Louis-ferdinand céline



Yüklə 1,6 Mb.
səhifə21/37
tarix06.05.2018
ölçüsü1,6 Mb.
#41672
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   37

Rămas singur cu el, încercai să-l fac să-nţeleagă că nu mai vroiam să-l văd, dar el tot s-a-ntors spre sfârşitul lunii şi apoi de atunci aproape-n fiecare seară. E adevă­rat că nu stătea deloc bine cu plămânii.

– V-a căutat domnul Robinson... mă anunţa portă­reasa care se interesa de el. N-o să mai scape, aşa-i?... mai adăuga ea. Tot mai tuşea când a venit...

Ştia foarte bine că nu-mi place să-mi vorbească despre asta.

E adevărat că tuşea. „Nu-i chip să mai scap..." îşi prezicea el însuşi.

– Mai aşteaptă şi tu până la vară. Puţină răbdare, o să se termine de la sine... Ai să vezi...

În sfârşit, tot ce se poate spune în asemenea cazuri. Nu puteam să-l vindec atât timp cât lucra cu acizi... În­cercam să-i dau curaj.

– Să mă vindec aşa singur? răspundea el. Ştii că eşti bine!... Ai zice că e uşor să respiri cum respir eu... Aş vrea să te văd pe tine cu porcăria asta în piept... O poţi foarte uşor mierli cu ce am eu în piept... Ascultă la mine...

– Eşti deprimat, treci printr-un moment greu, dar când o să-ţi fie mai bine... Numai un pic mai bine, ai sa vezi...

– Un pic mai bine? În groapă o să-mi fie mai bine. Dacă ar fi fost să fie cu adevărat bine, apoi mai bine ar fi fost să fi crăpat în război! Tu ai avut de ce să te-ntorci... Nimic de zis!

Oamenii ţin la toate amintirile lor împuţite, la toate nenorocirile lor şi nu-i poţi scăpa de ele. Le stau pe suflet. Se răzbună pe nedreptatea prezentului mânjindu-şi în sinea lor viitorul cu rahat. Cinstiţi şi laşi cum sunt toţi în adâncul lor. Asta le e firea.

Nu-i mai răspundeam nimic şi atunci se supăra pe mine.

– Vezi şi tu bine că e aşa!

Ca să se liniştească, îi preparam un medicament împo­triva tusei. Pentru că vecinii se plângeau că tuşeşte în­truna şi nu-i lasă să doarmă. În timp ce-i umpleam sti­cluţa se tot întreba unde dracul putuse să se prindă de el tuşea asta atât de îndărătnică. Îmi cerea să-i fac injecţii cu săruri de aur.

– Dacă o fi să crap din pricina injecţiilor, nu-i nici o pagubă!

Dar eu îmi interziceam bineînţeles întreprinderea ori­cărei terapeutici eroice, oricare ar fi fost ea, vrând înainte de orice să se care.

Îmi pierise cheful numai văzându-l învârtindu-se pe aici. Mă osteneam din toate puterile mele să nu mă las târât de propria-mi mizerie, să nu cedez dorinţei de a închide uşa odată pentru totdeauna şi de douăzeci de ori pe zi îmi repetam: „La ce bun?" Şi atunci îmi era cu ade­vărat peste puteri să-l mai ascult şi pe el pe deasupra înjurând şi blestemând.

– N-ai curaj, Robinson! îi ziceam în cele din urmă... Ar trebui poate să te-nsori, asta ţi-ar reda cheful de viaţă... Dacă şi-ar fi luat o femeie, aş fi scăpat eu într-un fel. La vorba asta pleca foarte supărat. Nu-i plăceau sfa­turile mele, şi mai ales ăsta. Nici nu-mi răspundea măcar în privinţa însuratului. Era, e adevărat, un sfat destul de neghiob, sfatul pe care i-l dădeam.

Într-o duminică în care nu eram de serviciu, am ieşit împreună. La o cafenea din colţul bulevardului Magna­nime luarăm un cassis şi un diabolo. Nu prea vorbeam, n-aveam mare lucru să ne spunem. Dealtfel, la ce folosesc vorbele când totul e limpede? Numai ca să te cerţi şi atât. Nu trec prea multe autobuze duminica. Din cafenea e aproape o plăcere să vezi bulevardul pustiu, odihnindu-se şi el, în faţa ta. Din spate se auzea gramofonul cârciumii.

