Tehnoredactare computerizată şi concepţie grafică:
Cezar-Octavian Diţă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ANTAL, GYÖNGYVÉR
Nicolaus Olahus : permanenţe umaniste / Antal Gyöngyvér. -
Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011
ISBN 978-606-8337-07-4
009(498.4) Nicolaus Olahus
Argument
Deşi cel mai reprezentativ umanist autohton al epocii, remarcându-se
pe plan european prin vasta sa cultură şi prin activitatea sa multivalentă,
bucurându-se de preţuirea unor personalităţi precum papa Clement VII,
Ferdinand I, Carol Quintul, Ludovic II sau regina Maria, văduva acestuia, şi
de aprecierea a zeci de umanişti, Erasmus de Rotterdam rezervându-i un loc
la masa sa, deşi nu s-au putut vedea vreodată, Nicolaus Olahus nu beneficiază
nici până în prezent de o exegeză pe măsura meritelor sale.
Marele umanist este comparabil, din perspectiva interesului Europei culte
pentru activitatea sa, a contribuţiei sale la profilul spiritual şi diplomatic al
vremii, cu Spătarul Milescu şi cu Dimitrie Cantemir, strălucitul reprezentant
al umanismului românesc târziu. Într-un fel, creaţiile literare ale lui Nicolaus
Olahus împărtăşesc soarta operelor lui Cantemir, care, în istoria literaturii
noastre, sunt tratate discriminatoriu, cu toată valoarea enciclopedică a lor şi
în pofida laurilor pe care Apusul le-a oferit autorului, recunoscându-i geniul.
Citim, de pildă, în tratatul de istorie literară a Academiei Române: „Fiind
scrisă în latineşte, Descrierea Moldovei nu face parte nemijlocită (sic!) din
literatura română” (1). Ne întrebăm, prin urmare, din care literatură fac parte
aceste scrieri, în mod “nemijlocit”? Din literatura latină, cumva?
Literatura umanistă de expresie latină este o manifestare literară din cele
mai remarcabile, în toată Europa, fiind produsul unei elite spirituale relativ
închise, o lume în sine. Avându-şi rădăcinile atât în literatura medievală cât
şi în cea antică şi găsind în expresia latină un suport al clasicismului şi al
universalităţii, literatura umanismului timpuriu abia în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea îşi va găsi o rivală pe măsură în scrierile umaniste
concepute, drept consecinţă a Reformei, în limbile vernaculare, ca apoi, după
câştigul de cauză al acesteia, la începutul secolului al XVII-lea, operele de
expresie latină să rămână doar obositele semne ale unei lumi coborând spre
apus. Până atunci însă, între hotarele republicii umaniştilor, afirmarea artistică
urmează alte legi decât cele obişnuite: marile valori vin dinspre universal
către naţional (în sens larg, căci termenul naţiune este impropriu până în
epoca modernă) şi coboară din atemporalitate în timp istoric. Umaniştii nu
renunţă, însă, la obârşia lor, ci îşi adaugă numelui atributul prin care înşişi
6
ANTAL GYÖNGYVÉR
se leagă cu ostentaţie de neamul sau ţinutul care i-a dăruit universalităţii.
Mulţi dintre ei, ca şi Olahus, fără a se mulţumi să urmărească de departe şi cu
sufletul la gură vâltoarea evenimentelor din patrie, îi duc pe umeri apostolatul
sau apar pe câmpul de luptă, deprinzându-şi trupul şi sufletul cu grozăviile de
care îşi amintesc din scrierile anticilor. Cu toate acestea, pentru că litera lor nu
cunoaşte această perisabilă graniţă istorică, ei riscă să rămână în afara istoriei,
mai cu seamă a celei literare, care se poticneşte fatal într-o falsă dilemă: cărei
literaturi naţionale îi aparţin scriitorii născuţi în altă patrie decât cea în care
şi-au desfăşurat activitatea, într-o altă limbă decât cea maternă? Soluţia devine
ignorarea lor exegetică, la care se adaugă traducerea doar fragmentară a
operei lor. Omiterea acestor creatori din studiile de specialitate sau abordarea
lor evazivă este un îndoit prejudiciu. Pe de o parte, ei sunt frustraţi de
posibilitatea de a fi cunoscuţi şi apreciaţi de cititori, de a fi emisă o judecată
de valoare asupra operei lor, indiferent de calitatea acesteia. Pe de altă parte,
voalarea aceasta sărăceşte cultura, lipsind posteritatea de o moştenire de
drept, lăsând pete albe pe harta spiritualităţii naţionale şi denaturând întreaga
evoluţie a literaturii, întrucât nu se poate clădi pe goluri. Vehiculând ideea
că o literatură de o altă expresie este sterilă pentru modelarea limbii literare
naţionale (în pofida bilingvismului!), istorici literari consacraţi nu ezită să
decimeze sub ochii cititorilor nu numai literatura în ansamblul ei, ci chiar
creaţia unui singur scriitor, alegând meticulos paginile, de pildă latineşti, de
cele în limba naţională (vernaculară).
Chiar şi aşa stând lucrurile, o soluţie ar fi includerea acestor scriitori
într-o monografie, prin colaborarea unor exegeţi din ambele lor patrii. (Ar
fi salutar interesul comun faţă de Nicolaus Olahus, de exemplu, al ambelor
culturi şi literaturi, română şi maghiară. A se vedea, de pildă, revendicarea
de către Alexandre Ciorănesco sau Brunetière a lui Erasmus pentru literatura
franceză.) Şi din această perspectivă, însă, tăcerea învăluie o valoroasă parte
a umanismului.
În privinţa expresiei, soarta mai vechilor scrieri redactate, la români, în
slavonă pare a fi mai fericită. Dacă această tratare diferenţiată îşi are cumva
explicaţia în strădania de a aşeza pe îndreptăţite temelii întreaga arhitectură
a literaturii naţionale, oare cum nu s-ar nărui acest edificiu cu atâţia piloni
sacrificaţi la unul din cele mai frumoase nivele de epocă? Iar dacă explicaţia
rezidă în faptul că, în ce priveşte zorii literaturii române, cercetătorii nu au
de ales, aceste opere de expresie slavonă fiind singurele existente, în timp ce
situaţia literaturii umaniste este alta, dat fiind rolul determinant al scrierilor
în limba română, totuşi, istoria literaturii nu are dreptul să pritocească astfel
zestrea de creaţii; a selecta după alte criterii decât cele valorice înseamnă a
denatura şi a sfida dimensiunea ştiinţifică a cercetării, fapt la care se adaugă