110
ANTAL GYÖNGYVÉR
praeclarius, aut ad imperia diu conservanda tutius sibi visum, quam beneficio
et benvolentia, ubi eius sit facultas, animos regum sibi faventes facere. Igitur
in primis se cupere amicitiam et foedus cum eo inire, ab omni bellorum motu
eum abesse: sibi cum solis Romanis belli esse causam, qui ab initio Hunnis
insensi semper fuissent” (344). Face acest lucru, deoarece, în timp ce asediază
Aurelia (Orléans), află prin iscoade că împăratul Valentinianus desemnase
pe detemutul Aëtius să-i oprească invazia şi că acela chemase deja la arme
numeroşi aliaţi. Temerile lui Attila sunt îndreptăţite, dar tardive: Theodoricus
îi refuză prietenia, trece de partea romanilor, iar în Câmpiile Catalaunice
armata hună are de suferit cea mai grea înfrângere.
La rândul său, Aëtius, în vicleana sa dorinţă de a-l abate pe răzbunătorul
Trasimundus de la atacarea taberei hune – care luptă, în caz că i-ar fi adus
tânărului rege victoria, l-ar fi putut întoarce împotriva romanilor – construieşte
un discurs extrem de iscusit, bine calculat, în care nu uită să pomenească, în
răstimpuri, de „prietenie”, motiv pentru care, deloc bănuitor, vizigotul se lasă
uşor lămurit, întorcându-se la Tholosa: „Foedus amicitiae […] me hortatur,
rex Trasimunde, ut quod tu ob aetatem iuvenilem […] parum animadvertere
potes, id ego tibi in memoriam redigam. Hostes invadere, castra eorum
expugnare […] magnae sunt virtutis […] animi indicia […]. Verum si vires
nostras, magna superioris pugnae attritas calamitate […] diligentius animo
revolveris […] difficile deliberatu est quid melius utiliusque sit factu […].
Equidem in tua societate, amicitia, fide, constanti permansurus sum animo
[…]. Verum maiorem nos non modo utilitatem sed etiam laudem consequuturos
existimaverim si militum nostrorum reliquias in futurum nostrorum usum,
imperiisque nostri tutelam integras conservaverimus” (345).
Punctul forte al
pledoariei lui Aëtius este tocmai rostul resturilor armatei vizigote, în cazul în
care puterea lui Trasimundus ar fi uzurpată de fratele său, Valamirus, rămas
acasă. Dacă înainte de expediţia din Italia, Attila, în numele „prieteniei” cu
aliaţii se angajează la toate vicisitudinile războiului pentru a spori stăpânirea
hună, forţă persuasivă au şi adevăraţii prieteni ai regelui, atunci când reuşesc
să-l aducă la gânduri mai bune, abătându-l de la intenţia distrugerii oraşului
Brixia.
Alături de iubirea aproapelui şi de prietenie,
devotamentul (
fidelitas)
[24*] constituie o altă „podoabă a sufletului”. Castiglione, discutând dilema
curteanului cinstit de a face pe plac seniorului corupt, împotriva propriilor
convingeri, găseşte că „sufletul aceluia care are grijă să facă astfel încât
prinţul său să nu fie înşelat de nimeni, să nu-i asculte pe linguşitori, nici pe
clevetitori, nici pe mincinoşi, ci să cunoască binele şi răul, îndrăgind pe cel
dintâi şi urând pe cel de-al doilea, sufletul aceluia […] tinde către o ţintă
desăvârşită” (346).
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
111
Olahus, în câteva rânduri fugare de epigramă, se miră de ce cognomenul
lui Philippus Niger, consilier al regelui Carol, nu este legat de cea mai de preţ
trăsătură a caracterului său, devotamentul, şi pune această ironie a sorţii pe
seama „limbii uşuratice a oamenilor”, adăugând admirativ:
„
Est aliud possis quo tu cognomine dici
Candida qui virtus candidiorque fides.” (347)
Iar în a doua poezie a ediţiei, adresată, în numele lui Jacobus Danus,
lui Villega, „economistul domnului Georgius, episcop de Brixia”, Olahus
creează imaginea perfectei simbioze între slujitor şi stăpân, dând celebre
exemple din mitologia antică, pentru ca apoi să-l imboldească pe Villega să-şi
dobândească nemurirea prin fidelitate. Mesajul ar fi că nu este sub demnitatea
nimănui a sluji cu devotament pe altcineva, de vreme ce aceasta sporeşte
gloria amândurora:
„Aeneadem fortem sequitur dum fidus Achates
Intrepidus subiit tristia quaeque loco.
Phoenicis fruitur magni quum divus Achiles
Consilio fido tum fuit ille potens.
Nestoris eloquium prudens Agamemnona divum
Ornat, et evertit Pergama clara senis.
Non fuit indecori dominis fidisque ministris
Officium hoc gnavum, sed decus omne dedit.
Tu quoque, Villega, dominum virtutibus amplis,
Illustrem observas, suspicis atque collis. […]
Felix sorte tua dominus, sed tu quoque felix,
Qui domini curam non sine laude gerat
Tempora quam longo, domini bona fama vigebit,
Et tua tantisper fama celebris erit” (348).
Alfabetul de curte – o poezie cu paternitate controversată, putând fi a lui
Nicolaus Olahus – devine prin acrostihul şi conţinutul ei alfabetul unei critici
sociale ingenue; poetul, într-un stil gnomic, dar şi cum umor amar, devoalează
corupţia atotstăpânitoare a curtenilor. Pare că, un duh rău a transpus toate
preceptele lui Castiglione spre a crea un nou curtean, cât se poate de grotesc.
Alfabetul debutează cu o consideraţie satirică asupra devotamentului curtea-
nului:
„
Aulae eadem est omnino fides, quae mobilis aurae.” (349)
Parcurgând întregul alfabet şi având în vedere că cele reproşate curteanului
sunt, în ultimă instanţă, lipsuri imputabile omului, în general, societatea ar