24
ANTAL GYÖNGYVÉR
obţinerea coroanei regale a “celeilalte” Ungarii. În scrisoarea sa, umanistul
redă consternarea tuturor în faţa acestei scindări dureroase: “Abia pot spune
câtă amărăciune şi tristeţe i-a cuprins pe toţi, căci întrevedeau ca-ntr-o oglindă
viitoarea furtună, nenorocirea regatului ungar, dezastrul şi ruşinea” (56).
Îngrijorat observator al mişcării otomane antiromâneşti, Olahus îi scrie
din Krems comitelui de la Bratislava, Ioan Szalay, înştiinţându-l că Ştefan
Mailat, trecând munţii pentru a-i veni în ajutor voievodului muntean Moise,
a fost capturat de turci, iar domnitorul Ţării Româneşti a căzut în luptă (57).
Chiar nevoit să urmeze pe regină în Ţările de Jos, eveniment despre
care îl informează repetat şi cu multă părere de rău pe Emeric de Calna
(58), în inima lui Olahus se întretaie mereu veştile privitoare la demersurile
antiotomane, informaţii uneori false, alteori derutante prin întârzierea cu care
sosesc; umanistul rămâne militantul stăruitor întru acestea. Numită de fra-
tele ei, Carol V, regentă a teritoriilor rămase fără cârmuire prin moartea mă-
tuşii lor, Margareta de Austria, decedată în 1530, regina Maria nu se poate
lipsi de ajutorul şi fidelitatea secretarului ei. La aceasta se adaugă faptul
că, în consecinţă, Ferdinand revine asupra promisiunii făcute lui Olahus de
a-i acorda un scaun episcopal în ţară. Emeric de Calna, prietenul de care
umanistul nu se dezice nici când acesta trece de partea lui Zápolya sau
când se căsătoreşte, renunţând la funcţia de canonic de Alba-Iulia, primeşte
dezamăgitele rânduri ale umanistului, aşternute la Augsburg, în 13 octombrie
153o: “Nu pot să nu mă plâng de răutatea vremurilor şi de nestatornicia
principilor. Principele meu mi-a promis mai demult […] că, îndată ce se va
ivi în Ungaria noastră prima demnitate ecleziastică, mi-o va da mie. Acum au
devenit vacante două episcopate unul după altul şi pe amândouă […] le-a dat
altora” (59). Aceeaşi scrisoare exprimă nemulţumirea că ipocrizia prevalează
cinstei: “Aici totul e minciună şi prefăcătorie. Dacă nu ştii să-i măguleşti şi
să-i câştigi astfel pe cei puternici şi să denigrezi faima, onoarea şi numele
altuia, degeaba te mai străduieşti pentru ale tale” (60). Când, pe 6 iulie 1531,
la recepţia instalării Mariei la Bruxelles ca regentă a Ţărilor de Jos, are ocazia
de a-i vorbi în particular, felicitând-o, secretarul nu uită să adauge: “Însă,
îndată ce se va face pace, va trebui să vă întoarceţi în Ungaria” (61). Totuşi,
regina îşi va sfârşi zilele la Madrid (1558), unde se retrage după abdicarea lui
Carol Quintul.
Consultat de ambasadorul lui Ferdinand, Cornelius Duplicius Scepperus,
în legătură cu posibilitatea cooptării principatelor române în coaliţia anti-
otomană, umanistul dezvăluie prietenului său de încredere, care îi destăinuise
şi uneltirile familiei Gritti pentru a obţine tronurile celor trei ţări româneşti,
că nu consideră ideea binevenită, datorită situaţiei nefericite a românilor,
aflaţi la graniţa imperiului otoman. În scrisoarea datată 7 martie 1530, Olahus
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
25
îşi formulează astfel scepticismul: “In Valachis et Moldavis in amicitiam
nostrorum et Polonorum adhibendis non magnum iacio fundamentum. Nescis
enim tu Valachorum quam incerta sit conditio” (62). Deşi tulburat şi suportând
greu prejudiciile pricinuite lumii creştine de turci, Olahus este conştient că
orice mişcare greşită ar fi fatală pentru români, putând însemna pierderea
fiinţei etnice. Aceasta explică şi hotărârea urmaşilor lui Mircea, Iancu de
Hunedoara, Ştefan sau Ţepeş, principi străluciţi care au fost stavilă în calea
turcilor spre Europa, de a deveni, în răstimpuri, vasali ai Porţii, plătind tribut
şi evitând, astfel, transformarea ţării în paşalâc.
În contextul unor discuţii asemănătoare, cu caracter secret şi care au avut
loc într-un cerc restrâns, Olahus atrage asupra sa duşmănia istoricului Forgách
Ferenc, totodată episcop de Oradea (pe care însuşi îl sprijinise în studiile sale
de la Padova), dezavuând propunerea aceluia de a solicita contribuţia lui
Despot la frontul comun împotriva turcilor. Istoricul gândise astfel mai mult
pentru întărirea poziţiei lui Ferdinand în defavoarea lui Zápolya, dar Olahus
nu găseşte cu cale să fie de acord cu imprudenta întărâtare a turcilor tocmai
prin cel pe care îl considera un aventurier nedemn de încredere (63). Mai ales
că preţul acestei coaliţii ar fi fost sprijinirea lui Despot, cu oameni recrutaţi
neoficial din rândul maghiarimii, în obţinerea tronului Moldovei. Înfrângerea
ulterioară a Eraclidului de către Tomşa a validat atitudinea lui Olahus, dar
Forgách a fost cu atât mai lezat în orgoliu, arătându-se de atunci iritat de
succesele fostului său protector.
Scepperus, din preţuire pentru umanistul român, face demersuri ca acesta
să-şi redobândească moştenirea şi bunurile pierdute, atât în Transilvania,
unde Zápolya le distribuise sprijinitorilor săi, cât şi în Ungaria, unde un nobil
venal, Valentin Török, pusese stăpânire pe ele, considerându-l pe Olahus
oficial refugiat. Este ocazia cu care, după ce dorul de patrie l-a chinuit mulţi
ani la rând, va călători, în sfârşit, în ţară. Dar nu-l mai încântă decât întâlnirea
cu câţiva cunoscuţi. Cursul istoriei a lăsat răni adânci.
În condiţiile slăbirii puterii papale din cauza Reformei, ale frământărilor
din statele italiene şi a scindării lumii creştine între regi şi împăraţi, Nicolaus
Olahus propune pacea cu turcii. O face mai mult pentru a câştiga timp, aşa
cum rezultă din amintita scrisoare adresată lui Scepperus. Pe de altă parte,
când umanistul nici nu mai spera, se încheie pacea între Ferdinand şi Ioan
Zápolya, la Oradea, în 1538. Arhiepiscopul von Vells şi cardinalul Martinuzzi,
reprezentanţii celor doi, convin ca teritoriile aflate sub stăpânirea lui Zápolya
să fie anexate, după moartea sa, la cele ale lui Ferdinand. Regina Izabella,
rămasă văduvă, va încălca, însă, această înţelegere, în favoarea fiului ei, Ioan
Sigismund.
Precipitându-se evenimentele, Ferdinand îl recheamă la curtea sa pe