– Auzi? face Robinson. Cântă melodii americane, fonograful; ştiam şi eu aceste melodii, aceleaşi care se cântau la Détroit, la Molly...

Doi ani cât trăise acolo nu pătrunsese adânc în viaţa americanilor; fusese totuşi impresionat de acel fel de muzică prin care încercau şi ei să-şi uite obiceiul supără­tor şi neîndurătorul chin de a face mereu acelaşi lucru, şi, în timp ce se cânta, să se hârjonească cu viaţa care, într-un fel, n-are sens. Nişte urşi ăştia de aici ca şi cei de dincolo. Uitase să-şi mai bea cassis-ul tot gândindu-se. Un nor subţire de praf se ridica de pretutindeni. Printre platani hoinăreau copii murdari şi burtoşi, atraşi şi ei de disc. Nimeni nu rezistă în fond muzicii. N-ai ce face cu inima şi atunci o dăruieşti bucuros. Trebuie să auzi în adâncul oricărei muzici cântecul fără note, făcut pentru noi, cântecul Morţii.

Câteva dughene rămân deschise şi duminica, din încăpăţânare: negustoreasa de papuci iese din dugheana ei şi-şi plimbă de la o vitrină vecină la alta, vorbind, kilogramele de varice.

La chioşc jurnalele de dimineaţă spânzură murdare şi îngălbenite, formidabil vraf de ştiri gata să râncezească. Un câine face pipi rapid pe ele, chioşcăriţa moţăie.

Un autobuz gol se precipită spre depou. Şi ideile îşi au în cele din urmă duminica lor: eşti mai năuc decât de obicei. Stai aşa golit. Spui parcă numai neghiobii. N-ai despre ce să vorbeşti pentru că-n fond nu se-ntâmplă nimic, eşti prea sărac, poate până şi existenţa s-a scârbit de tine? Aşa ar fi normal.

– Nu ştii ceva ce aş putea face ca să scap de meseria asta care mă omoară?

Venea la suprafaţă din adâncul meditaţiei lui.

– Vreau să scap de afacerea asta, înţelegi? M-am săturat să trag ca un măgar... Vreau şi eu să mă plimb... Nu ştii pe cineva care ar avea nevoie de un şofer, din întâmplare?... Cunoşti doar multă lume!...

Îi veneau idei de duminică, idei de domn. Nu încercam să i le scot clin cap, să insinuez că nimeni nu i-ar încre­dinţa automobilul lui, cu capul lui de asasin nevoiaş, că orice ar face va avea întotdeauna un aer ciudat, cu sau fără livrea.

– Nu-mi prea dai curaj, s-ar zice, conchise el atunci. N-am să scap deci niciodată după părerea ta?... Să nu mă ostenesc deci să mai încerc?... În America ziceai că mă mişc prea încet... În Africa mă omora căldura... Aici nu sunt prea inteligent... Peste tot am ceva în plus sau în minus... Palavre, văd eu! Ah! Dacă aş avea bani!... Toată lumea m-ar găsi foarte simpatic, aici... dincolo... peste tot... Chiar şi în America... N-am dreptate?... Chiar şi tu!... Nu ne-ar trebui decât o casă de raport cu vreo şase locatari care să plătească bine...

– Asta-i exact aşa! îi răspunsei.

Era uluit că ajunsese singur la această concluzie mă­reaţă. Şi mă privi curios deodată ca şi cum ar fi desco­perit un aspect necunoscut al parşiveniei mele.

– Dacă stau să mă gândesc, tu trăieşti bine. Îţi vinzi minciunile tale muribunzilor şi-n rest te doare-n cot... Nu te controlează nimeni... Vii şi pleci când vrei, eşti liber pe scurt. Pari bun, dar în fond eşti un porc!...

– Eşti nedrept, Robinson!

– Atunci găseşte-mi şi mie ceva!

Ţinea mult la proiectul lui de a le lăsa altora slujba de la acizi.

