55
Nr. 4, 2011
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
SUMMARY
In terms of legislative construction, the adjacent variations of the extortion offence are deployed in its
standard version. Our scientific approach was directed to the juridical research of blackmailing through
threat. Thus, besides the content and the essence of the threat, in this study were defined the standards
that outline the adjacent actions that have certain points of convergence with other related offences, such
as robbery, burglary etc. However, our debate issues even some problems regarding the General Part of
the Penal Code, especially in the matter concerning the determination of criminal liability for extortion
acts. Note that all problems have been analyzed in terms of national jurisprudence, thereby assuring the
practical aspect of the research.
Î
infracţiuni, ceea ce va contribui la apecierea gradului
de prejudiciabilitate pe care îl evocă fapta cercetată.
Indubitabil, căci cererea de a transmite bunurile ori
dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni
cu caracter patrimonial – acţiuni principale, de unele
singure, nu pot constitui o infracţiune în sine, adică nu
sunt în măsură să atingă pragul minim de pericol social
specific unei infracţiuni. Astfel, din analiza per ansam-
blu a incriminării faptei de şantaj se poate desprinde
faptul că acţiunea principală dobândeşte o coloratură
infracţională doar dacă aceasta este însoţită de o ame-
ninţare sau de realizarea uneia dintre ameninţări. De
asemenea, investigarea particularităţilor acţiunilor adi-
acente ale şantajului va facilita depistarea conţinutului
calitativ al infracţiunii de şantaj, care, cu siguranţă, va
genera în ultimă instanţă o încadrare juridică corectă
a faptelor comise.
Din punctul de vedere al construcţiei legislative,
modalităţile acţiunilor adiacente sunt dislocate în
număr de patru la varianta-tip a infracţiunii de şantaj
(alin.(1) art.189 C.pen. RM) şi în număr de şase la
categoria variantelor agravate prevăzute la alin.(2)-(4)
art.189 C.pen. RM. Avându-se în vedere că spaţiul de
publicare este unul îngust, iar domeiul ales de cercetare
prea larg, demersul nostru ştiinţific va fi destinat doar
investigării particularităţilor acţiunilor adiacente pre-
văzute la varianta-tip a componenţei de şantaj. Potrivit
prevederii de la alin.(1) art.189 C.pen. RM, cele patru
modalităţi ale acţiunii adiacente sunt:
ameninţarea cu violenţă adresată persoanei,
1)
rudelelor sau apropiaţilor acesteia;
ameninţarea cu răspândirea unor ştiri defăimă-
2)
toare despre ele;
ameninţarea cu deteriorarea sau cu distrugerea
3)
bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului;
ameninţarea cu răpirea proprietarului, pose-
4)
sorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor
acestora.
Avându-se în vedere că punctul de convergenţă
dintre cele patru modalităţi ale acţiunilor adiacente ale
şantajului îl constituie ameninţarea, în cele ce urmează
vom elucida conţinutul şi esenţa acesteia. Astfel, potri-
vit Dicţionarului explicativ ilustrat al limbii române
1
,
termenul „ameninţare” implică patru accepţiuni. Într-o
primă accepţiune, ameninţarea vizează o manifestare,
prin vorbe, gesturi etc., a intenţiei de a face rău cuiva.
Cea de-a doua şi cea de-a treia accepţiune fac referire
la următorii termeni: pericol, primejdie, periclitare,
primejduire. Şi doar cea de-a patra accepţiune este
una juridică, ea implicând următoarea explicaţie: in-
fracţiune care constă în alarmarea unei persoane prin
manifestarea intenţiei de a săvârşi faţă de ea sau faţă
de o rudă apropiată o faptă infracţională. Pe acelaşi
făgaş se situează şi unele opinii exprimate în literatura
de specialitate. Potrivit acestora, ameninţarea este un
act de natură să inspire victimei temerea că, în viitor,
ACŢIUNILE ADIACENTE îN CADRUL FAPTEI
PREjUDICIAbILE DE ŞANTAj PREVăzUTE LA
VARIANTA-TIP (alin.(1) art.189 C. pen. RM)
(Partea I)
Sergiu CRIjANovSCHI,
doctorand (USM)
Recenzent: Gheorghe ULIANovSCHI, doctor în drept, conferenţiar universitar (USM)
n vederea reliefării esenţei şantajului, o importanţă
majoră are cercetarea acţiunii adiacente a acestei
Nr. 4, 2011
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
56
ea, soţul ei sau o rudă apropiată urmează să suporte un
rău, constând în săvârşirea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare
2
, temere care o pune în situaţia de a
nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista
constrângerii.
3
În context, prezintă relevanţă şi interpretarea cau-
zală reţinută în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre şantaj”, nr.16 din 7.11.2005
4
(în conti-
nuare – Hotărârea Plenului CSJ nr.16/2005). În con-
formitate cu pct.5 al acesteia, ameninţarea se exprimă
prin influenţarea psihică a victimei, care o determină
să adopte o conduită cerută de făptuitor. Ameninţarea
se exprimă în promisiunea aplicării anumitor măsuri (a
violenţei, inclusiv a omorului; a răspândirii unor ştiri
defăimătoare; a deteriorării sau distrugerii bunurilor;
a răpirii) în raport cu victima, rudele sau apropiaţii
acesteia, în cazul în care victima nu va îndeplini ce-
rerea făptuitorului. În acelaşi sens, Iu.Lari
5
stabileşte
just că, indiferent de genul de ameninţare, oricare ar fi
el, suntem în prezenţa unor forme de influenţă asupra
voinţei victimei în scopul de a o determina să transmită
patrimoniul extorcat, iar după orientarea, caracterul şi
intensitatea influenţei ele sunt asemănătoare.
În teoria dreptului penal se susţine, pe bună drep-
tate, că ameninţarea poate evalua în două ipostaze:
ameninţare-faptă şi ameninţare-consecinţă.
6
Trans-
punând această viziune tematicii abordate, reiterăm
că prin esenţa şi conţinutul său ameninţarea în cadrul
infracţiunii de şantaj apare în postură de faptă, nu de
consecinţă.
În aceeaşi ordine de idei, trecem în revistă urmă-
toarea definiţie a ameninţării-faptă: „influenţare asupra
psihicului unei persoane concrete, asupra unui grup
de persoane, asupra comunităţii în ansamblu, care
se rezumă la existenţa unei hotărâri subiective de a
cauza daune şi la posibilitatea reală de survenire a
acestora”.
7
Prin urmare, condiţia sine qua non pentru amplifica-
rea semnificaţiei juridico-penale a ameninţării în cadrul
şantajului este ca aceasta să fie reală. Pentru a aprecia
ameninţarea ca având un caracter real, trebuie să ne
conducem atât de semnele obiective (circumstanţele:
numărul de persoane agresate, numărul făptuitorilor,
comportamentul lor, frazele pronunţate şi intonaţia vo-
cii, gesturile şi mimica acestora; locul; timpul; modul;
mijloacele şi instrumentele etc.), cât şi de cele subiective
(gradul de percepţie a ameninţării de către victimă,
conştientizarea acesteia de către făptuitor; caracteristica
personalităţii făptuitorului şi a victimei). Doar o simbi-
oză dintre cele două semne este în măsură a răspunde
acestei cerinţe. De aceea, nu este lipsită de relevanţă nici
prevederea de la alin.(2) pct.5 al Hotărârii Plenului CSJ
nr.16/2005, prin care se consemnează: „Caracterul real
al ameninţării poate fi atestat chiar şi în cazul expunerii
aparent cuviincioase, printr-o purtare corectă, a cererii
făptuitorului. În astfel de cazuri însăşi ambianţa, creată
de făptuitor, impune victima să se conformeze cererii
acestuia (de exemplu, victima este înfricoşată de zvo-
nurile şi faptele legate de răfuiala cu cei care au refuzat
să îndeplinească cererile făptuitorului)”.
Totuşi, această din urmă explicaţie nu poate fi
absolutizată; or, de vreme ce ameninţarea nu are un
caracter explicit, aceasta fiind dedusă de către victimă
din alte circumstanţe care creează acesteia o temere
de a i se cauza anumite prejudicii drepturilor sau
intereselor ocrotite de lege, este dificil a demonstra
prezenţa ei în cadrul mecanismului de săvârşire a
faptei. Aceasta deoarece nu putem face abstracţie de
la prevederile alin.(3) art.8 din Codul de procedură
penală al Republicii Moldov
8
, potrivit cărora conclu-
ziile despre vinovăţia persoanei de săvârşirea infrac-
ţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. În acelaşi
timp, toate dubiile în probarea învinuirii, care nu pot
fi înlăturate, se interpretează în favoarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului.
Drept dovadă a alegaţiei de mai sus vom aduce
următorul exemplu pe care îl găsim în literatura de
specialitate – de înaintare a cererii patrimoniale lipsite
de o ameninţare explicită: „Am aflat că desfăşuraţi
activitate de întreprinzător, iar în oraş toţi între-
prinzătorii ne plătesc. De aceea, începând cu luna
următoare, ne veţi achita lunar (se numeşte suma). Nu
ne veiţi achita nouă, vor veni alte bande din microra-
ionul vecin; ele însă nu se vor rezuma doar la vorbe.
Astfel, întreprinzătorul, cunoscând despre faptul că
cerinţa a fost expusă de către un membru al unui grup
criminal organizat, necondiţionat consimte asupra
cerinţei înaintate”.
9
După cum este lesne de observat,
ambianţa creată de făptuitor, in concreto: apartenenţa
făptuitorului la un grup criminal organizat, precum şi
informarea victimei despre faptul că toţi întreprinzătorii
achită „taxa de protecţie”, impune victima să se con-
formeze cererii. Or, influenţa informaţională exercitată
creează victimei o temere de a i se aduce atingere unor
drepturi sau interese. Dar, respectând regula stipulată
la alin.(3) art.8 C.proc.pen., orice îndoială va genera
lipsa ameninţării. Nu există ameninţare, nu există nici
componenţa de şantaj.
În acelaşi timp, nu are nici o relevanţă forma de
manifestare a ameninţării. Aceasta poate fi verbală,
scrisă sau chiar concludentă. Mai mult ca atât, ame-
ninţarea poate fi înaintată prin intermediul unor terţe
persoane.
57
Nr. 4, 2011
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
După reliefarea generalizată a ameninţării, vom trece
la dezvăluirea nemijlocită a modalităţilor normative
ale acesteia. Prima formă stipulată la alin.(1) art.189
C.pen. RM, dar şi cea mai răspândită în practica ju-
diciară, este ameninţarea cu violenţa. De remarcat că,
spre deosebire de infracţiunea de jaf, la care conţinutul
ameninţării cu aplicarea violenţei este concretizat ex-
pres în norma de incriminare la alin.(2) lit.e) art.187
C.pen. RM, prin sintagma „nepericuloasă pentru viaţă
şi sănătate”, precum şi spre deosebire de infracţiunea
de tâlhărie, la care caracterul ameninţării este determi-
nat de sintagma „periculoasă pentru viaţă şi sănătate”,
prevăzută la alin.(1) art.188 C.pen. RM, în cazul in-
fracţiunii de şantaj legiuitorul a lăsat fără o concretizare
caracterul ameninţării cu aplicarea violenţei.
De aceea, în lipsa unei înfăţişări exprese a gradului
de violenţă cu care se ameninţă în cazul şantajului,
considerăm că aceasta poate fi atât nepericuloasă, cât
şi periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei.
Această alegaţie invocată şi susţinută de noi este în
unison cu prevederile pct.7 al Hotărârii Plenului CSJ
nr.16/2005, nu însă şi cu unele viziuni exprimate în
literatura de specialitate, care încearcă să interprete-
ze în sens larg ameninţarea cu violenţa prin prisma
oricăror infracţiuni care antrenează un anumit grad
de violenţă. Bunăoară, Iu.Lari susţine că „amenin-
ţarea cu violenţa ... constă în intimidarea victimei, a
rudelor sau apropiaţilor acesteia cu aplicarea violen-
ţei fizice, cum ar fi: provocarea leziunilor corporale
de grad diferit, lovirea, violarea, intrarea în raport
homosexual (sublinierea ne aparţine – n.a.) etc.”.
10
Totuşi, această interpretare extinsivă nu-l împiedică
pe autor să formuleze în aceeaşi publicaţie o concluzie
contrară: „Materialele practicii judiciare demonstrea-
ză că ameninţările pot îngloba şi alte modalităţi de
influenţă, care nu sunt prevăzute în dispoziţia art.189
C.pen. Astfel, iarăşi este vorba despre o lacună legis-
lativă, care face dificilă calificarea corectă a acţiunilor
în cauză. De exemplu, cum vor fi calificate acţiunile
persoanei care cere de la victimă un bun patrimoni-
al, ameninţând-o cu comiterea acţiunilor huliganice
(sublinierea ne aparţine – n.a.) asupra copiilor ei în
cazul neîndeplinirii cerinţelor înaintate”.
11
De aici
apare ca firească întrebarea: De ce ameninţarea cu
săvârşirea violului sau cu acţiuni violente cu caracter
sexual constituie modalităţi ale ameninţării cu violenţa
în contextul infracţiunii de şantaj, dar ameninţarea
cu săvârşirea actelor de huliganism – nu? Această
întrebare apare pe fundalul punctului de convergenţă
pe care îl au toate aceste infracţiuni, şi anume: atât
infracţiunea de viol (art.171 C.pen. RM), acţiunile
violente cu caracter sexual (art.172 C.pen. RM), cât
şi infracţiunea de huliganism, exprimată prin săvâr-
şirea acţiunilor intenţionate care încalcă grosolan
ordinea publică (art.287 C.pen. RM), implică cu titlu
de acţiuni adiacente o oarecare violenţă fizică. Dar,
asocierea acestei violenţe cu raportul sexual, cu actul
de homosexualism sau cu acţiunile intenţionate care
încalcă grosolan ordinea publică presupune incidenţa
unor incriminări nomen juris.
De asemenea, şi răpirea unei persoane ca incrimi-
nare de sine stătătoare poate să implice sub aspectul
acţiunilor ajutătoare un grad de violenţă; spre exem-
plu, aplicarea loviturilor care pot conduce chiar la o
vătămare medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
Însă, de vreme ce legiuitorul a uzitat de ameninţarea
cu săvârşirea răpirii persoanei, fapt expres prevăzut
în alin.(1) art.189 C.pen. RM, rezultă că dacă in-
tenţia legiuitorului a fost tocmai de a reţine printre
modalităţile de comitere a şantajului – ameninţarea
cu comitererea infracţiunilor prevăzute la art.171 sau
la art.172 C.pen. RM, în mod similar ameninţarea cu
răpirea proprietarului, posesorului, deţinătorului, a
rudelor sau apropiaţilor acestora – legiuitorul trebuia să
prevadă distinct şi ameninţarea cu violul sau cu acţiuni
violente cu caracter sexual. De aceea, ameninţarea cu
violenţa ca modalitate de manifestare a constrângerii
se rezumă doar la ameninţarea victimei cu astfel de
cuvinte sau acţiuni, din care se desprinde evident in-
tenţia făptuitorului de a aplica violenţa fizică faţă de
victimă, indiferent de gradul acesteia: nepericuloasă
sau periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei,
nu şi ameninţarea cu săvârşirea faţă de ea sau apropiaţii
ei a unor infracţiuni; or, în acest din urmă caz, riscăm
să încălcăm principiul legalităţii prin interpretarea ex-
tensivă defavorabilă a legii, fapt interzis de prevederile
alin.(2) art.3 C.pen. RM.
În alt context, trebuie să facem o distincţie din-
tre conţinutul normativ al ameninţării cu aplicarea
violenţei şi conţinutul faptic al acesteia. Astfel, dacă
conţinutul normativ al ameninţării în cazul şantajului
nu este concretizat în norma de incriminare, atunci nu
este exclus ca conţinutul faptic al ameninţării să fie unul
neconcretizat, cât şi concretizat (ameninţare cu omor,
ameninţare cu aplicarea vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii). Astfel privite lucrurile, în
ipoteza ameninţării cu vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, în virtutea concurenţei dintre
o parte şi un întreg (art.118 C.pen. RM), se va aplica
numai alin.(1) art.189 C.pen. RM, nefiind necesară
încadrarea suplimentară în conformitate cu art.155
C.pen. RM – „Ameninţarea cu omor sau cu vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii”. În acelaşi
timp, nu putem face abstracţie de faptul că, în ipoteza
Nr. 4, 2011
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
58
ameninţării cu moartea, fapta implică o încadrare în
conformitate cu varianta agravată prevăzută la lit.d)
alin.(2) art.189 C.pen. RM.
Dat fiind faptul că ameninţarea cu aplicarea vio-
lenţei este incidentă şi infracţiunii de jaf (alin.(2) lit.e)
art.187 C.pen. RM) şi infracţiunii de tâlhărie (alin.(1)
art.188 C.pen. RM), apare necesitatea delimitării unor
asemenea fapte, în particular când aceasta este însoţită
de cererea de a se transmite bunurile.
O primă disonanţă dintre tâlhărie sau jaf, pe de o
parte, şi şantaj, pe de altă parte, reliefată în literatura
de specialitate, vizează aspectul temporal al realizării
ameninţării. Astfel, potrivit autorilor ruşi L.D. Gauh-
man şi S.V. Maximov
12
, realizarea ameninţării extor-
catorului se presupune în viitor, şi anume: în situaţia
în care victima nu va îndeplini cerinţele patrimoniale
ale făptuitorului. În contrast, în caz de neexecutare a
cerinţelor patrimoniale ale făptuitorului, înfăptuirea
ameninţării cu aplicarea violenţei nepericuloase pen-
tru viaţă şi sănătate – în cazul jafului sau realizarea
ameninţării cu aplicarea violenţei periculoase pentru
viaţă şi sănătate – în cazul tâlhăriei se preconizează
a fi materializată însă imediat. De aceeași părere este
şi L.K. Malahov: „Sensul ameninţării în cazul dobân-
dirii prin şantaj a bunurilor proprietarului se exprimă,
în primul rând, în facilitarea dobândirii bunurilor,
iar, în al doilea rând, în faptul că realizarea ei este
preconizată pe viitor (sublinierea ne aparţine – n.a.),
ca răzbunare pentru refuzul de a transmite avantajele
cerute”.
13
În alt context, acelaşi autor îşi întăreşte
optica susţinută, menţionând: „În cazul ameninţă-
rii, ca metodă de dobândire prin şantaj a avutului
proprietarului, victima îşi dă seama că acţionează o
oarecare condiţie de amânare, deci lipseşte perico-
lul realizării imediate a ameninţării (sublinierea ne
aparţine – n.a.)”.
14
Aceeaşi opinie este împărtăşită şi
de autorul Z.A. Neznamova.
15
Însă, pe lângă alegaţia
orientării extorcatorului de a aplica violenţa în viitor în
cazul nesatisfacerii cerinţelor cu caracter patrimonial,
autorul susţine că realizarea imediată a ameninţării
metamorfozează violenţa psihică în violenţă fizică,
iar şantajul – în jaf sau tâlhărie.
Reieşind din caracterul polemizat al opticii vizate,
nu contestăm faptul că violenţa psihică poate să se
metamorfozeze în violenţă fizică, dar să acceptăm
că şantajul se transformă în jaf sau tâlhărie este de
neconceput. Aceasta deoarece nu poate fi invocat un
„salt” calitativ al faptelor prejudiciabile care nu sunt
din aceeaşi categorie; or, şantajul, spre deosebire de
jaf ori tâlhărie, nu constituie o sustragere. De aceea,
în legătură cu criteriul de delimitare formulat, mai
aproape de adevăr ni se pare opinia autorului rus L.V.
Serdiuk
16
, potrivit căruia ameninţarea în cazul infrac-
ţiunii de şantaj, de regulă (sublinierea ne aparţine
– n.a.), este îndreptată în viitor, adică făptuitorul nu
intenţionează s-o realizeze instantaneu. Considerăm
că această din urmă opinie primează datorită faptului
că nu este una categorică, astfel încât, lăsând o anu-
mită doză de flexibilitate, este în măsură să răspundă
esenţei şi conţinutului infracţiunii de şantaj.
Un punct de vedere similar îl împărtăşeşte autorul
Iu.Lari
17
: „Chiar şi în cazul şantajului, ameninţarea
poate fi realizată imediat, după ce a urmat refuzul
victimei de a transmite bunurile cerute”.
Iată un exemplu din practica judiciară care funda-
mentează alegaţia de mai sus: la 05.05.2008, apro-
ximativ la ora 21:00, L.A., aflându-se, în stare de
ebrietate narcotică, în casa părinţilor săi din comuna
Bubuieci, prin ameninţare cu aplicarea violenţei şi
deteriorarea bunurilor ce aparţin părinţilor, a cerut
de la mama sa, L.Z., să-i transmită suma de 3000 lei.
Însă, fiind refuzat, inculpatul în continuare a amenin-
ţat-o pe mama sa că, în caz dacă nu-i va transmite
suma de 3000 lei, îi va da foc la casă şi o va omorî. În
mod intenţionat, a aplicat ultimei, de la 05.05.2008,
ora 21:00, aproximativ până la 06.05.2008, ora
04:00, multiple lovituri cu pumnii în cap şi în alte
regiuni ale corpului, a lovit-o cu telefonul în cap,
a muşcat-o de nas, a stropit-o cu cafea fierbinte, a
aruncat în ea cu ţigări aprinse, a sugrumat-o cu mâi-
nile de gât, încercând să o stranguleze, cauzându-i
astfel vătămări corporale uşoare
18
(sublinierea ne
aparţine – n.a.).
Nu este exclusă însă situaţia ca făptuitorul să treacă
imediat la materializarea ameninţării, neaşteptând
chiar un refuz din partea victimei de a i se transmite
banii ceruţi. Pentru a ne justifica concepţia promovată,
vom apela la următoarea speţă: la 11.04.2005, ora
12:00, C.Gh., prin înţelegere prealabilă cu o persoană
identificată de organul de urmărire penală, în privin-
ţa căreia materialele sunt disjunse într-o procedură
separată, urmând indicaţiile şi conform informaţiei
parvenite de la C.M., s-au deplasat la locul de muncă
al cet. A.R. – str. Bacioii Noi 14, mun. Chişinău. Ajunşi
acolo, ameninţându-l pe ultimul cu violenţa (sublini-
erea ne aparţine – n.a.), precum şi aplicând faţă de
el violenţă nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea
lui (sublinierea ne aparţine – n.a.), manifestată prin
aplicarea loviturilor cu bastonul, mâinile şi picioarele
peste diferite părţi ale corpului, invocând un motiv
inventat, i-au cerut acestuia să transmită în folosul
lui C.M. bani în sumă de 500 lei. Ulterior, C.Gh. şi
persoana identificată au primit de la A.R., în aceeaşi
zi şi în acelaşi loc, 200 lei.
19
59
Nr. 4, 2011
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
În acelaşi timp, pentru soluţionarea definitivă a mo-
mentului preconizat de realizare a ameninţării în cazul
şantajului, ne vom prevala şi de interpretarea oficială
în materie. Astfel, în conformitate cu alin.(2) pct.23
al Hotărârii Plenului CSJ nr.16/2005, se reliefează
potenţialele ipoteze de aplicare a art.189 C.pen. RM,
în detrimentul componenţelor de la art.187 sau 188
C.pen. RM:
făptuitorul cere transmiterea bunurilor în viitor,
a)
ameninţând cu aplicarea imediată a violenţei (sublini-
erea ne aparţine – n.a.), dacă victima nu va consimţi
să-i execute cererea;
făptuitorul cere transmiterea bunurilor în vii-
b)
tor, ameninţând, totodată, să aplice violenţa în viitor
(sublinierea ne aparţine – n.a.), dacă victima nu-i va
îndeplini cererea;
făptuitorul cere transmiterea bunurilor în viitor
c)
şi aplică violenţa în vederea asigurării realizării cererii
sale (sublinierea ne aparţine – n.a.).
Regretabil este că printre modalităţile faptice enu-
merate nu se conţine şi ipoteza ce rezultă din speţa
prezentată supra, reflectată în Decizia Curţii Supreme
de Justiţie din 10.02.2010, în Dosarul nr.1re-381/10:
făptuitorul cere transmiterea bunurilor în viitor, ame-
ninţând victima cu aplicarea violenţei şi aplicând vi-
olenţa imediat, în vederea asigurării realizării cererii
sale. Deşi unii ar riposta, invocând că nominalizarea
în una şi aceeaşi ipoteză atât a ameninţării cu aplicarea
violenţei, cât şi a aplicării acesteia, este lipsită de im-
portanţă din motiv de transformare a violenţei psihice
în violenţă fizică, precum şi din cauza caracterului
alternativ al acţiunilor adiacente ale şantajului, în re-
alitate însă incidenţa a mai multor acţiuni facultative
implicate în mecanismul infracţional denotă, incontes-
tabil, gradul de pericol social al faptei prejudiciabile şi
periculozitatea pe care o comportă făptuitorul, motiv
pentru care nu poate să nu fie luată drept circumstanţă
de individualizare a pedepsei.
Totuşi, această din urmă ipoteză imputată de noi
nu poate suplini definitiv lista modalităţilor faptice;
or, acestea nu sunt lipsite de fluctuaţie. Indubitabil,
căci din cele trei ipoteze identificate de Plenul Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova mai putem
deduce şi alte variaţii: făptuitorul cere transmiterea
bunurilor în viitor, ameninţând cu aplicarea imediată
a violenţei, dacă victima nu va consimţi să-i execute
cererea, iar după obţinerea refuzului aplică violenţa
imediat sau în viitor; făptuitorul cere transmiterea
bunurilor în viitor, ameninţând, totodată, să aplice
violenţa în viitor, dacă victima nu-i va îndeplini
cererea, iar după obţinerea refuzului aplică violenţa
imediat sau în viitor etc.
În concluzie la cele etalate mai sus: nu caracterul
viitor de materializare a ameninţării constituie linia
de demarcare dintre jaf sau tâlhărie şi infracţiunea de
şantaj, ci tocmai orientarea făptuitorului de a obţine
bunurile în viitor. De aceea, consemnăm ca fiind reuşită
interpretarea oficială realizată de Plenul Curţii Supreme
de Justiţie, reţinută în alin.(1) pct.23 din Hotărârea
nr.16/2005, potrivit căreia, delimitând şantajul de jaf
sau tâlhărie, instanţele judecătoreşti trebuie să ţină cont
că în cazul şantajului intenţia făptuitorului este orientată
spre dobândirea bunurilor cerute în viitor (sublinierea
ne aparţine – n.a.), pe când dobândirea bunurilor în
cazul jafului sau tâlhăriei are loc simultan (sublinierea
ne aparţine – n.a.) cu aplicarea violenţei sau cu ame-
ninţarea aplicării acesteia, ori îndată (sublinierea ne
aparţine – n.a.) după realizarea acestor acţiuni. Într-o
anumită măsură, la această interpretare au contribuit
reminiscenţele fostei Hotărâri a Plenului Judecăroriei
Supreme a Republicii Moldova „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea averii
proprietarului”, nr.5 din 06.07.1992
20
. Or, potrivit
pct.9 al acesteia, delimitând şantajul de jaf sau tâl-
hărie, judecătoriile vor ţine cont de faptul că în cazul
şantajului amenunţarea cu aplicarea forţei e îndreptată
spre obţinerea bunurilor în viitor, dar nu în momentul
ameninţării.
Deci, drept criteriu principal de delimitare a com-
ponenţelor vizate poate să evolueze aspectul temporal
al orientării făptuitorului de dobândire a bunurilor,
nicidecum însă aspectul temporal al realizării amenin-
ţării, ultimul având doar caracter facultativ în procesul
de disociere a infracţiunilor de jaf sau tâlhărie, pe de o
parte, şi şantaj, pe de altă parte.
Pe lângă această deosebire, în literatura de speci-
alitate a fost susţinută opinia, potrivit căreia şi scopul
realizării ameninţării reprezintă linia de demarcare
dintre şantaj, jaf sau tâlhărie. In concreto, autorul rus
L.V. Serdiuk
21
susţine că la şantaj făptuitorul realizează
ameninţarea în scop de răzbunare, fiindcă n-a fost înde-
plinită cererea lui, dar nu în scopul obţinerii violente a
patrimoniului. O asemenea abordare ni se pare absolut
nefondată, motiv pentru care vom aduce următorul ar-
gument în vederea exprimării dezacordului: nu în toate
cazurile făptuitorul trece la materializarea ameninţării
din motiv de răzbunare, şi nu în scop de răzbunare,
aşa cum invocă autorul. O dovadă în acest sens este şi
speţa la care am apelat supra, ce se conţine în Decizia
Curţii Supreme de Justiţie din 10.02.2010, în Dosarul
nr.1re-381/10: făptuitorul a ameninţat iniţial victima
cu violenţa, precum şi, imediat după aceasta, a aplicat
faţă de ea violenţa. Deoarece pe fundalul de desfăşu-
rare a mecanismului infracţional nu apare un refuz de
Nr. 4, 2011
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
60
Semnat pentru tipar 18.05.2011. Formatul 60x84 1/8.
Tipar ofset. Coli de tipar conv. 10,5. Tiparul executat la SRL
„
Cetatea de Sus
”
.
Tiraj – 650.
realizare a cererii parvenit din partea victimei, între
momentul iniţial de ameninţare şi până la realizarea
de facto a acestei ameninţări, răzbunarea, ca atare, nu
poate fi pusă la baza aspectului motivaţional de compo-
rament al făptuitorului. Incontestabil, în această ipoteză
elementul catalizator al materializării ameninţării îl
constituie imboldul de influenţare asupra victimei în
vederea asigurării realizării cererii patrimoniale.
Reieşind din cele etalate mai sus, considerăm că o
deosebire principială ce rezultă din sediul materiei rezi-
dă în faptul că ameninţarea cu violenţa în cadrul jafului
şi tâlhăriei reprezintă un mijloc de dobândire ilicită a
bunurilor ce se află în posesia victimei, pe când la şantaj
ameninţarea cu violenţa constituie tocmai mijlocul de
constrângere a victimei de a transmite făptuitorului
aparent benevol averea. Veridicitatea acestei distincţii
se desprinde chiar din interpretarea sistemică a faptei de
sustragere, care presupune o deposedare şi o imposeda-
re, cu fapta de şantaj, a cărei esenţă este determinată de
sintagma normativă „cererea de a transmite bunurile”.
De altfel, conţinutul acestei supoziţii este confirmat şi
de V.Cuşnir, care susţine următoarele: „Spre deosebire
de jaf sau tâlhărie, însuşi făptuitorul nu ia bunurile din
posesia proprietarului, ci pe o cale ilegală, folosind
diferite metode de influenţă asupra conştiinţei şi voin-
ţei acestuia, cere ca el să transmită bunurile în folosul
făptuitorului sau în folosul altor persoane”.
22
După această disociere absolut necesară, nu putem
să nu reflectăm opinia pe care o îmbrăţişăm în totalitate
vis-à-vis de acest subiect. Aceasta aparţine autorului
E.Visterniceanu
23
, potrivit căreia soluţionarea pro-
blemei de delimitare dintre aceste infracţiuni depinde
de gradul de îmbinare a trei momente: a momentului
transmiterii bunurilor; a momentului ameninţării cu
violenţa; a momentului aplicării violenţei.
(continuare în numărul următor)
Note:
1
Dicţionarului explicativ ilustrat al limbii române / Co-
ord. Eugenia Dima. – Chişinău: ARc, 2007, p.60.
2
A se vedea: A.Barbăneagră, Gh.Alecu, V.Berliba ş.a.
Codul Penal al Republicii Moldova: Comentariu. (Legea
nr.985-XVI din 18.04.2002. Cu toate modificările operate
până la republicare în Monitorul Oficial al Republicii Mol-
dova nr.72-79/195 din 14.04.2009. Adnotat cu jurispruden-
ţa CEDO şi a instanţelor naţionale). – Chişinău: Sarmis,
2009, p.394.
3
A se vedea: O.Loghin, T.Toader. Drept penal român.
Partea Specială. – Bucureşti: Şansa, 2001, p.231.
4
Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Mol-
dova, 2006, nr.4, p.7.
5
A se vedea: Iu.Lari. Latura obiectivă a şantajului //
Analele Ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI
RM, 2003, ediţia a IV-a, p.208.
6
A se vedea: О.И. Коростылев. Уголовно-правовая
характеристика угрозы: Автореферат диссертации
кандидата юридических наук. – Ставрополь, 2004,
p.11.
7
Ibidem.
8
Codul de procedură penală: Legea Republicii Moldo-
va nr.122-XV din 14 martie 2003 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2003, nr.104-110. (07 iunie). În vi-
goare din 12 iunie 2003.
9
C.Абросимов. Проблемы ответственности за
вымогательство // Законность, 1999, nr.5, p.25-26.
10
Iu.Lari. Op.cit., p.204.
11
Ibidem, p.208.
12
A se vedea: Л.Д. Гаухман, С.В. Максимов. Ответ-
ственность за преступления против собственности.
3-е изд., испр. – Москва: ЮрИнфоР, 2002, p.121.
13
Л.К. Малахов. Ответственность за вымогатель-
ство: квалификация и нака зание по российскому и за-
рубежному праву. – Нижний Новгород: Номос, 1995,
p.27.
14
Ibidem, p.67.
15
A se vedea: Уголовное право. Особенная часть:
Учебник для вузов / Под ред. И.Я. Козаченко, З.А.
Незнамовой, Г.П. Новоселова. – Москва: НОРМА-
ИНФРА.М, 1998, p.241.
16
A se vedea: Л.В. Сердюк. Психическое насилие
как предмет уголовно-правовой оценки следователем.
Учебное пособие. – Волгоград: ВСШ МВД СССР, 1981,
p.52.
17
Iu.Lari. Op.cit., p.204.
18
Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 09.03.2010.
Dosarul nr.1ra-218/10 // www.csj.md
19
Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 10.02.2010.
Dosarul nr.1re-381/10 // www.csj.md
20
Culegeri de hotărâri explicative ale Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (mai 1974-iulie
2002). – Chişinău: Tipografia Centrală, 2002, p.327.
21
A se vedea: Л.В. Сердюк. Психическое насилие
как предмет уголовно-правовой оценки следователем.
Учебное пособие. – Волгоград: ВСШ МВД СССР, 1981,
p.52.
22
A.Barbăneagră, Gh.Alecu, V.Berliba ş.a. Op.cit.,
p.394.
23
A se vedea: E.Visterniceanu. Răspunderea penală
pentru tâlhărie. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2006,
p.219.
Dostları ilə paylaş: |