Louis-ferdinand céline



Yüklə 1,6 Mb.
səhifə23/37
tarix06.05.2018
ölçüsü1,6 Mb.
#41672
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   37

Prinsese un rol avantajos cu care putea emoţiona. Şi era cum nu se poate mai fericită. Nu e fericire mai mare atât timp cât mai poţi juca un rol. Văicăreli, pentru bătrâni, i se serviseră de douăzeci de ani, nu-i mai trebuiau bătrânei Henrouille. Rolul care-i căzuse în mână nu mai vroia să-l scape, puternic, nesperat. A fi bătrân înseamnă a nu mai avea roluri pătimaşe de jucat, a cădea în acest insipid repaus în care nu mai aştepţi decât moartea. Se trezise în bătrână gustul vieţii, cu o poftă nebună de răz­bunare. Brusc nu mai vroia să moară, deloc. Strălucea de această dorinţă de a trăi, de această putere. Regăsindu-şi energia, o veritabilă energie în dramă.

Se reîncălzea, nu mai vroia să părăsească acest nou izvor de energie. Nu mai vroia să ne părăsească. Mult timp nu mai crezuse. Ajunsese să nu mai ştie ce să facă numai să nu moară în fundul grădinii ei mucegăite, şi iată că deodată se iscase o mare furtună de actualitate aspră, fierbinte.

– Moartea mea! urla maica Henrouille acum, vreau s-o văd şi eu. Înţelegeţi? De asta am ochi, ca s-o văd! Înţelegeţi! Încă mai am ochi! Vreau s-o văd drept în faţă!

Nu mai vroia să moară, niciodată. Era clar. Nu mai credea în moartea ei.

Se ştie întotdeauna că asemenea treburi sunt greu de aranjat şi ca să le aranjezi te costă întotdeauna foarte mult. Pentru început nu ştiam unde să-l plasăm pe Robinson. La spital? Asta ar fi putut provoca mii de comentarii, vorbe... Să-l trimiţi acasă la el? În halul în care-i era faţa nici nu te puteai gândi. De voie, de nevoie familia Henrouille fu obligată să-l ţină la ea.

El, în patul lor din camera de sus, numai liniştit nu era. Îl stăpânea groaza de a nu fi dat pe uşă afară şi urmărit. Era de înţeles. O asemenea istorie nu puteai s-o destăinuieşti nimănui. Se ţineau persienele ferestrelor bine închise, dar oamenii, vecinii, începură să treacă pe stradă mai des decât de obicei, numai ca să privească obloanele şi să ceară noutăţi despre cel rănit. Li se dădeau ştiri, li se povesteau baliverne. Cum să-i împiedici să se mire? Să bârfească? Şi să mai şi adauge de la ei. Cum să eviţi bănuielile? Din fericire Parchetul nu fusese sesizat printr-o plângere precisă. Asta era situaţia. În ceea ce pri­veşte figura lui, mă descurcai. Nu surveni nici o infecţie cu toate că rana era dintre cele mai adânci şi mai murdare. În ceea ce priveşte ochii, până la cornee, bănuiam exis­tenţa cicatricelor prin care lumina nu va mai trece decât cu mare greutate dacă va mai ajunge să treacă vreodată, lumina.

Se va găsi el un mijloc de a-i aranja cât de cât o vedere, dacă mai rămânea ceva de aranjat. Pentru mo­ment trebuia să ne ocupăm de ceea ce era mai urgent şi mai ales să ne ferim ca bătrâna să ajungă să ne com­promită cu schelălăiturile ei în faţa vecinilor şi a curioşi­lor. Degeaba o luau drept nebună, asta nu explica totul.

Dacă poliţia ar fi apucat să se amestece în istoriile noastre, nu se ştie până unde ne-ar fi târât, poliţia. S-o împiedici pe bătrână să facă scandal în curticica ei era o întreprindere foarte delicată. Fiecare pe rând trebuia s-o calmăm. Să nu pară c-o violentezi, dar nici cu blândeţea nu reuşeai întotdeauna. Era stăpânită de gândul răzbunării acum şi ne şantaja pur şi simplu.