Ne-am întors pe nişte străduţe lăturalnice. Seara îţi venea să crezi că Rancy-ul e un sat. Porţile ţărăneşti stau întredeschise. Curtea goală. Coteţul câinelui la fel. Într-o seară ca asta, cu mult timp în urmă, ţăranii au plecat din casele lor alungaţi de oraşul care se întindea dinspre Paris. N-au mai rămas decât una sau două cocioabe din vremea aceea, de nevândut, mucegăite şi înăbuşite de glicinele obosite care se revărsau de-a lungul pereţilor mici, stacojii de atâtea afişe. Gardul de fier spânzurat între două burlane era in ultimul hal de rugină. Un trecut de care nu e nevoie să te atingi. Moare singur. Locatarii de acum sunt mult prea obosiţi pentru a se apuca de ceva când se întorc seara. Se îngrămădesc simplu în ceea ce mai rămâne din sălile comune, pe familii, şi beau. Plafo­nul poartă urmele cercurilor de fum ale lămpilor suspen­date de pe vremuri, şovăitoare. Tot cartierul se zgâlţâie fără să se plângă de uruitul continuu al noii uzine. Ţiglele acoperite de muşchi cad sfărâmându-se de înaltele pavaje cocoşate cum nu mai există decât la Versailles şi în închi­sorile venerabile.

Robinson mă însoţi până la micul parc municipal, în­conjurat tot de antrepozite, unde de-a lungul peluzelor chelboase vin să-şi facă nevoile toţi câinii părăsiţi de primprejur între bulodromul pentru ramoliţi, o Venus insuficientă şi o movilă de nisip pentru copii să se joace şi să facă pipi.

Am început aşa să vorbim de una de alta.

„Ceea ce-mi lipseşte, vezi, e forţa de a suporta băutura". Era ideea lui. „Când beau mă omoară crampele. E şi mai rău." Mi-o dovedi pe loc printr-o serie de râgâieli, că nu suportase nici măcar păhăruţul de cassis băut în acea după amiază... „Vezi?"

În faţa uşii sale mă părăsi. „Castelul curenţilor de aer", anunţă el... Dispăru. Nu credeam că-l voi mai revedea curând.

Propriile mele necazuri avură aerul că mă vor copleşi din nou şi tocmai în cursul acelei nopţi.

Numai în clădirea Comisariatului fui chemat de ur­genţă de două ori. Duminică seara toate ofurile, toate emoţiile şi nerăbdările sunt cuprinse de dezmăţ. Amorul-propriu în pauză duminicală şi în mare veselie. După o zi întreagă de libertate alcoolică, iată-i pe sclavi cum îşi ies din fire, cu greu îi mai poţi ţine în frâu, fac nazuri, fornăie şi-şi scutură lanţurile.

Chiar în clădirea Comisariatului, două drame se desfă­şurau în acelaşi timp. La primul etaj se sfârşea un can­ceros, în timp ce la al treilea se petrecea un avort cu care moaşa nu se mai descurca. Dădea această matroană sfaturi absurde tuturor, clătind şi iar clătind şervete. Şi între două injecţii fugea să-l înţepe şi pe cancerosul de jos, zece franci seringa de ulei camforat, dacă vreţi să ştiţi. Pentru ea fusese o zi bună.

Toate familiile din imobil petrecuseră duminica în capoate şi cămăşi gata să facă faţă evenimentelor, ghif­tuite cu bucate pipărate. Mirosul de usturoi şi alte mirosuri curioase te întâmpinau pe culoare şi pe scări. Câinii se amuzau zbenguindu-se până la etajul şase. Portăreasa ţinea să ştie totul. O găseai pretutindeni. Nu bea vin decât de cel alb, cel negru îi dădea scurgeri.

Moaşa enormă şi şmecheră punea cele două drame în scenă, şi la primul etaj, şi la al treilea, săltând, transpirând, încântată şi certăreaţă. Venirea mea o înfurie. Ea care ţinea publicul în mână încă de dimineaţă, vedetă.

În zadar mă străduiam s-o cruţ, să trec cât mai neob­servat, să găsesc că totul e bine făcut (când de fapt nu săvârşise în slujba ei decât abominabile prostii), venirea mea, vorba mea o scârbeau din capul locului. Nimic de făcut. O moaşă pe care o supraveghezi este tot atât de amabilă ca un panariţiu. Nu ştii unde s-o aşezi ca să facă cât mai puţin rău. Familiile se revărsau din bucătărie până la scara apartamentului, amestecându-se cu rudele casei. Şi ce multe rude erau! Mari şi mici strânse ciorchine, somnolând sub luminile lămpilor suspendate. Ora înainta şi ei tot mai veneau din provincie unde se culcau mai devreme decât la Paris. Ăştia erau sătui de toate. Tot ce le-ai fi povestit acestor rude despre drama de jos ca şi despre oea de sus era rău venit.

Agonia de la primul etaj a durat puţin. Cu atât mai bine şi cu atât mai rău. Tocmai când ultimul sughiţ i se opri în gât, apăru şi doctorul lui obişnuit, doctorul Omanon care urcase numai aşa ca să vadă dacă nu-i murise clien­tul şi aproape că mă ocărî şi el pentru că mă găsise la căpătâiul lui. Îi explicai atunci lui Omanon că eram de ser­viciu municipal de duminică şi că prezenţa mea era firească şi urcai demn la al treilea.

Dosul femeii de sus sângera mereu. Încă un pic şi ar fi murit şi ea fără să mai aştepte prea mult. Un minut cât să-i fac o injecţie şi am coborât iar la tipul lui Omanon. Se terminase de-a binelea. Omanon tocmai ple­case, şi-mi luase şi cei douăzeci de franci ai mei, porcul. La naiba! Brusc nu mai vrui să-mi pierd locul lângă cea care avorta. Urcai în grabă.

În faţa vulvei sângerânde explicai familiei o mulţime de lucruri. Moaşa evident nu era de acord cu mine. Ai fi zis că-şi câştiga banii contrazicându-mă pe mine. Dar eram acolo, atâta rău, mă durea-n cot că era ea mulţumită sau nu! Nici o fantezie! Aveam de încasat cel puţin o sută de franci dacă ştiam cum să procedez şi să insist. Calm şi ştiinţă, Dumnezeii mă-sii! Să rezişti la asaltul observaţiilor şi întrebărilor borhotind de vin alb care se încrucişau implacabil pe deasupra capului tău nevino­vat e o treabă deloc uşoară. Familia zice ce crede printre suspine şi râgâieli. Moaşa, pe de altă parte, aştepta să mă-mpotmolesc, s-o şterg şi să-i las ei cei o sută de franci. Dar n-avea decât! Chiria mea? Cine mi-o plăteşte? Această naştere s-a-mpotmolit de dimineaţă, sigur. Sângerează, de acord şi cu asta, dar nu iese, şi trebuie să rezist!

Acum, când cancerosul murise tot publicul agoniei lui a urcat pe furiş aici. Dacă tot eşti gata să petreci o noapte albă, să te sacrifici, măcar să nu-ţi scape nici o distracţie dimprejur. Familia de jos venise să vadă dacă şi aici se va termina tot aşa de rău ca şi la ei. Doi morţi în aceeaşi noapte, în aceeaşi casă, ţii minte asta o viaţă! Ba bine că nu! Se aud câinii tuturor sărind, lătrând şi făcând tumbe de-a lungul scărilor. Urcă şi ei. Mai intrară pe deasupra şi nişte oameni veniţi de departe, şuşotind. Fetele învaţă dintr-o dată „ce-i viaţa", cum zic mamele afişând aere duios cunoscătoare în faţa nefericirii. Instinc­tul feminin de consolare. Un văr emoţionat la culme le spionează de dimineaţă. Nu-şi mai ia privirea de la ele. Sunt o revelaţie în oboseala lui. Toată lumea e cu hainele dezmăţate. Se va însura cu una dintre ele, vărul, dar ar vrea să le vadă şi picioarele cât mai e pe acolo, ca să poată alege mai bine.

Expulzarea fătului nu avansează, locul de trecere e probabil prea uscat, nu lunecă, numai sângerează. Ar fi fost al şaselea copil. Unde este soţul? Trimit după el.

Trebuie să-l găsesc pe soţ ca să pot transporta femeia la spital. O rudă îmi făcuse această propunere, s-o trimit la spital. O mamă de familie care ar fi vrut să se ducă la culcare, din cauza copiilor. Dar când a venit vorba despre spital, nimeni n-a mai fost de acord. Unii nu sufereau spitalul, alţii se arătau absolut ostili pe motiv că nu-i frumos. Nici nu vroiau să audă măcar. S-au spus chiar în aceste momente cuvinte grele între rude, pe care nu le vor uita niciodată. Se va ţine minte în familie. Moaşa dispreţuia pe toată lumea. Dar în ceea ce mă privea, pe soţ vroiam să mi-l găsească, ca să-l consult şi să decidă în cele din urmă el într-un sens sau altul. Şi iată-l pe soţ răsărind dintr-un grup, mai nehotărât decât toţi ceilalţi. Şi totuşi numai el putea să hotărască. Spitalul? Nu spitalul? El ce vrea? Nu ştie. Vrea să privească. Şi priveşte. Îi descopăr gaura nevesti-sii de unde se preling cheaguri şi gâlgâituri şi apoi pe nevastă-sa toată, pe care o priveşte. Şi ea care geme ca un câine călcat de maşină. Pe scurt nu prea ştie ce vrea. I se dă un pahar de vin alb ca să-l întărească. Se aşează.

Totuşi nu-i dă nimic prin minte. E un om care munceşte din greu în timpul zilei. Toată lumea îl cunoaşte bine la Piaţă şi la Gară mai ales, unde cară de vreo cincispre­zece ani sacii pentru zarzavagii, şi poveri adevărate, nu fleacuri. E renumit. Pantalonul îi e mare, atârnă pe el, vesta la fel. Nu le pierde, dar nici nu pare să ţină prea mult la pantalonul şi la vesta lui. Îi era drag numai pământul pe care părea că ţine să rămâie drept cu cele două pi­cioare ale lui larg desfăcute ca şi cum pământul ar fi fost gata să se cutremure dintr-un minut în altul sub el. Se numea Pierre.

Toată lumea aşteaptă. „Ce crezi, Pierre?" îl întreabă cu toţii în jur. Se scarpină, se aşează Pierre la căpătâiul nevesti-sii ca şi cum îi venea greu s-o recunoască, ea care nu mai termina de adus pe lume atâta durere, plânse apoi o lacrimă Pierre şi se sculă în picioare. I se puse din nou aceeaşi întrebare. Pregătesc deja un bilet de internare pentru spital. „Gândeşte-te un pic, Pierre!" îl imploră toată lumea. El încearcă dar face un semn că nu-i vine. Se ridică şi merge împleticindu-se spre bucătărie ducând şi paharul cu el. Ce să mai aştepţi? Ar fi putut dura toată noaptea şovăiala soţului, toţi din jur îşi dădeau seama. Mai bine să se ducă altundeva.

Pierdeam o sută de franci, asta era! Dar oricum cu această moaşă aş fi avut necazuri... Fără doar şi poate! Şi pe de altă parte n-aveam să mă lansez în tot felul de manevre operatorii în faţa lumii întregi, obosit cum eram. „Atâta pagubă! – mi-am zis! Plec! Altă dată!... Să ne resemnăm! Să lăsăm natura în pace! Putoarea!"

Abia am ajuns pe palier că toţi mă strigară şi el care coborî după mine. „Hei! îmi strigă. Domnule doctor, nu pleca!"

– Ce să mai fac? îi răspund.

– Aşteptaţi! Vă conduc, domnule doctor!... Vă rog, domnule doctor!...

– Bine, am făcut şi l-am lăsat să mă conducă până jos. Şi iată-ne coborâţi. Trecând pe la etajul întâi, intru totuşi să-mi iau rămas bun de la familia mortului de cancer. Soţul intră cu mine în casă, ieşim. În stradă îşi potrivi pasul după al meu. Afară vremea se iuţise. Am întâlnit un căţel care se învăţa să răspundă celorlalţi câini din mahala urlând îndelung. Şi ce încăpăţânat şi plângăreţ era. Ştia să-şi moduleze urletele. În curând va fi un câine adevărat.

– Iaca şi „Gălbenuş", băgă de seamă soţul mulţumit că-l recunoscuse şi că poate schimba vorba... Fetele spălă­torului din rue des Gonesses l-au crescut cu biberonul pe puţă ăsta de „Gălbenuş"!... Le ştiţi pe fetele spălătorului?

– Da, răspund.

Tot timpul cât am mers mi-a povestit cum se pot creşte câinii cu lapte fără să te coste prea scump. Totuşi în spatele acestor cuvinte dibuia mereu un gând în legătură cu nevastă-sa.

Aproape de poartă o cârciumă era deschisă.

– Intraţi, domnule doctor? Fac eu cinste...

Nu vroiam să-l supăr. „Hai!" fac. „Două cafele." Profit ca să-i vorbesc despre nevastă-sa. Devenea foarte serios când îi vorbeam despre asta, dar de hotărât tot nu reuşeam să-l hotărăsc. Pe tejghea trona un buchet mare de flori. Era ziua cârciumarului Martrodin. „Un cadou de la copii"! ne-a informat chiar el. Şi am băut un vermut cu el, în cinstea lui. Mai avea deasupra tejghelei Legea asupra beţiei şi un certificat de studii înrămat. Brusc văzându-l, soţul ceru hotărât cârciumarului să-i spună pe de rost subprefecturile din Loir-et-Cher pentru că el le învă­ţase şi le mai ştia încă. Apoi a pretins că nu era numele cârciumarului pe certificat, ci un altul, şi s-au certat şi a venit să se aşeze lângă mine, soţul. Îndoiala îl copleşi din nou. Nici nu mă văzu plecând, atât era de hărţuit...

Nu l-am mai văzut pe soţ. Niciodată. Eram descurajat de ceea ce se întâmplase în acea duminică şi pe deasupra foarte obosit.

În stradă abia făcui o sută de metri că-l zării pe Robinson care venea spre mine, încărcat cu tot felul de scânduri, mai mici, mai mari. În ciuda întunericului l-am recunoscut foarte bine. Încurcat că mă-ntâlneşte vru să mă ocolească, dar îl oprii.

– Nu te-ai culcat? îl întrebai.

– Gura mai mică!... îmi răspunde... Vin de la con­strucţii!...

– Ce vrei să faci cu lemnele astea? Tot construcţii?... Un sicriu?... Le-ai furat cel puţin?...

– Nu, un coteţ pentru iepuri...

– Te-ai apucat să creşti iepuri, de-acu?

– Nu, pentru familia Henrouille...

– Pentru Henrouille? Au iepuri?

– Da, trei, pe care vor să-i pună în curtea din dos, ştii acolo unde stă bătrâna lor...

– Şi tu faci cuşti pentru iepuri la ora asta? Cam neobişnuită oră...

– Ideea nevesti-sii....

– Ciudată idee!... Ce vor să facă cu iepurii? Comerţ? Căciuli?

– Ştii, asta ai să-i întrebi tu, când ai să-i vezi, mie să-mi dea o sută de franci...

Totuşi această afacere cu coteţul îmi păru foarte curioasă, aşa în puterea nopţii. Stăruii. Atunci el schimbă vorba.

– Dar cum ai ajuns la ei? îl întrebai din nou. Doar nu-i cunoşteai pe alde Henrouille?

– Bătrâna m-a dus la ei, ţi-am spus doar, în ziua în care am întâlnit-o la tine, la consultaţie... O guralivă bă­trâna asta, când începe... N-ai idee... Nu mai scapi... Întâi m-am împrietenit cu ea, şi apoi cu ei... Să ştii că mai există oameni care mă bagă-n seamă!...

– Nu mi-ai spus nimic... dar dacă te duci pe la ei trebuie să ai idee dacă au reuşit sau nu s-o interneze pe bătrână?...

– Nu, n-au putut după câte mi-au spus...

Toată această conversaţie îi era foarte neplăcută, simţeam, nu ştia cum să scape de mine, dar cu cât încerca să-mi scape, cu atât ţineam mai mult să ştiu...

– Viaţa e grea oricum, nu crezi? Trebuie să găseşti mereu câte ceva? Nu, repeta el confuz. Dar eu îl re­aduceam la subiect... Eram hotărât să nu-l las din mână...

– Se zice că au mai mulţi bani decât s-ar părea alde Henrouille? Tu ce crezi, acum că mergi pe acolo?

– Da, e posibil să aibă, dar în orice caz ţin foarte mult să scape de bătrână...

Nu fusese niciodată abil Robinson, când era vorba s-ascundă ceva.

– Din cauza vieţii, ştii, care e din ce în ce mai scumpă, vor să scape de ea. Mi-au spus că tu n-ai vrut s-o declari nebună... E adevărat? Şi fără să mai stăruie în aşteptarea răspunsului, mă întrebă foarte interesat unde mă duceam.

– Te-ntorci de la vreo vizită?

Ii povestii pe scurt întâmplarea mea cu soţul pe care-l pierdusem pe drum. Asta îl făcu să râdă, dar în acelaşi timp să şi tuşească.

Se ghemui atât de tare-n întuneric ca să tuşească, că aproape nu-l mai vedeam, lângă mine, numai mâinile i le mai zăream, reunite blând ca o mare floare albastră în faţa gurii, în noapte, tremurând. Nu mai termina. „Din cauza curentului!" zise în sfârşit după ce termină de tuşit, ajuns în faţa casei lui.

– Asta e, e curent la mine! Şi pureci! Tu ai pureci?...

Aveam. „Evident, i-am răspuns, îi aduc de la bolnavi".

– Spune-mi, tu simţi cum miros bolnavii a urină? m-a întrebat.

– Da, şi a sudoare...

– Totuşi, zise el încet, după ce se gândi bine, mi-ar fi plăcut să fiu infirmier.

– De ce?

– Pentru că, vezi tu, oamenii când sunt sănătoşi, nici vorbă, te-nfricoşează... Mai ales de când cu războiul... Eu ştiu la ce se gândesc. ...Ei înşişi nu-şi dau seama întotdea­una... Dar eu ştiu la ce se gândesc... Cât timp sunt sănătoşi se gândesc numai cum să te ucidă... Pe când dacă sunt bolnavi, orice ai spune sunt mai puţin periculoşi. Cât se ţin pe picioare, trebuie să te aştepţi de la ei la orice. Nu-i aşa?

– Asta aşa-i! fui obligat să-i răspund.

– Şi atunci tu nu pentru asta te-ai făcut doctor? m-a mai întrebat.

Stând şi gândindu-mă, îmi dădui seama că s-ar fi putut să aibă dreptate Robinson. Dar îl apucă deodată o tuse violentă.

– Ţi-s picioarele ude, o să te lovească o pleurezie tot umblând hai-hui pe drum noaptea... Du-te acasă, îl sfătuii. Du-te şi te culcă...

Şi tuşind aşa mereu se enervă.

– Ce mai gripă afurisită o s-o lovească pe bătrâna Henrouille! îmi tuşi el în ureche râzând.

– Cum aşa?

– Ai să vezi... făcu.

– Ce-au mai născocit?

– Nu pot să-ţi spun prea multe... Ai să vezi...

– Hai, spune odată, Robinson, scârbă, ştii foarte bine că nu spun nimănui...

Şi brusc îi veni pofta să-mi povestească tot, ca să-mi dovedească poate că nu trebuia să-l cred atât de resemnat şi vlăguit pe cât părea.

– Hai! Dă-i drumul! îl încurajai în şoaptă. Ştii foarte bine că nu vorbesc niciodată...

Era scuza care-i trebuia ca să-mi spună tot...

– Asta-i adevărat, ştii să taci, admise.

Şi iată-l por­nit să-mi spună tot de-a fir a păr.

Numai noi eram la ora aceea pe bulevardul Contumance.

– Ţii minte istoria cu vânzătorii de morcovi? în­cepu el.

Nu mi-am amintit pe loc de această istorie cu vânză­torii de morcovi.

– Hai c-o ştii! îi dădea el zor... Doar tu mi-ai po­vestit-o!...

– A, da... Şi-mi amintii pe loc. Feroviarul din strada Brumaires?... Cel care a primit o petardă în testicule pe când vroia să fure iepuri?...

– Da, ştii, la fructarul de pe cheiul Argenteuil...

– Aşa-i!... Mi-am amintit îi zic, şi? Pentru că nu vedeam încă legătura între această veche istorie şi cazul bătrânei Henrouille. Încercă imediat să mă lămurească.

– Înţelegi?

– Nu, zic...

Dar pe loc nu mai avui curajul să-nţeleg...

– Ei, greu mai eşti de cap!...

– Ai luat-o cam anapoda... nu-mi putui stapâni re­marca. Doar n-ai să te apuci s-o asasinezi pe bătrâna Henrouille numai ca să-i faci plăcere noră-sii?

– Eu nu fac decât coteţul pe care mi l-au cerut... de petardă se vor ocupa ei... dacă vor...


Yüklə 1,6 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə