NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
53
care le face autori antici pe care îi consideră surse consacrate: Herodotos,
Callimachos, Pompeius Trogus, Cassius Dio, Ptolemaeus. De asemenea,
confruntă cronicile anterioare şi, când găseşte izvoare care nu i se par de
încredere, este prudent, recurge la stilul indirect, îl lasă pe cititor să judece
valoarea de adevăr a celor afirmate sau, de-a dreptul, combate exagerările
ori informaţiile care contravin bunului simţ. Astfel, tratând originea sciţilor,
după ce prezintă cadrul geografic şi lasă la voia lectorului considerarea Sciţiei
asiatice sau europene ca leagăn al neamului ungar, contrazice vehement
afirmaţia episcopului Iornandes că sciţii se trag din alirumne, vrăjitoare alun-
gate de regele goţilor, Filimirus, şi siluite de nişte duhuri rele. Consideră că
o atare incultură nu face cinste unui episcop şi regretă că această “nerozie”,
publicată fiind, a fost preluată şi de alţi autori.
Deoarece negura vremurilor demult apuse este de nepătruns, Olahus,
asemeni lui Titus Livius, inserează legende şi mituri; unele din acestea
fiind biblice, este de remarcat coexistenţa în paginile sale de proză, ca şi în
cazul poeziilor, a elementelor creştine şi a mitului profan “clasic” (legendele
Olimpului) sau de etnogeneză (legenda ciutei urmărite de Hunor şi Magog).
Hercule zămisleşte trei urmaşi cu acea fiică a zeiţei Tellus care l-a ajutat să
găsească vitele lui Geryon: Agathyrsus, Gelonus şi Scytha – aflaţi cu toţii la
obârşia câte unui neam scitic –, din acesta din urmă trăgându-se şi maghiarii
care, potrivit altor surse, descind chiar din Noe.
Mai aproape în timp, când evenimentele devin tot mai lămurite, relatarea
intră firesc pe făgaşul adevărului istoric: hunii îi atacă, pe vremea lui
Valamirus, pe goţii conduşi de Ermanaricus, fiul lui Vitulfus, îi înfrâng din
nou pe când se află sub conducerea lui Vinitarius; o parte a goţilor rămânând
dincoace de Dunăre (ostrogoţii), ceilalţi trec Dunărea şi, promiţând lui Valens,
fratele împăratului Valentinianus, că se vor creştina şi vor apăra imperiul de
invaziile hunilor, se stabilesc la hotarele sale, ajung apoi în Italia, Galia şi
Hispania, spunându-şi vizigoţi şi fiind supuşi, până la urmă, de hunii care
pe ostrogoţi îi biruiseră mai devreme. Hungaria debutează narativ şi, adesea,
pe parcursul ei, Olahus întrerupe descrierea cu oportune relatări, după cum
în Atila – operă narativă – discursurile, portretele şi cadrele descriptive se
constituie în memorabile digresiuni. Cele două lucrări vădesc astfel o anume
simetrie structurală şi devin complementare. Ele sunt echilibrate şi ca volum,
având, una, nouăsprezece, cealaltă, optsprezece capitole. Comună le este şi
mândria obârşiei, invocată în debutul amândurora.
Concepţia lui Olahus privind originea romană, pe cea dacică neamintind-o,
a poporului şi a limbii române nu este singulară în epocă. Unele mărturii
sunt edificatoare şi pentru Nicolae Iorga, care crezuse că “românii ar fi aflat
de la umanişti italieni originea lor romană” (147). Astfel, la conciliul de la
54
ANTAL GYÖNGYVÉR
Lateran (1514), unde se discută problema frontului antiotoman, arhiepiscopul
de Gnezo, Jan Laski, arată că valahii sunt “fortes armigeri” – viteji bărbaţi
de arme – şi precizează: “Dicunt se esse Romanorum quondam milites, ad
praesidiae Pannoniae contra Scythas missos.Unde est, quod iure pro magna
parte idioma habent Italicum, sed ritum Ruthenicum” (148).
Specificul poporului şi a limbii române este un subiect de interes în
această perioadă, atât în interiorul, cât şi în afara hotarelor. Preotul bistriţean
Adalbert Wurmlocher scrie în 1546: “Ich mus das auch nicht schweigen, es ist
umb uns ein Volck in Sprach und Sitten in der Religion von uns abgesondert,
die wir die Walachen heissen, diese ob sie wol Christum bekennen, sind
sie doch niemals der Römischen Kirchen unterwoffen gewesen, in die
Ceremonien sind sie gar nicht mit uns […]. Sie lesen S. Paulus Episteln und
die Evangelia nicht in jrer sondern in einer frembden Sprach, welche auch
jre ungelehrten nicht verstehen” [grafie originală] (149). Călători din diferite
colţuri ale lumii observă cele ce, pentru umanistul transilvănean constituie
convingeri de nezdruncinat: “Questa gente, se bene e di rito greco, e pero
amica del nome Romano, si per la lingua corotta de la latina si per l’opinione
che hanno d’esser discesi da Romani e con nome de Romani si chiamano fra
loro” (150). În 1587, Andres de Poça, pledează şi el pentru latinitatea limbii
române, înrudind-o cu celelalte idiomuri neolatine: “De la lengua latina
han resultado las generales que agora se usan en Italia, Espana, Francia
y Vvalachia” [grafie originală] (151). Însă ideea derivării numelui valahilor
din cel al generalului roman Flaccus, eroare preluată şi de Olahus, în spiritul
cunoscutului vers ovidian, se perpetuează de la Enea Silvio Piccolomini,
prin Toppeltinus, şi la cronicarii din Principate, iar Pierre d`Avity (1573-
1635) susţine: “Mais aujourdhuy ce pays de Dace comprend la Transyivanie,
Valaqvie et Moldavie et mesme partie de la Hongrie […]. La Valachie, ou
Valaquie, fut selon quelques vns nommee Flaccie, puis par corruption
Valachie, lors que Trajan ayant enwoye Flaccus aves vne colonie de 30 mille
hommes pour y labourer” [grafie originală] (152). Aceste opinii conturează un
orizont pentru concepţia lui Nicolaus Olahus despre etnogeneza românească
şi despre formarea limbii române, reflectând in nuce atitudinea europeană
faţă de această problemă. Cu toate acestea, “Nicolaus Olahus este primul care
susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor; el se bazează
în astfel de afirmaţii pe originea lor comună” (153).
Protestul antiotoman devine o dominantă a scrierilor lui Olahus. În
Hungaria, pornind de la originea scitică a parţilor, umanistul relatează cu o
nedisimulată plăcere felul în care regele lor, Tamerlanus, înfrângându-l pe
Baiazid, îl poartă prin Asia întreagă, închis, ca o fiară, într-o cuşcă. Datorită
nenorocirilor ireversibile pricinuite în vremea sa de turci neamurilor creştine,