Treceam să-l văd pe Robinson cel puţin de două ori pe zi. Începea să geamă sub bandajele lui de îndată ce mă auzea suind scara. Suferea, era adevărat, dar nu atât cât încerca să-mi demonstreze. Avea de ce să fie dezolat, bănuiam, şi încă şi mai tare când avea să-şi dea seama exact în ce hal îi erau ochii... Rămâneam destul de evaziv asupra viitorului. Pleoapele îl înţepau foarte tare. Îşi închipuia că din cauza acestor înţepături nu mai vedea nimic în faţa lui.

Familia Henrouille începu să-l îngrijească scrupulos, după indicaţiile mele. Dinspre partea asta nici un necaz.

Despre tentativă nu mai vorbeau. Dar nici despre viitor. Când ne despărţeam seara, fiecare îl privea bine pe celă­lalt, şi de fiecare dată cu atâta insistenţă, că mereu mi se părea că ne vom suprima pe loc unul pe altul, odată pentru totdeauna. Acest sfârşit, gândindu-mă, îmi părea logic şi foarte oportun. Cu greu puteam să-mi imaginez nopţile în această casă. Totuşi dimineaţa o regăseam şi reluam oameni şi lucruri de acolo de unde îi lăsasem cu o seară înainte. Cu ajutorul doamnei Henrouille, schimbam pansamentul cu permanganat şi întredeschideam puţin persienele de probă. De fiecare dată-n zadar. Robinson nici nu zărea măcar c-am întredeschis persienele...

Aşa se învârtea lumea în puterea nopţii, peste măsură de ameninţătoare şi tăcută.

Şi fiul venea să mă-ntâmpine în fiecare dimineaţă cu o vorbă de ţăran: „Ei bine! Uite şi doctorul... Iată-ne şi la ultimele îngheţuri!" remarca ridicând ochii spre cer din micul pridvor. Ca şi cum ar fi avut importanţă cum era vremea. Nevastă-sa pleca să mai încerce o dată să par­lamenteze cu soacră-sa de după uşa baricadată şi nu reuşea decât s-o înfurie şi mai tare.

Cât timp l-am ţinut sub bandaje, Robinson mi-a poves­tit cum debutase în viaţă. În comerţ. Părinţii lui îl pla­saseră de la unsprezece ani la un pantofar de lux, să-i facă comisioanele. Într-o zi, în timp ce preda marfa, o clientă îl invită să se-mpărtăşească dintr-o plăcere ne­cunoscută lui până atunci decât din imaginaţie. Nu s-a mai întors la acest patron, atât de ticăloasă i se păruse propria lui purtare. A săruta o clientă, într-adevăr în timpurile despre care vorbea el, era un act de neiertat. Cămaşa acestei cliente mai ales, toată din muselină, îi făcuse o extraordinară impresie. Treizeci de ani mai târziu îşi aducea aminte exact de această cămaşă. Dama foşnitoare în apartamentul ei plin de perini şi draperii cu franjuri, carnea roză şi parfumată, micul Robinson le păstrase în viaţa lui ca pe nişte elemente de interminabile comparaţii disperate.

Multe lucruri se mai întâmplaseră de atunci. Văzuse continente, războaie întregi, dar în amintirea lui clipa revelaţiei de atunci era mereu vie. Îl amuza să se gândească la ea, să-mi povestească acel minut al tinereţii lui, cu clienta. "Când stai aşa cu ochii închişi, te gândeşti mai bine, băga el de seamă. Defilează... Ai zice că ai un cinematograf în ţeastă..." Nu îndrăzneam să-i zic că va avea timp să se sature de micul lui cinematograf. Cum toate gândurile duc la moarte, se va întâmpla la un mo­ment dat că n-o va mai vedea decât pe ea, moartea, în cinematograful lui.

