22
ANTAL GYÖNGYVÉR
patrie. Căci nu sunt om ambiţios şi mă mulţumesc cu puţin” (48). Şi tot aici:
“Nu-mi vor lipsi acolo nici oamenii învăţaţi, chiar dacă nu vor fi atât de mulţi
ca aici, nici cărţile care, chiar dacă nu vor fi atât de multe, mă vor face totuşi
să cred a fi în mijlocul Italiei” (49).
Mai târziu, în acest interval de lungi aşteptări, de pierderi şi de speranţe
zădărnicite, Olahus va învăţa, totuşi, să găsească în sine resurse suficiente
pentru a se afla în fruntea spiritelor înaintate, pentru a face severe şi
îndreptăţite reproşuri chiar capetelor încoronate şi pentru a fi diplomatul de
prim rang care să pună Europa la cale, spre a o izbăvi de pericolul otoman. De
unde, într-o vreme, îi scria ambasadorului lui Clement VII la curtea lui Henric
VIII, Ioannes Burgius, necăjit peste măsură: “Obiceiurile oamenilor [de aici]
sunt diferite de ale mele […]. Pe lângă aceasta, nici ei nu mă înţeleg pe mine,
nici eu pe ei” (50), datorită distinsului anturaj, îşi va găsi şi aici o patrie – una
fără hotare fizice.
Întors într-un târziu în Ungaria, numit în sfârşit episcop, mai întâi de
Zagreb, apoi de Agria şi de Strigoniu, cel care a fost regent, restructurator
al întregului învăţământ de la Tyrnavia, iniţiator al Contrareformei, după o
bogată şi trudnică activitate în slujba culturii, îşi află locul de veci la Tyrnavia,
în Biserica Sf. Nicolae, aşa cum ceruse prin testament.
Opera sa, de la scrierile istorice la cele religioase, de la scrisori, care vor fi
fiind mai numeroase decât cele păstrate, până la poezii, având, multe din ele,
în filoane ascunse posterităţii, harul său de artist – toate grăiesc, de aproape
cinci secole, împotriva uitării. Doar că acel cuvânt latin, care odinioară l-a pus
în rând cu Europa umanistă, astăzi îl desparte de propria sa patrie. Sau poate fi
acesta doar un răstimp în care ea îşi adună puterile, să-l îmbrăţişeze definitiv.
2. NICOLAUS OLAHUS – OMUL DIPLOMAT.
MILITANTUL ANTIOTOMAN
Scrisorile lui Olahus, concepute după legile artei, meşteşugite cu migală
în bună manieră ciceroniană, punând în valoare şi talentul său oratoric, fac
să transpară din rândurile lor nu numai un patriot îngrijorat şi încrezător în
acelaşi timp, ci şi un abil diplomat.
Bucurându-se o vreme de liniştea asigurată de nedezmeticirea turcilor
după răsunătoarele succese repurtate de Huniazi, regatul ungar cădea, în
schimb, pradă nobilimii care tutela regi, acum mai slabi. Disoluţiile din
sânul ei îl transformă într-un măr al discordiei între Ferdinand şi Zápolya.
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
23
La acestea, se adaugă trădarea unor nobili care, în speranţa obţinerii puterii,
fraternizează cu turcii. Unul din ei este Perényi. Căutând explicaţii şi soluţii,
Olahus, aflat în pribegie, acuză capetele încoronate, adresându-le cuvinte
îndrăzneţe, pline de vervă. Lui Carol Quintul, care se împăcase cu papa,
primind coroana din mâinile aceluia, şi participase astfel la dieta din 8 aprilie
1530, cu prilejul noii diete, ţinută la Augsburg pe 1 octombrie, îi spune cuvinte
pe care abia reuşeşte să le tempereze în final: “Dacă printre unguri există un
număr de iubitori ai guvernatorilor turci, o parte au fost aruncaţi în această
ruşine de frică, o parte din cauza situaţiei disperate, pentru că au socotit că
nici majestatea ta imperială, care atunci nu te gândeai la salvarea creştinătăţii,
nici prea strălucitul nostru rege, fratele tău, nu sunteţi suficient de puternici
pentru a îndeplini o sarcină atât de grea. […] Înţelegem că majestatea ta
eşti singurul om dat nouă de Dumnezeu în care să ne punem toată speranţa,
liniştea şi siguranţa, singurul care poate să ne readucă vechea libertate.” Apoi
adaugă, cu gândul la cei de acasă: “Şi nu numai noi, ci toţi ortodocşii cărora
majestatea ta le este cunoscută socotesc că eşti un dar al milei divine. […]
Acum, preastrălucite împărate, acum este momentul potrivit, dacă nu pentru
exterminarea duşmanului, măcar pentru izgonirea lui departe de hotarele
noastre” (51). Aceste îndemnuri înflăcărate rămân, însă, fără ecou, căci
disensiunile dintre confesiuni vor duce, nu la cruciada antiotomană pe care
Olahus o solicită stăruitor, adresându-se cu această ocazie, la fel de elocvent,
şi principilor creştini (52), ori redactând documente necesare înfiinţării unui
front comun (53), ci, în cele din urmă, la războiul schmalkaldic dintre catolici
şi lutherani, la care ia parte şi Olahus, în calitate de consilier al lui Ferdinand
(bătălia de la Mülhberg, 1547). Umanistul va revedea şi altădată, de aproape,
nenorocirile războiului: bătrân, tot în calitate de consilier, participă la asediul
cetăţii Óvár, în 1566.
Văzând că fraţii Habsburgi nu se împacă şi nu se aliază, Carol V
angajându-se în necurmate dispute de supremaţie, printre alţii, şi cu Francisc
I, regele Franţei şi cumnatul lor, care duce o politică turcofilă, Olahus cere
intervenţia conciliantă a papei (54). Într-o lungă scrisoare expediată de la
Linz lui Clement VII, încearcă să trezească atenţia pontifului şi să-l determine
la luare de atitudine, zugrăvind dezastrul de la Mohács, asediul Vienei şi
rivalitatea principilor: regina Maria, adunând în jurul ei, la Bratislava, câţiva
oameni devotaţi, printre care şi pe Ştefan Báthory, voise să-l lămurească pe
Ioan Zápolya “să nu pună interesul personal înaintea celui obştesc şi să nu
ofere un exemplu atât de nou şi de urât prin alegerea unui [alt] rege în statul
ungar, ci să […] accepte […] [să fie ales] ca regent al Ungariei” (55). Cum
însă voievodul Transilvaniei, de origine slovacă, se proclamă rege la Alba-
Iulia, regina fugară se vede nevoită să-l sprijine pe fratele ei Ferdinand în