemă în soluţionarea conflictului transnistrean rămâne statutul Transnistriei, Ucraina a sugerat să se aplice principiul “statutul suspendat”. 15Aceste evoluţii au continuat prin semnarea pe date de 16 iulie 1999 la Kiev a Declaraţiei Comune a Preşedintelui Republicii Moldova şi a liderului Transnistrean, împreună cu reprezentanţii statelor garante – primi-ministrul Federaţiei Ruse şi Preşedintele Ucrainei. În acest text s-a ajuns la un acord că părţile îşi vor construi relaţiile în baza următoarelor principii: frontiere comune, precum şi o activitate comună în domeniul economic, legal, de apărare şi social.

Un alt pas înainte a avut loc la 20-24 martie 2000, când misiunea OSCE alături de Ministerul Afacerilor Externe al Ucrainei au organizat la Kiev o “masă rotundă” referitoare la soluţionarea conflictului Transnistrean. Au participat liderii grupurilor de experţi din partea Moldovei şi Transnistriei, cei trei mediatori (Federaţie Rusă, Ucraina şi OSCE), precum şi experţi în domeniul dreptului internaţional, sistemelor constituţionale şi de soluţionare a conflictelor. Specialiştii au făcut recomandări referitor la structura, organele de stat, împărţirea competenţelor în “statul comun”16 şi etapele posibile de implementare a soluţionării.17

Din acest scurt rezumat a poziţiei Ucrainei se poate conclude că la nivelul politicii oficiale, a declaraţiilor politice a liderilor pro-democraţi şi a măsurilor practice, nu a existat nici un semn de susţinere din partea Kievului a separatiştilor nistreni – spre deosebire de poziţia Rusiei. (La primele faze, aceştia din urmă au oferit un astfel de suport, nu doar prin mijloace militare dar şi prin mijloace politice. A fost raportat, de exemple, că pe data de 5 aprilie 1992 vice-preşedintele Rusiei Rutskoi a vizitat Tiraspolul pentru a-şi arăta susţinerea pentru enclava rusă şi după ce s-a întors la Moscova a insistat ca Duma Rusească de Stat să recunoască “republica Nistreană”18). În ciuda acestui fapt indubitabil rolul Ucrainei în conflictul transnistrean a fost deseori pus la îndoială şi de zvonurile ce circulau prin regiunea de conflict, la fel ca şi prin toată Moldova. Cu părere de rău aceste lucruri într-o oarecare măsură pot fi justificate de unele publicaţii din presa ucraineană, ca de exemplu cea care scria că ”Transnistria este de fapt de mult timp aliatul nostru, cu toate că unii politici se încăpăţânează să vadă acest lucru… Ucraina ar trebui să-şi schimbe definitiv politica faţă de Transnistria… şi să transforme această regiune într-un partener devotat”19 Trebuie de ţinut cont de faptul că în Ucraina, la fel ca orice în altă ţară există diferite tipuri de mas-media, inclusiv şi cea orientată anti-vest şi Pro-Rusia. De aceea, nu e de mirare faptul că publicaţii cunoscute atacă nu doar Moldova, dar şi celelalte ţări, naţiuni şi grupuri politice (Inclusiv şi “naţionaliştii ucraineni”) care nu au aceleaşi idei şi care nu consideră Ucraina o parte “Comunităţii Slave Est-creştine”. O oarecare lipsă de decizie în privinţa conflictului şi în particular întâlnirile preşedintelui Ucrainei Kucima cu liderul separatiştilor Igor Smirnov de asemenea au contribuit la formarea unui climat de neîncredere când vine vorba de poziţia Kievului. 20