Foarte aproape de casa familiei Henrouille, trudea o mică uzină cu un motor mare în ea. Îi zgâlţâia acum în apartamentul lor, de dimineaţă până seara. Şi alte fabrici, un pic mai departe, care pisau şi ele fără încetare ceva ce nu se termina nici măcar noaptea. „Când va cădea boj­deuca, n-o să mai fim pe aici!" glumea Henrouille, neli­niştit totuşi. „O să cadă în cele din urmă!" Era adevărat că plafonul se risipea pe parchet în grămezi mici de moloz. Degeaba îi asigurase un arhitect, de îndată ce te opreai puţin să asculţi lucrurile lumii, te simţeai în casa lor ca pe un vapor, un fel de vapor ce rătăcea de la un ţărm al fricii la altul. Cu pasagerii închişi care-şi pe­treceau mult timp făcând planuri triste, mai triste decât viaţa, şi economii, ferindu-se de lumină şi temându-se de întuneric.

Henrouille urca în cameră după prânz ca să-i citească ceva lui Robinson, cum îi cerusem. Zilele treceau. Întâm­plarea cu acea minunată clientă pe care o iubise în timpul uceniciei lui i-o povesti şi lui Henrouille. Şi po­vestirea deveni în cele din urmă un fel de glumă generală pentru toată lumea din casă. Aşa sfârşesc secretele noas­tre de îndată ce le scoţi la aer şi în public. Nu există nimic mai teribil în noi, şi pe pământ şi în cer, decât poate ceea ce n-a fost încă spus. Nu vom fi liniştiţi decât când totul va fi spus, odată pentru totdeauna, atunci în sfârşit se va face linişte şi nu ne va mai fi frică să tăcem.

Câteva săptămâni cât mai dură supuraţia pleoapelor, am mai putut să-l duc cu vorba în ceea ce privea ochii şi viitorul lui. Ori îi spuneam că fereastra e închisă atunci când de fapt ea era larg deschisă, ori că afară era foarte întuneric.

Într-o zi totuşi, pe când eram întors cu spatele, merse el însuşi până la pervaz ca să-şi dea seama şi înainte ca să-l pot împiedica îşi smulse bandajele de pe ochi. Şovăi un lung moment. Pipăi la dreapta şi apoi la stânga tocurile ferestrei, întâi nu i-a venit să creadă şi apoi a trebuit să creadă. Trebuia să se întâmple odată şi asta.

– Bardamu! mă strigă urlând, Bardamu! E deschisă! E deschisă fereastra, îţi zic! – Nu ştiam ce să-i răspund, am rămas în faţa lui prostit. Îşi scosese amândouă mâinile afară pe fereastră, în aerul curat. Nu vedea nimic evident, dar simţea aerul. Întindea astfel braţele în întuneric, cât putea, de parcă ar fi vrut să-i dea de capăt. Nu vroia să creadă. Întunericul întreg pentru el. Îl împinsei în pat şi-l consolai cu tot felul de vorbe, dar nu mă mai credea deloc. Plângea. Ajunsese şi el la capăt. Nu mai puteai să-i spui nimic. Există un moment când ajungi singur de tot la capătul a tot ceea ce ţi se poate întâmpla. E capătul lumii. Suferinţa ta proprie nu-ţi mai spune nimic şi tre­buie să te-ntorci înapoi, printre oameni, oricare ar fi ei. Nu trebuie să faci mofturi, căci numai pentru a plânge şi tot trebuie să te reîntorci acolo unde reâncepe totul, să te întorci la ei.

– Ce-o să faceţi cu el când o să-i meargă mai bine? o întrebai într-o zi pe noră în timpul prânzului care urmă după această scenă, mă rugaseră tocmai să rămân să iau prânzul cu ei în bucătărie. În fond nu ştiau prea bine nici unul nici altul cum vor ieşi din această situaţie. Cheltuiala unei pensiuni de plătit îi îngrozea, pe ea mai ales, mai bine informată decât el asupra preţurilor com­binaţiilor de felul acesta pentru infirmi. Ea încercase deja câteva demersuri pe lângă asistenţa publică. Demer­suri despre care se ferise să-mi vorbească.

Într-o seară după a doua mea vizită, Robinson încerca să mă reţină lângă el cu toate mijloacele, numai ca să plec mai târziu. Povestea la nesfârşit tot ce putuse aduna, amintiri despre lucrurile şi călătoriile pe care le făcuserăm împreună, şi chiar despre ceea ce nu încercase să-şi amin­tească niciodată. Lucruri pe care nu avusese încă timp să le povestească. În refugiul lui, lumea pe care o străbătuse părea că năvăleşte cu toate necazurile, bucuriile, hainele ei vechi, prietenii pe care-i părăsise, un adevărat bazar de emoţii trecute pe care le inaugura în capul lui fără ochi.

„Am să mă sinucid!" mă prevenea când chinul i se părea prea mare. Şi ajungea totuşi să-şi poarte suferinţa un pic mai departe ca pe o povară prea grea pentru el, absolut inutilă, suferinţă pe un drum în care nu găsea pe nimeni să-i vorbească despre ea, atât de enormă şi multiplă era. N-ar fi ştiut s-o explice, era o suferinţă care depăşea tot ce învăţase el.

Laş din fire cum era, o ştiam, şi el la fel, spera mereu că va fi ferit de adevăr, dar începeam pe de altă parte să mă întreb dacă existau pe undeva oameni cu adevărat laşi... S-ar zice că poţi găsi oricând pentru orice fel de om un anumit gen de lucruri pentru care el ar fi gata să moară imediat şi chiar foarte mulţumit. Numai ocazia nu i se prezintă întotdeauna de a muri frumos, ocazia care să-i placă. Şi atunci moare şi el cum poate, pe unde poate... Şi rămâne omul aşa pe pământ părând tuturor un tâmpit şi un laş, şi pe deasupra, nici măcar convins, asta-i. E laşitate numai în aparenţă.

Robinson nu era gata să moară în ocazia care i se prezenta. Poate că altfel prezentată i-ar fi plăcut.

În fond, moartea este aproape ca o nuntă.

Şi moartea asta nu-i plăcea şi gata. N-aveai ce să-i zici.

Ar fi trebuit atunci măcar să se resemneze să-şi accepte mizeria şi disperarea. Dar pentru moment era foarte ocupat, foarte pasionat să-şi mânjească sufletul într-un fel dez­gustător cu nefericirea şi disperarea lui. Mai târziu va pune ordine în nefericirea lui şi atunci o adevărată nouă viaţă va reâncepe. Aşa trebuia să se întâmple.

– Poate n-ai să mă crezi, îmi povestea el, ţesând capete de amintiri, într-o seară aşa după cină, dar să ştii, în engleză, cu toate că n-am avut niciodată prea mari dispoziţii pentru limbi, ajunsesem să pot susţine totuşi un fel de conversaţie în cele din urmă, la Detroit... Ei bine, acu am uitat aproape totul, totul în afară de un singur lucru... Două vorbe... Care-mi vin în minte tot timpul de când mi s-a întâmplat asta la ochi: „Gentle­men first!" este tot ce pot spune acum în engleză, nu ştiu de ce... E adevărat, e uşor de ţinut minte... „Gentlemen first!" Şi încercând să-i mai schimb ideile ne distram vor­bind împreună englezeşte. Repetam foarte des: „Gentle­men first!" în legătură cu toate şi cu nimic, ca nişte idioţi. O glumă numai pentru noi. L-am învăţat în cele din urmă şi pe Henrouille care urca şi el din când în când să ne supravegheze.

Răscolind amintirile ne întrebam ce mai putea dăinui din toate acestea. Din tot ce cunoscusem împreună. Ne în­trebam ce se întâmplase cu Molly, buna noastră Molly... Pe Lola aş fi vrut s-o uit, dar oricum mi-ar fi plăcut să am veşti de la toate, de la micuţa Musyne chiar... Probabil că nu locuia acum departe de Paris. Lângă mine, în fond... Dar ar fi trebuit sa întreprind tot felul de expe­diţii ca să-i dau de urmă Musynei... Printre atâţia oameni cărora le uitasem numele, obiceiurile, adresele şi ale căror gingăşii şi surâsuri după atâţia ani de griji şi foame trebuie să fi devenit ca o brânză veche, plină de penibile zbârcituri... Şi amintirile îşi au tinereţea lor... Devin, de îndată ce le laşi să mucezească, dezgustătoare fantome mustind de egoism, de vanităţi, de minciuni... Putrezesc ca merele... Vorbeam deci despre tinereţea noastră, gustând-o şi regustând-o. Devenisem neîncrezători. Pe mama n-o mai văzusem de foarte multă vreme... Şi vizitele la ea nu-mi redresau deloc sistemul nervos... În ceea ce pri­veşte tristeţea, mama era mai rău ca mine... Mereu în dugheana ei, părea că se străduie din toate puterile să adune pe lângă ea decepţiile atâtor şi atâtor ani... Când mergeam s-o văd, ea-mi povestea: „O ştii pe mătuşa Hortense, a murit acum două luni la Coutance... Ai fi putut să vii şi tu!... Şi Clémentin? Îl ştii pe Clémentin? Ceruitorul de parchete care se juca cu tine când erai mic?... Ei bine, l-au adunat alaltăieri din strada Aboukir... Nu mâncase de trei zile..."

Copilăria lui, Robinson nu ştia de unde s-o apuce când se gândea la ea, atât era de plată. În afară de povestea cu clienta, nu găsea nimic în ea de care să nu dispere până la a voma prin colţuri, ca-ntr-o casă în care nu se găsesc decât lucruri care put, mături, hârdaie, servitoare, palme... Domnul Henrouille nu avea nimic de povestit despre tine­reţea lui până la regiment, în afară de faptul că la acea epocă îşi avea fotografia lui cu pompon şi că mai exista şi acum această fotografie, drept deasupra dulapului cu oglindă...

Când coborî Henrouille, Robinson îmi împărtăşi ne­liniştea lui că nu va mai încasa acum cei zece mii de franci promişi... Într-adevăr, nu te bizui prea mult pe ei, i-am spus şi eu. Era mai bine să-l pregătesc pentru această nouă decepţie.

Fărâmături de plumb rămase de la explozie se iveau pe marginea rănilor. I le scoteam din când în când, câteva în fiecare zi. Îl durea foarte tare când îi pipăiam aşa ţesutul conjunctiv.

Orice precauţii am aplicat, oamenii din cartier tot în­cepură să vorbească în dreapta şi-n stânga. Robinson habar n-avea, din fericire, de toată această vorbărie, l-ar fi îmbolnăvit mai tare. Nimic de zis, bănuielile ne încon­jurau din toate părţile. Doamna Henrouille făcea din ce în ce mai puţin zgomot mergând prin casă în pâslari. Nu ne puteam bizui pe ea şi ea era acolo lingă noi.

Ajunşi aşa în mijlocul recifelor, cea mai mică bănuială ar fi fost de ajuns ca să naufragiem cu toţii. Totul troznea, crăpa, se izbea, se prăbuşea, ieşea la mal. Robinson, bunica, explozia, iepurele, ochii, fiul nevolnic, nora asa­sină, ne-am fi dezvăluit atunci cu toate ticăloşiile şi murdarele noastre pudori în faţa curioşilor fremătând. Nu eram deloc mândru. Şi nu pentru că aş fi comis eu însumi cu adevărat o crimă. Nu, dar mă simţeam oricât vinovat. Eram vinovat mai ales pentru că doream în fond ca totul să continue. Şi pentru că nu mai vedeam nici un inconvenient să hoinărim aşa cu toţii din ce în ce mai departe în noapte.

De fapt nici nu era nevoie s-o doreşti, mergea de la sine, şi cu ce grabă încă.

Bogaţii nu au nevoie să ucidă ca să mănânce. Îi pun pe alţii la treabă cum se zice. Nu fac răul cu mâna lor, bogaţii. Plătesc. Se face orice pentru a le fi pe plac, şi toată lumea-i mulţumită. În timp ce femeile lor sunt frumoase, femeile celor săraci sunt urâte. Asta e rezultatul unor secole, ca să nu mai punem la socoteală podoabele. Frumuşele, bine hrănite, bine spălate. De când e viaţa viaţă, tot aşa a fost.

În rest, oricât te-ai strădui, luneci, te duci la fund, te-mbeţi cu alcool care-i conservă pe vii şi pe morţi, nu se-ntâmplă nimic. S-a dovedit. Şi de atâtea secole nu privim oare animalele născându-se, chinuindu-se, crăpând în faţa noastră fără să li se întâmple nimic extraordinar decât că reiau mereu şi mereu de la capăt acelaşi eşec de acolo de unde l-au lăsat celelalte animale? Ar fi trebuit să-nţelegem ce se-ntâmplă. Valuri neîncetate de fiinţe inutile vin din afundul veacurilor ca să moară mereu în faţa noastră, şi totuşi rămânem cum suntem sperând mereu ceva... Incapabili să ne gândim la moartea care suntem noi înşine.

Femeile celor bogaţi, bine hrănite, bine întreţinute, odihnite, se fac frumoase. Sigur că da. Şi poate că asta ajunge. Nu se ştie. Ar fi cel puţin o raţiune ca să trăieşti.

– Femeile din America, nu găseşti că-s mai frumoase decât cele de pe aici? – Tot lucruri din astea mă întreba Robinson de când îşi rumega amintirile de călătorie. Avea ciudăţenii, începuse chiar să vorbească despre femei.

Mergeam acum mai rar să-l văd, pentru că în acea vreme fusesem numit doctor consultant într-un mic dis­pensar de tuberculoşi de prin împrejurimi. Ca să spun lucrurilor pe nume, încasam de aici opt sute de franci pe lună. Ca bolnavi aveam oameni din zonele mărginaşe, din acel soi de sat care nu reuşeşte să scape de noroaie niciodată, înghesuit între gunoaie şi mărginit de cărări, pe unde fetele prea aţâţate şi mucoase fugeau de la şcoală pentru a câştiga de la un desfrânat la altul cinci franci, o porţie de cartofi prăjiţi şi o blenoragie. Ţinut de cinema­tograf de avangardă în care rufele murdare otrăvesc co­pacii şi toate salatele mustesc de urină în fiecare sâmbătă seara. În domeniul meu n-am săvârşit nici o minune în cele câteva luni de practică specializată. Şi totuşi era mare nevoie de minuni. Dar nici măcar clienţii mei nu ţineau să fac minuni, se bazau pe oftica lor pentru a trece de la starea de mizerie absolută în care se sufocau dintotdeauna la starea de mizerie relativă pe care o confe­reau minusculele pensii guvernamentale. Îşi târşeau scuipatul mai mult sau mai puţin pozitiv de la o reformă la alta, după război încoace. Slăbeau din cauza febrei pe care o întreţineau mâncând puţin, vomând mult, bând enorm şi muncind totuşi o zi din trei, e adevărat.

Speranţa unei pensii îi stăpânea trup şi suflet. Le venea într-o zi ca o graţie, pensia, numai să fi avut forţa să mai aştepte un pic înainte de a crăpa de tot. N-ai idee ce înseamnă să revii şi să aştepţi ceva câtă vreme n-ai văzut cum pot să aştepte şi să revină săracii care speră o pensie.

Petreceau după-amieze şi săptămâni întregi sperând, în hol şi pe pragul jalnicului meu dispensar, când ploua afară, agitându-şi speranţele procentajelor, dorinţele unui scuipat cu adevărat bacilar, scuipături veritabile, sută la sută scuipat tuberculos. Vindecarea nu venea în nă­dejdea lor decât mult după pensie, se gândeau desigur şi la vindecare, dar abia dacă se gândeau, într-atât speranţa de a deveni un rentier, acolo, cât de mic, în orice condiţii îi orbea. În ei nu puteau exista în afara acestei dorinţe intransigente, ultime, decât mici dorinţe subalterne şi chiar moartea lor devenea prin comparaţie ceva destul de ne­însemnat, cel mult un risc sportiv. Moartea nu este în definitiv decât o problemă de câteva ore, minute chiar, în timp ce renta e ca mizeria, durează o viaţă întreagă. Oamenii bogaţi se ameţesc într-alt fel şi nu ajung să-nţeleagă această frenezie a siguranţei zilei de mâine. A fi bogat e o altă beţie, beţia de a uita... Tocmai de asta devii bogat, ca să uiţi.

Încetul cu încetul pierdui prostul obicei de a le pro­mite sănătate bolnavilor mei. Nu putea să-i bucure prea mult perspectiva de a fi sănătoşi. Pentru ei a fi sănătos era şi mai rău. Cel sănătos trebuie să muncească. Apoi? în timp ce o pensie de stat, chiar infimă, e dumnezeiască, pur şi simplu.

Când n-ai bani de dat săracilor, mai bine taci. Când le vorbeşti despre altceva decât despre bani, îi înşeli, îi minţi, aproape întotdeauna. Pe bogat e uşor să-l distrezi, numai cu oglinzi de pildă, ca să se contemple în ele, pentru că nimic nu-i mai frumos de privit în lume ca bogatul. Pentru a-i înviora, sunt ridicaţi la fiecare zece ani cu încă o treaptă în Legiunea de Onoare, ca nişte sâni veştejiţi, şi iată-i ocupaţi pentru încă zece ani. Asta e. Clienţii mei, ei erau nişte egoişti, nişte săraci materialişti, limitaţi la jalnicele lor proiecte de pensie cu ajutorul scuipatului sângerând şi pozitiv. Restul le era indiferent. Anotimpurile nu aveau nici un efect asupra lor şi nu vroiau să ştie despre ele decât ceea ce era legat de tuse şi de boală, că iarna, de exemplu, răceşti mult mai mult decât vara, dar că dimpotrivă primăvara scuipi mai uşor sânge, că vara poţi ajunge să slăbeşti şi trei kilograme pe săptămână... Îi auzeam câteodată vorbind între ei, mă credeau în altă parte, aşteptându-şi rândul. Povesteau la nesfârşit orori pe seama mea şi minciuni care întreceau orice imaginaţie. Să mă bârfească aşa le dădea nu ştiu ce curaj misterios care le era necesar pentru a fi din ce în ce mai nemiloşi, dârji şi foarte răi, curajul să dureze, să se ţină tari. E de crezut că a vorbi astfel de rău, a bârfi, a dispreţui, le făcea foarte bine. Şi totuşi făcusem tot ce-mi stătea în putinţă ca să le fiu agreabil, prin toate mijloacele, mă dedicasem cauzei lor, încercam să le fiu util, le dădeam multă iodură pentru a-i face să scuipe toţi bacilii lor împuţiţi şi toate acestea fără a ajunge vreodată să le astâmpăr ticăloşia...

Stăteau aşa în faţa mea, surâzând ca nişte servitori când le puneam întrebări, dar nu mă iubeau, mai întâi pentru că le făceam bine, apoi pentru că nu eram bogat, şi să fii îngrijit de mine era ca şi cum ar fi fost îngrijiţi gratis, şi asta nu e niciodată măgulitor pentru un bolnav, fie el şi în pragul pensionării. Nu există vreo ticăloşie pe care să n-o fi răspândit pe la spate pe socoteala mea. N-aveam nici măcar maşină ca majoritatea medicilor din împrejurimi, faptul că mergeam pe jos era pentru ei un soi de infirmitate. De îndată ce-i incitai pe bolnavii mei, şi confraţii nu scăpau ocazia, se răzbunau, ai fi zis, de toată amabilitatea mea, de faptul că eram atât de serviabil, de devotat. Toate astea sunt în firea lucrurilor. Şi timpul trecea totuşi.

Într-o seară, când sala mea de aşteptare era aproape goală, un preot intră să-mi vorbească. Nu-l cunoşteam pe acest preot, şi eram gata să-l dau afară. Nu-mi plăceau popii, aveam motivele mele, mai ales de când îmi juca­seră festa cu îmbarcarea la San-Tapeta. Dar pe acesta, oricât mi-am dat silinţa să-l recunosc, ca să-l iau la refec mai cu adresă, cu adevărat nu-l întâlnisem pe nicăieri până atunci. Umbla probabil şi el mult noaptea ca şi mine, în Rancy, pentru că era de prin împrejurimi. Mă ocolea oare când ieşea? Asta bănuiam. În sfârşit probabil că fusese prevenit că nu-mi plac preoţii. Se simţea după maniera furişă cu care-mi strecura vorbele. Să nu ne fi ciocnit oare niciodată în jurul aceloraşi bolnavi? Slujea într-o biserică de alături, de douăzeci de ani, mă informă. Credincioşi avea cu grămada, dar foarte puţini care să plătească. Mai degrabă un cerşetor. Asta ne apropia. Su­tana care-l acoperea mi se părea o draperie foarte incomodă de purtat prin noroaiele ţinutului. Am făcut această remarcă. Stăruii chiar asupra incomodităţii extravagante a unui asemenea calabalâc.

– Te obişnuieşti! îmi răspunse.

Obrăznicia observaţiei mele nu-i tăie cheful de a fi încă şi mai amabil. Evident avea ceva să-mi ceară. Vocea lui nu se ridica deasupra unei monotonii confidenţiale, care i se trăgea, cel puţin aşa-mi închipuiam, de la pro­fesia lui. În timp ce vorbea prudent şi preliminar, eu încercam să-mi imaginez tot ce făcea în fiecare zi acest preot pentru a-şi câştiga pâinea, o grămadă de strâmbături şi promisiuni, ca ale mele.....Şi apoi mi-l închipuiam ca să mă amuz, gol puşcă în faţa altarului... Aşa trebuie să te obişnuieşti să-i imaginezi din capul locului pe oamenii care-ţi vin în vizită şi ai să-nţelegi mai bine apoi, ai să discerni imediat în orice personaj realitatea lui de vierme enorm şi lacom. O utilă şmecherie a imaginaţiei. Presti­giul lui împuţit se risipeşte, se evaporă. Gol puşcă, nu mai rămâne în faţa ta în definitiv decât o biată traistă pretenţioasă şi lăudăroasă care-şi dă osteneala să se bâlbâie neserios într-un gen sau altul. Nimic nu rezistă acestei probe. Te regăseşti imediat. Nu mai rămân decât ideile, şi de ele nu ţi-e frică niciodată. Cu ele nimic nu e pierdut, totul se aranjează până la urmă. În timp ce e atât de greu uneori să suporţi prestigiul unui om îmbrăcat. Hainele îi sunt pline de mirosuri şi mistere.


Yüklə 1,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə