Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 3. NICOLAUS OLAHUS – OMUL DE CULTURĂ. ÎN SLUJBA BISERICII CATOLICE ŞI A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
26 ANTAL GYÖNGYVÉR Olahus. Acesta revede Ungaria sfâşiată în trei: un regat habsburgic, un prin- cipat vasal turcilor şi un paşalâc. Mai aproape acum de Transilvania, umanistul încearcă să contracareze inadvertenţele istorice şi sociale din spaţiul acesteia. După înăbuşirea în sânge a războiului ţărănesc din 1514, căpetenia răsculaţilor fiind oribil schingiuită, iar leşurile ţăranilor sacrificaţi lăsate la margini de drum, una din măsurile luate a fost redactarea Tripartitului lui Werböczy, document juridic care, deşi oprima toţi iobagii, fără a ţine seama de etnia lor, pentru ţăranii români a fost o lege şi mai nenorocită, deoarece, dincolo de faptul că îi lega de glie, se suprapunea peste prevederile statornicite prin Unio Trium Nationum. Astfel, de la cruciada la care papa Leon X chemase popoarele prin bula de la 16 aprilie l514 şi al cărei conducător, desemnat la 24 aprilie, trebuia să fie Gheorghe Doja, s-a ajuns la un teribil masacru şi la adoptarea unor măsuri inumane. Olahus, acum cancelar al Ungariei, convoacă dieta în 1547 la Tyrnavia. Aici, se decide unanim dezlegarea de moşie a iobagilor. Cum feudalii obţin anularea acestei decizii, urmează noi insistenţe din partea lui Olahus, soldate, în 1550, cu un compromis care nu dă câmp liber vederilor înaintate ale umanistului. Abolirea legilor împotriva cărora se ridicase marele spirit al secolului al XVI-lea avea să fie înfăptuită abia prin revoluţia de la 1848.
3. NICOLAUS OLAHUS – OMUL DE CULTURĂ. ÎN SLUJBA BISERICII CATOLICE ŞI A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Definitiv restabilit în Ungaria habsburgică, Olahus are acum răgaz pentru preocupările sale ecleziastice, anii pe care îi mai are de trăit putând fi consideraţi cei mai rodnici în acest sens, cu toate că nici acum nu se poate dedica în exclusivitate vieţii bisericeşti. Prinţul bisericii catolice este, înainte de toate, un om modest. Din scriso- rile păstrate, se desprinde firea sa simplă, blajină şi pioasă. Cel care scrisese sute de versuri elogiind pe alţii, numeroase epitafuri, concepute la limita barocului (64), în care se dovedeşte un generos şi nestrămutat preţuitor al omului, încropeşte pentru sine un epitaf cum nu se poate mai lapidar: “Conditur hoc moriens tumulo Nicolaus Olahus, Qui praesul vivens Strigoniensis erat.” (65) NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 27
Autorii studiului din 1968 dedicat umanistului nu precizează că aceste versuri, austere, aparţin lui Olahus însuşi; ele sunt cuprinse în testamentul său, în care se solicită încrustarea lor în piatra sepulcrală. (În monografie, textul este greşit.) Testamentul însuşi reprezintă amprenta sufletească a umanistului, fiind o piesă de artă literară plină de pietate: “Quum itaque ita sim a Te ex
(66).
Aceste rânduri încununează cucernic viaţa unui om, totuşi, glorios, despre care contemporanii gândeau cu neţărmurită admiraţie. În străfundurile fiinţei sale însă, el rămâne devotat lui Dumnezeu, nerecunoscându-şi astfel nici un merit. Şi orice faptă ecleziastică a sa, care a putut părea unora prea puţin tolerantă, lui îi lasă conştiinţa curată, deoarece îndărătul deciziilor sale majore există întotdeauna o cauză nobilă, care îndreptăţeşte sacrificiile solicitate. Astfel, devenit episcop de Zagreb, purcede la întărirea diecezelor, fără a avea alte fonduri decât propriile venituri. E drept, îi sosesc în ajutor, trimişi de Ferdinand, doi nobili, Zrinyi Miklós şi Székely Lukács. Dar abia în dieta de la Augsburg, din 1547, obţine promisiuni pentru un sprijin material, acordat în 1548. Până atunci, văzând că altminteri nu răzbeşte cu fortificarea teritoriilor aflate în calea turcilor, pentru că vremurile şi inima cer implicarea episcopului în cursul istoriei, hotărăşte încasarea decimei. Locuitorii, nemaiplătind-o de mulţi ani, se vor fi revoltat. Dar Olahus ştie că altfel nu poate asigura solda oştenilor trimişi pentru apărarea ţinutului. Or, aceasta nu este o chestiune de neglijat; chiar zăbovind la Augsburg, află că Agria, unde fusese mutat episcop în l548, se află sub asediul turcilor. Grăbindu-se într-acolo, căci niciodată nu îi lasă pe ai săi, primeşte vorbă de la locţiitorul său, Verancsics Antal, care ţinea piept la o sută de mii de duşmani, să vină “mai degrabă cu un coif decât cu mitra episcopală” (67). Cel care, în mijlocul atâtor vicisitudini istorice, frustrat, în răstimpuri, de propriul său destin, devenea, în 1553, arhiepiscop primat al Strigoniului, iar în 1562 regent al Ungariei, reeditând prestigiul lui Iancu de Hunedoara, dă dovadă, ca om al bisericii, prin toleranţă, de un umanism autentic. În pofida faptului că este iniţiatorul Contrareformei, prin care stârneşte spiritele, în afara unei singure excepţii, nu a recurs la măsuri radicale. Dar chiar şi apelul său adresat în 1561 iezuiţilor – demers ferm împotriva Reformei – se soldează, în scurt timp, cu părăsirea Tyrnaviei de către aceştia. Cuvintele lui Maximiliam, Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|