Surprinzător ambiţiile şi planurile pe care Ucraina şi le-a asumat în legătură cu regiunea transnistreană au devenit un obiect de studiu pentru mulţi analişti politici şi experţi implicaţi în studierea conflictelor regionale. Unii cercetători au notat că “o înăsprire a atitudinii populaţiei ruse a fost cauzată de zvonul că Ucraina şi România se pregăteau să facă un schimb care consta în cedarea regiunii Transnistria Ucrainei în schimbul unor foste teritorii ale româniei care acum se află în componenţa Ucrainei. Chiar dacă guvernul Ucrainei a declarat că o astfel de posibilitate este de neconceput, populaţia rusă, majoritară în Transnistria a crezut în aceste zvonuri. 21 O surpriză pentru autorităţile şi populaţia Ucraineană a fost faptul că unele intenţii vicioase ale Ucrainei de a profita din acest conflict prin anexarea teritoriilor disputate au fost serios luate în consideraţie de unii cercetători şi analişti. Mai precis, o citată din ziarul publicat la aşa o agenţie respectabilă ca Centrul De Studii ale Conflictelor (Departamentul dezvoltare generală şi doctrină, Academia Militară regală, Sandhurst, Anglia) poate fi prezentată ca o ilustrare concretă a acestui fapt. În acel articol se scria ” Oficial Kievul era coerent în susţinerea retragerii armatei ruse din Transnistria şi în păstrarea integrităţii Republicii Moldova, necătând la faptul că ei nu vor putea controla implicarea unor unităţi paramilitare (UNO – UNSO) care au luptat de partea separatiştilor împotriva Moldovei. Este clar că dimensiunea etnică a persistat în Ucraina şi mulţi diplomaţi şi politicieni au văzut independenţa fostei RSSM ca un fragilă, pregătindu-se pentru un scenariu de anexare rapidă a teritoriilor Transnistriei, ceea ce se prezenta ca o politică opusă celei ruseşti, care tindeau să menţină această porţiune de pământ folosind orice metode şi argumente ca o regiune de interes strategic. Din punctul de vedre a Tiraspolului, scenariul de a fi anexat de către Kiev era o opţiune posibilă, dar nu şi fără anumite condiţii impuse. Tiraspolul ar fi pus condiţia ca aderarea la Ucraina să fie urmată de oferirea unei semnificative autonomii regionale, fapt care nu ar fi fost privit atât de bine de Kiev. De fapt, autorităţile ucrainene s-ar teme să menţină intactă o autonomie politică puternică care ar fi o legătură către Novorossia, un lanţ de regiuni cu populaţie rusofonă, care ar începe în Tiraspol şi ar s-ar termina în Crimeea. Evident, că întreprinzând acest pas, Ucraina ar deveni ţinta unor state vecine cărora le-au fost luate provinciile istorice de către liderii Ţarişti şi Sovietici şi care dacă vor avea şansa vor face tot posibilul pentru a-şi recăpăta teritoriile…”22Această citată şi alte articole similare pot servi ca o demonstrare clară a faptului cât de greşit sunt înţelese din afară realităţile, problemele şi grijile Ucrainei.



Ultimele evoluţii. Din păcate tendinţele pozitive în tot procesul de soluţionare a conflictului Transnistrean par să se fi oprit în 2000 şi evoluţiile ulterioare pot fi privite mai mult ca o deteriorare ce a cauzat o destabilizare generală a situaţiei politice în Moldova şi o imediată profitare a liderilor transnistreni de a-şi consolida independenţa faţă de Moldova. Motivele acestui fapt – pentru a fi evaluate şi studiate de părţile interesate – par a fi de o importanţă deosebită atât pentru Moldova, cât şi pentru Ucraina şi ar trebui să fie o lecţie bună pentru populaţia ambelor ţări.
Întoarcerea guvernării comuniste în Moldova – o lecţie pentru Ucraina. În retrospectivă, tendinţele negative în situaţia generală a Moldovei şi în particular în încercările de a obţine un progres în soluţionarea conflictului transnistrean par să fi fost premisa pentru evenimentele care au urmat decizia parlamentului de a-i restrânge puterea preşedintelui Petru Lucinschi prin intermediul amendamentelor constituţionale în iulie 2000. Eşecul unei înţelegeri cu succesorul său a cauzat criza constituţională, parlamentul a fost dizolvat şi în februarie 2001 au avut loc alegeri anticipate. În urma destabilizării politicii interne a Republicii Moldova îndată au profitat autorităţile Transnistriei printr-o mişcare foarte provocatoare, când în august 2000 şi-au creat propriul minister de externe, reprezentantul căruia a frecventat mai apoi “conferinţa-summit” sponsorizată de Russia , la care au mai fost invitaţi “miniştrii de externe” ai Abhaziei, Nagorno-Karabachului, şi a Ossetiei de sud.23 Auto-proclamata Republică Moldovenească Nistreană a început de asemenea să folosească propriile ştampile şi sigilii la punctele vamale.
În acelaşi timp în timpul alegerilor parlamentare din Moldova din 2001, Ucraina a întreprins o nouă încercare de a continua procesul de negocieri la nivelul Miniştrilor de externe a Ucrainei, Rusiei şi Moldovei. (Kharkiv, 16 februarie, 2001). Se pare că aceasta a fost o repetiţie, în versiune mai slabă a ceea ce a fost stabilit şi mai înainte. În documentul semnat de cei trei Miniştri de Externe se spunea: “discutând rezultatele procesului de negocieri referitor la reglementarea consecinţelor conflictului în regiunea transnistreană a Moldovei, [ei] salută reînnoirea dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol în cadrul mecanismului existent a procesului de negocieri, dialog care a devenit posibil datorită eforturilor combinate a ambelor părţi şi a mediatorilor. De asemenea a fost notat faptul că în cursul ultimelor întâlniri de la Budapesta şi Kiev, părţile procesului de negocieri au elaborat o viziune comună referitor la căile posibile de ajungere la soluţionarea crizei”24
O viziune optimistă, de fapt, nu a fost confirmată şi de evenimentele care s-au petrecut după ce comuniştii au venit la putere ca rezultat a alegerilor parlamentare din 25 februarie 2001. (PCRM a câştigat peste 50% din voturi şi a câştigat 77 de locuri din 101 şi deoarece în Moldova preşedintele se alege nu prin alegeri populare, ci de către parlament, la începutul lui aprilie liderul PCRM Vladimr Voronin a fost ales noul preşedinte al ţării).

.

Acum, după ce a trecut un an de conducere comunistă în Republica Moldova este deja posibil de a compara intenţiile şi promisiunile lor preelectorale cu actualele rezultate din toate sferele vieţii publice interne, precum şi a politicii externe. În particular ar fi trebuit amintită adresarea liderului Partidului comunist din Republica Moldova, Vladimir Voronin. În declaraţia sa el a criticat acţiunile predecesorilor săi spunând că ei au adus Moldova la o catastrofă umanitară şi la sărăcie şi că Moldova a căpătat nefericita distincţie de a fi considerată cea mai coruptă ţară din europa şi cea mai săracă ţară din CSI. El şi-a expus dorinţa de a crea “un socialism modern” prin întărirea legăturilor cu Rusia şi creşterea rolului statului în îmbunătăţirea economiei care a scăzut cu două treimi din 1991 şi pân-acum. Conform celor spuse de el Moldova ar trebui să devină o “Cubă Europeană” care ar trebui să reziste împotriva “răpitorilor imperialişti” în Europa aşa cum Cuba a rezistat Americii. 25 În acelaşi timp observatorii au notat lipsa clară a declaraţiilor referitor la intrarea Moldovei în uniunea Rusia - Bielarus şi la oferirea limbii ruse a statutului de limbă oficială - promisiuni folosite pe larg de partidul comunist în campania electorală. 26 În legătură cu conflictul transnistrean chiar în ziua alegerii ca preşedinte, Vladimir Voronin le-a spus jurnaliştilor că rezolvarea problemei din regiunea dată va fi o problemă prioritară.


Guvernul Comunist din Moldova şi Conflictul Transnistrean. Într-adevăr, a urmat o scurtă perioadă după victoria comuniştilor şi o perspectivă de reconciliere dintre autorităţile centrale şi cele separatiste a devenit posibilă. 27 În particular s-a aşteptat ca declaraţiile preelectorale de a duce Moldova în Uniunea Rusia-Bielarus şi de a introduce limba rusă ca limbă de stat vor promova aproximarea poziţiilor comune a lui Igor Smirnov şi Vladimir Voronin. 28 Unii analişti politici deja au anunţat că după “ alegerile naţionale din 2001 în Moldova s-au intensificat contactele dintre preşedintele Moldovei şi liderul Transnistrean. Un şir de acorduri între aceşti doi au fost semnate pe data de 16 mai, 2001 la Tiraspol. 29
Trebuie de menţionat faptul că chiar de la începutul acestei noi etape a disputei Moldova-Transninstria, în ciuda intenţiilor declarate ale lui Vladimir Voronin că soluţionarea problemei din regiunea separatistă Transnistria este o prioritate, evoluţiile actuale nu demonstrează că acest angajament era la fel de mare şi de cealaltă parte. De exemplu, în ciuda invitaţiei oficiale trimise la Tiraspol, nici un reprezentant al autorităţilor Transnistriei nu au vizitat ceremonia de punere în funcţie a noului preşedinte. 30 Pe data de 9 aprilie, prima întâlnire dintre Voronin şi Smirnov a avut loc şi cei doi s-au înţeles referitor la petrecerea întâlnirilor regulate o dată pe lună, pentru a soluţiona conflictul care merge deja 11 ani. Cum n-ar fi, pe data de 13 mai 2001 intenţiile parlamentului Moldovei de a îmbunătăţi relaţiile cu autorităţile transnistrene au fost supuse unei încercări dificile. În acea zi paznicii de frontiera dintre Transnistria şi Moldova l-au împiedicat pe Vladimir Voronin, care pleca să viziteze Mănăstirea Noul-Neamţ, să treacă frontiera dintre Moldova şi Transnistria (care de facto există) şi i-au spus că interdicţia de a-i permite să intre pe teritoriu le-a fost dată prin ordin de ceea ce numesc ei “autoritatea superioară” din Tiraspol. 31 În aşa fel această mişcare a avut ca scop, probabil, blocarea următoarei runde de negocieri care după orar ar fi trebuit să aibă loc pe 16 mai în Tiraspol. Cu toate acestea această întâlnire a avut loc. Au fost semnate un şir de acorduri, inclusiv şi în domeniul cooperării economice, referitor la accesul ziariştilor de a monitoriza noutăţile de pe ambele maluri ale râului Nistru, referitor la coordonarea politicilor impozitare, la desfiinţarea posturilor vamale, la garantarea investiţiilor străine şi la recunoaşterea documentelor oficiale ale fiecărei părţi. Cu toate că aceste acorduri au fost considerate tentative de prim nivel pentru o mai largă autonomie a regiunii separatiste, acest pas nu a îmbunătăţit situaţia şi relaţiile bilaterale au rămas tensionate, iar deciziile de mai sus nu au fost implementate. Acelaşi lucru se referă şi la gestul precedent al autorităţilor de a-l elibera pe Ilie Ilaşcu, care şi-a petrecut nouă ani în închisoare pe acuzaţia că a săvârşit acte teroriste pro-române. Conform unor analişti, Decizia lui Igor Smirnov de a-l elibera pe acest prizonier politic doar i-a întărit poziţia prin a-i arăta că este un lider mărinimos cu care se poate de negociat. De asemenea, a

considerat că această acţiune a fost susţinută de intervenţia ministrului rus de afaceri externe Igor Ivanov şi a fost privită ca o întărire a poziţiei separatiştilor şi a influenţei Rusiei în regiune. 32


Într-adevăr victoria comuniştilor la alegerile parlamentare din Moldova a asigurat legăturile mai strânse cu Rusia şi o atitudine mai binevoitoare a autorităţilor ruse asupra două probleme – statutul Transnistriei şi prezenţa trupelor ruse în regiune. Aceste probleme nerezolvate au prevenit cele două ţări de la semnarea unui tratat de bază în cei 10 ani de după obţinerea independenţei de către Moldova. Vizitele frecvente la Moscova a preşedintelui Voronin şi negocierile pentru semnarea unui astfel de acord au avut în sfârşit succes. Tratatul bilateral a fost semnat, şi Moldova se pare că în sfârşit a obţinut recunoaşterea independenţei sale şi integrităţii teritoriale din partea Rusiei. Acest tratat fiind ratificat rapid de parlamentul Moldovei, a fot mai apoi ratificat şi de Duma Rusească. 33Cum n-ar fi, nici acest tratat şi nici concesiile ulterioare făcute de Moldova Moscovei şi Tiraspolului nu au adus nimic nou în soluţionarea conflictului. Aşa cum a spus William Hill, şeful OSCE, jurnaliştilor din Chişinău pe data de 13 iulie 2001, după un început rapid a negocierilor între Moldova şi Transnistria procesul “şi-a micşorat tempoul”. El de asemenea a spus că problema complicată referitoare la “statutul special” al Transnistriei necesită compromisuri mai mari şi că acest lucru durează, dar a mai adăugat că: “în general situaţia este pozitivă şi ea poate fi menţinută în aşa fel prin purcederea fără întârziere la implementarea soluţiilor la care s-a ajuns”. Hill de asemenea a declarat că statele membre ale OSCE au început să contribuie la un fond care ar finanţa distrugerea acelor părţi din arsenalul rusesc care nu pot fi evacuate din Transnistria. 34
Noi dificultăţi au apărut în legătură cu problema respectării obligaţiilor de către Rusia. Conform unui aranjament semnat în 1999 la Istambul în cadrul unui summit OSCE Rusia şi-a asumat obligaţia de a-şi retrage utilajele militare până la sfârşitul lui 2001, iar echipamentul şi trupele până la sfârşitul lui 2002. În ciuda frecventelor vizite la Moscova a lui Voronin şi a numeroaselor discuţii cu V. Putin aceste operaţii au fost deseori compromise de protestele venite din partea separatiştilor transninstreni cu largi posibilităţi pentru Rusia de a se referi la ele ca urmare a propriilor interese. Într-adevăr în 2001 Rusia a început să distrugă armele şi muniţiile din regiune şi a demarat retragerea utilajului militar. 35 Dar operaţia a fost suspendată la sfârşitul lui August “din cauza protestelor rezidenţilor transnistreni.”36 (În august un grup de protestatari transnistreni au împiedicat observatorii OSCE să intre în regiunea unde echipamentul militar rus era pregătit pentru a fi distrus. Alte proteste împotriva retragerii armamentului au avut loc în Tiraspol şi alte oraşe.) Oficialii transnistreni deseori şi-au exprimat nemulţumirea faţă de plan şi şi-au retras protestatarii numai după ce Moscova li-a promis să anuleze aproximativ 300 de milioane USD din datoriile pentru gaz ceea ce constituie o treime din datoriile pe care Transnistria le are. Conform oficialilor ruşi, citaţi în mas-media din Moldova, pe data de 14 noiembrie ultimul tren cu utilaj militar a plecat din regiune, chiar dacă observatorii locali se aşteptau ca militarii ruşi vor întinde timpul limită pentru retragerea a 40000 de tone metrice de muniţie, care se afla în depozitele oraşului transnistrean Colbasna.37
Cele mai recente evenimente pun Rusia într-o situaţie şi mai rigidă, ea fiind acum considerată ca forţă de menţinere a păcii în regiune. Conform RFE/RL reprezentantul Ministrului rus de afaceri externe, Veaceslav Trubnicov care este principalul mediator al Moscovei în disputa dintre Moldova şi Transnistria în timpul vizitei sale în Moldova în perioada 31 ianuarie –1 februarie nu a negat faptul că Moscova pregăteşte un acord adiţional pentru a menţine trupele ruse (aproximativ 2500 de soldaţi care ar constitui aşa-numitul Grup Operativ Transnistrean al Trupelor Ruse) în regiune ca “pacificatori.” După întâlnirea cu liderii separatişti din Transnistria, Trubnicov a declarat că Moscova va îndeplini condiţiile acordului din 1999, dat trupele ruseşti pot să rămână în Transnistria pentru a ajuta la consolidarea unui viitor acord referitor la statutul regiunii şi a admis că: “Trupele ruse nu intenţionează să părăsească [Transnistria]. Noi vom îndeplini condiţiile[tratatului OSCE din 1999] chiar şi mai activ, cu speranţa că OSCE va fi şi ea interesată să aibă garanţii pentru viitorul statut al Transnistriei şi în consolidarea acestui statut… Noi vom discuta această problemă cu colegii noştri în cadrul OSCE.” 38
Diplomatul portughez Manuel Marcello Curto, reprezentantul OSCE în disputa transnistreană, a declarat că organizaţia încă nu a primit o propunere concretă din partea Rusiei referitor la trupele ei. Curto în timpul vizitei misiunii sale în Moldova a spus pe 1 februarie 2002 că:” Dacă [propunerea] ajunge la forum [forumul OSCE] vor avea loc dezbateri foarte serioase cu Rusia în cadrul OSCE, dar eu prefer să nu-mi imaginez lucruri şi să nu înaintez ipoteze. Aş dor să aştept evoluţia lucrurilor. Eu mă repet şi spun că până azi 1 februarie 2002 Federaţia Rusă nu a înaintat nici o idee referitor la operaţiunile de menţinere a păcii”39

.

Următoarea etapă a tensiunilor dintre autorităţile centrale moldoveneşti şi cele ale republicii separatiste Transnistria este legată de criza politică internă din Moldova, criză de care guvernul comunist este pe deplin responsabil (descris mai detaliat în anexă). Demonstrând lipsa capacităţii de a guverna şi de a face faţă crizei cauzate de o serie de decizii a parlamentului şi guvernului Moldovei, preşedintele Voronin pe data de 4 martie 2002 a declarat că protestele în masă au fot plătite din fondul de 200 de milioane de dolari oferiţi de liderul regiunii separatiste Transnistria. 40Aceste declaraţi care au fost ridiculizate de presa opoziţiei, au fost o ilustrare şi o demonstrare a incompetenţei şi lipsei de abilitate a guvernului comunist moldovenesc de a ajunge la rezultate pozitive în soluţionarea conflictului transnistrean şi confirmă eşecul final. Din afara Moldovei această situaţie se prezintă ca un paradox pentru că aspiraţiile pro-ruse, anti-române şi anti-Vest a autorităţilor moldoveneşti par să corespundă cu cele ale liderilor separatişti. (Să ne amintim că pentru a-şi justifica activităţile “statale” ale separatiştilor, autorităţile Transnistriei întotdeauna s-au referit nu doar la scurtul şi sângerosul conflict din 1992 dar şi la pericolul persistent ca Moldova să se unească cu România şi la “forţele etno-naţionaliste” care au transformat RSS Moldova în statul independent Republica Moldova). De aceea, chiar dacă celelalte promisiuni comuniste erau sortite la eşec, promisiunea referitor la soluţionarea conflictului în regiunea Transnistria părea a fi realistă. Acum însă administraţia Transnistriei pare a nu fi înclinată să accepte nici un fel de compromisuri mai mici decât crearea unei confederaţii cu “două state egale” , de aceea politica întreprinsă şi realizările obţinute de autorităţile comuniste moldoveneşti pot f privite mai degrabă ca un regres şi nu ca un progres. În acest context, nu e de mirare nici faptul că ultima încercare a Ucrainei de a reconcilia acest proces a avut şi ea eşec. (La începutul lui ianuarie 2002 preşedintele ucrainean a propus autorităţilor moldoveneşti şi transnistrene să se întâlnească pe teritoriul Ucrainei, dar această propunere a fost respinsă printr-un răspuns oficial diplomatic al Ministerului de Afaceri Externe a Moldovei41 ).


Din aceste evoluţii se vede clar faptul că liderii moldoveni nu au obţinut prea multe beneficii în problema soluţionării conflictului transnistrean chiar dacă au promovat “relaţiile mai apropiate” cu Rusia, ţară de care sunt legate toate căile către soluţionarea acestui conflict. Este evident de asemenea, că în această perioadă auto-proclamata Transnistria şi-a întărit ceea ce se poate numi “statalitatea” şi acest lucru a avut un impact negativ asupra situaţiei securităţii Ucrainei şi a regiunii în genere.

Referitor la relaţiile bilaterale Moldova-Ucraina, agravarea conflictului transnistrean a contribuit la deteriorarea lor în continuare. Se spune că fiind în faţa rezultatelor eşecului lor, autorităţile moldoveneşti au folosit o metodă tradiţională pentru ideologia comunistă de a căuta duşmani interni şi externi pentru a face pe cineva responsabil de propriile greşeli şi eşecuri. De această dată, la adversarii lor convenţionali care sunt, pe lângă liderii Transnistriei, Vest-ul, NATO şi desigur România, s-a adăugat şi Ucraina. Acest lucru ar putea avea consecinţe negative, mai ales luând în consideraţie situaţia tensionată preelectorală din Ucraina când populaţia poate fi uşor influenţată de anumite evenimente. În acest timp campania electorală a fost petrecută cu presiuni intensificate asupra Ucrainei a diferitor forţe, interesate nu doar de regiunea Crimeea (unde înregistrarea liderului comunist din Crimeea şi a speaker-ului parlamentului din Crimeea au fost anulate de decizia curţii) dar şi de “dorinţa Ucrainei de avea rolul unui lider regional”. 42 In particular, în presa rusă au apărut declaraţii foarte provocatoare ca de exemplu, “Ucraina pare a favoriza ideea de a lua sub jurisdicţia sa atât Transnistria, cât şi Găgăuzia” (!!!?) pentru a micşora influenţa Rusiei în regiune.43 În acelaşi timp presa moldovenească se referea la stabilirea unor relaţii mai amicale” între Kiev şi Tiraspol şi a însărcinat Ucraina cu încercările de a influenţa organizaţiile internaţionale ca ele să devine mai binevoitoare cu Transnistria. În particular, reprezentantul Ministerului de Externe a Moldovei Ion Stavilă a fost citat, spunând că “în memorandumul recent oferit de Ucraina organizaţiilor internaţionale, se văd atitudinile pro-tiraspolene referitor la intenţia moldovei de a introduce noile reglementări vamale.”44Şi mai neaşteptate pentru politica Ucrainei au fost speculaţiile referitor la o prietenie şi apropiere între Ucraina şi Transnistria, speculaţii împărtăşite şi de…Ambasadorul SUA în Ucraina şi datorită căror SUA “este mai înclinată să recunoască dreptul populaţiei Transnistriei să-şi determine viitorul politic.”45Astfel de speculaţii iresponsabile nu ar putea avantaja nici Ucraina şi nici Moldova, ele vor face relaţiile bilaterale şi mai tensionate – în beneficiul cui? Conform presei ucrainene la recentul summit neformal CSI, care a avut loc în Kazakhstan, preşedintele Ucrainei Leonid Kuchima în discuţia cu preşedintele Vladimir Voronin a declarat încă o dată angajamentul Ucrainei de a menţine relaţiile amicale cu Republica Moldova şi de a soluţiona conflictul transnistrean pornind de la noţiunea de păstrare a integrităţii teritoriale a Moldovei. 46

Ar fi de menţionat de asemenea că în timpul unei crize politice acute în Moldova, o declaraţie oficială a guvernului ucrainean avea să sune: “situaţia actuală din Republica Moldova îngrijorează şi populaţia ucraineană, deoarece Moldova este ţara noastră vecină şi partenerul nostru în GUUAM şi Ucraina nu are nici o intenţie de a interveni în afacerile ei interne, la fel ca şi în afacerile interne ale altor state”( declaraţia lui Igor Dolgov, reprezentantul oficial al Ministerului de Afaceri Externe al Ucrainei).47 Mai apoi preşedintele Voronin şi-a exprimat intenţia de a oferi suport comuniştilor ucraineni în apropiatele alegeri, ceea a stârnit reacţii negative în Ucraina şi au urmat un şir de scrisori trimise către structurile CoE. Astfel de intenţii au fost caracterizate drept o violare a standardelor dreptului internaţional şi printre altele a Cartei CoE , a cărei membre sunt ambele state. Conform declaraţiilor lui Vasiliy Kostytsky, vice –preşedintele grupului Partidul European al Oamenilor care aparţine Adunării Parlamentare a CoE, această mişcare este un amestec direct în afacerile interne ceea ce ar putea duce la escaladarea confruntării în europa.48 (Trebuie de admis că amestecul Rusiei în campania electorală din Ucraina în problema înregistrării liderului comunist din regiune Crimeea pare a fi şi mai scandalos, însă protestele autorităţilor ucrainene în această problemă au fost mult mai uşoare şi mai puţin severe).

.

Cea mai importantă lecţie pe care o putem învăţa din aceste relatări este faptul dacă ar fi lucrat în echipă pentru a reuşi un progres în soluţionarea conflictului transnistrean, Moldova şi Ucraina ar fi avut mai multe şanse de a reuşi, spre deosebire de situaţia reală când relaţiile dintre cele două ţări au fost într-o permanentă lipsă de încredere, suspiciune şi acuzaţii. Iar când nemulţumirile în relaţiile dintre cele două ţări au ieşit la suprafaţă, partea transnistreană a beneficiat şi a continuat să-şi întărească independenţa de facto faşă de Republica Moldova. O altă consecinţă evidentă a înrăutăţirii relaţiilor moldo-ucraiene este faptul că Rusia şi-a întărit posesia asupra foştilor ei subiecţi şi odată cu aceasta şi-a facilitat efortul de a rămâne cea mai puternică şi influentă putere din regiune.


Rezultatul politicii interne a Partidului Comunist din Moldova ca lecţie pentru electoratul ucrainean. În primele etape ale guvernării comuniste ,lucrurile nu mergeau chiar atât de rău – luând în consideraţie şi viziunea că comuniştii de azi nu sunt ca cei din timpurile sovietice, ei fiind mai aproape de moderna Stângă Europeană. Într-adevăr, primii paşi ai preşedintelui V. Voronin au fost orientaţi spre echilibrarea relaţiilor cu vecinii de est şi cei de vest, în pofida faptului că noţiunea de “răpitor imperialist” a fost folosită în discursul său electoral. Mai mult ca atât, în ultimii ani Moldova a reuşit să intre în două agenţii internaţionale şi anume Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-est şi Organizaţia Mondială a Comerţului, în aşa fel întrecând-o pe Ucraina, care are şi ea aceleaşi scopuri. Chiar dacă situaţia socio-economică din ţară rămânea dificilă şi ţara a fost oficial recunoscută ca cea mai săracă din Europa, conform raportului guvernamental, Moldova a înregistrat o creştere de 4% în PNB şi o reducere cu 3,3 % a ratei de inflaţie în prima jumătate a lui 2001. 49 Prim-ministrul Vasile Tarlev a declarat că creşterea economică se datorează în mare măsură îmbunătăţirii situaţiei economice din ţările vecine - Ucraina, Rusia şi România – ţări pe care se bazează economia Moldovei. În acelaşi timp uriaşe datorii externe care au ajuns la 40% din buget (spre deosebire de anii precedenţi, când ele erau 10-12% din buget)şi suspendarea relaţiilor cu instituţiile financiare internaţionale nu a putut crea perspective pentru o dezvoltare pozitivă în continuare. Speranţe au dat criticele active ale domnului Voronin la adresa guvernului la evaluarea de 100 de zile a activităţii lui. Conform unui analist local a spus că criticând parlamentul şi guvernul ţării a căror atitudine a devenit “tot mai dictatorială” domnul V. Voronin s-a opus doctrinei comunismului ortodox şi acest discurs a venit într-un contrast ascuţit cu discursul său de inaugurare. 50
Aceşti paşi combinaţi cu retragerea iniţială a promisiunii de a aduce Moldova în uniunea Rusia-Bielarus şi de a face limba rusă limbă de stat, au dat posibilitatea să vedem un drum paşnic, progresist de la doctrina comunistă la una mai liberală în timpul următoarelor alegeri, iar integrarea europeană a Moldovei părea să fie realizată în cursul unei schimbări naturale de generaţii. O astfel de prognosticare părea să corespundă cu rezultatul sondajului opiniei publice, sondaj organizat de Institutul de Politici Publice şi emis pe data de 4 decembrie 2001. Conform sondajului, dacă alegerile ar fi avut loc pe 99 decembrie 38,9% (în loc de 50%) ar fi votat pentru PCRM, iar 34,8% nu ar fi votat sau sunt încă indecişi. Aceste rezultate arată o lentă, dar evidentă scădere a cotei popularităţii comuniştilor, preşedintele Voronin, însă, câştigând susţinerea a 70% din participanţi (Vasile Tarlev a avut 43%).51
Din păcate obiceiurile vechi de a se confrunta cu oponenţii au prevalat şi incapacitatea evidentă de a îmbunătăţi situaţia internă din ţară sau de a ajunge la un progres în soluţionarea conflictului transnistrean a cauzat paşii ulteriori întreprinşi de liderii comunişti, care au distrus toate reuşitele modeste realizate anterior, în primele luni de venire la putere.

Primele semne de criză au apărut la începutul lunii iunie 2001 când partidul de guvernământ şi preşedintele Voronin au decis să “rescrie” istoria (românilor) care se învaţă în şcoli şi în general să schimbe identitatea română în cea “moldoveanească”. Acest lucru a stârnit reacţii negative din partea a profesorilor universitari, a profesorilor şi studenţilor care au organizat în Chişinău o demonstraţie de protest, pe atunci numărând doar peste 100 de oameni. (Trebuie de menţionat că în Moldova, o parte a populaţiei priveşte identitatea moldovenească ca una construită artificial de Stalin – “tatăl poporului moldovenesc” – care a creat în 1924 Republica Autonomă Moldovenească).52Cum n-ar fi, în loc să recunoască aceste reacţii ca indiciu a unor proteste mai puternice, capabile să aducă tulburări politice, autorităţile comuniste întreprind un alt pas neînţelept prin suplimentarea “moldovenizării” cu o “rusificare” a ţării. Conform deciziei guvernamentale datată din 18 decembrie 2001 şi mai apoi ratificată la 1 ianuarie 2002 limba rusă ar trebui să devină obligatorie în şcolile primare şi să primească statutul de limbă oficială “pentru a fi folosită de autorităţile publice şi centrale, de organele administraţiei publice centrale şi locale, de organele judiciare şi în alte domenii ale vieţii sociale”.53


Evenimentele ce au urmat s-au dezvoltat impetuos şi protestele începeau să ia proporţii în fiecare săptămână. Pentru a înţelege mai bine aceste procese şi pentru a identifica etapele principale ale evoluţiei crizei politice informaţiile disponibile au fost aranjate cronologic, ca un rezumat care ar prezenta o ilustrare clară a situaţiei pentru cititorii ucraineni (vezi Anexa)
Cronica crizei politice cauzată de guvernul comunist moldovenesc, la fel ca şi evoluţiile ulterioare, pot servi ca sumar pentru demonstrarea faptului cum nenorocirile care vin odată cu trecerea de la democraţie la politica de tip vechi, sovietic pot influenţa asupra populaţiei unei ţări post-sovietice. Un scurt rezumat al acestor evenimente tulburătoare nu ar fi o noutate pentru societatea moldovenească sau pentru cea română, dar pentru Ucraina această informaţie rămâne una din temele cele mai importante.
Cu toate că partidul de stânga din Ucraina practic nu mai are şanse de a câştiga majoritatea decisivă în viitorul parlament – după cum au demonstrat rezultatele alegerilor parlamentare din 31 martie 2002 – retorica folosită de multe partide politice care susţin că au orientare de centru se aseamănă mult cu cea folosită de comuniştii moldoveni. De asemenea, sunt evidente încercările autorităţilor de a-şi întări poziţiile bazându-se pe suportul primit din partea Rusiei. Aceste cursuri din politica Ucrainei apar de fiecare dată când persistă o lipsă de dorinţă de a promova reformele democratice a structurilor vechi moştenite de pe timpul sovietic, când există o atitudine de a ţine vestul departe de Ucraina şi de a lega Ucraina de sfera de influenţă a Rusiei. Urmările acestui fapt sunt ilustrate perfect în situaţia politică actuală din Republica Moldova. De aceea această lecţie trebuie învăţată detaliat şi concluziile necesare trebuiesc trase. Pentru a face acest proces mai efectiv, trebuie promovată cooperarea trilaterală dintre Moldova, Ucraina şi Rusia la toate nivelele - de la nivel guvernamental şi până la nivelul diferitor structuri sociale. Stabilirea unei astfel de axe va contribui decisiv la integrarea Europeană a celor trei state şi ar asigura a atitudine de o manieră mai coordonată asupra problemelor cruciale pentru securitatea din regiune – şi în primul rând aici ne referim la conflictul transnistrean.
Viitorul Moldovei după depăşirea crizei va beneficia doar dacă va avea loc restabilirea legăturilor apropiate tradiţionale cu România şi dacă Ucraina, un alt vecin al Moldovei va deveni un aliat real. E nevoie de multă muncă pentru a reuşi aceste lucruri, dar o realizare a acestor obiective ar fi un câştig real pentru ambele ţări, dar şi pentru întărirea stabilităţii regionale şi Europene. Paşii concreţi pentru începutul restabilirii relaţiilor amicale pot fi propuşi de oricare dintre părţi şi discutaţi la o întâlnire comune – şi cu cât mai repede va fi realizat acest lucru, cu atât mai bine.



Yüklə 217 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə