106
ANTAL GYÖNGYVÉR
la poezie, lăudându-i virtutea. Elogiul este cu modestie respins, însă darul de
versuri care îi uneşte Olahus îl primeşte bucuros de la amicul său:
„Me tibi devincis tali pro munere frater
Perpetuum feriens foedus amicitiae.
Quod mihi gratentur Phoebus doctaeque sorores
Et reduci data plectra movere manu
Atque Deae iam nunc ingrata silentia rumpant
Et tua concrepitet barbitos illa iacens.” (334)
O adâncă tristeţe scaldă alte doar două versuri adresate, ca o minută,
prietenului Kálnay. Ele exprimă nevoia de un prieten a poetului îndoliat care,
pierzându-şi fratele de sânge, tânjeşte după unul spiritual:
„Caenatum venias charumque invise sodalem
Et legito frater carmina nostra precor.” (335)
Îndurerat, poetul caută mângâiere în lacrimile pioase ale prietenilor, în
condoleanţa lor:
„Flete, igitur, socii maestumque levate sodalem,
Structaque iam lachrymis spargite busta piis.
Ferali tumulum fratris cumulate cupresso.” (336)
Când deplânge ororile războiului, poetul aminteşte şi pierderea unor
prieteni dragi, din care cauză, răscolit de „Lerna relelor”, cu „mintea rătăcită”,
nu poate scrie „ceva savant”:
„Nec charis sociis durus Mars ille pepercit
Sed valida stravit fortia corda manu […]
Nec minus Andromache defleverat Hectora coniux
Tessalicis, raptus dum traheretur equis,
Quam mea consocios defflerunt lumina charis.” (337)
Rămas fără aceşti prieteni poetul îi caută pe ceilalţi, pe cei vechi, lăsaţi
acasă înainte de pribegie. Un zvâcnet de bucurie îi trezeşte inima amorţită de
durere. Se lasă purtat de speranţă şi ţese frumosul vis al alinării:
„At vos o socii veteres fidique sodales
Auxiliatrices tunc mihi ferte manus,
Ut mea praeteriti pensentur damna laboris
Ocius et vestra destituantur ope […]
Victus amicorum facilis sermoque disertus
Atque sodalicium gaudia mille dabunt.” (338)
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
107
Altădată, surprins în tristeţea sa de Apollo, de nimfe şi de muze, poetul
are de ascultat dojana divinităţii, care îi reproşează că, pierzându-şi fratele,
a uitat de bunii săi prieteni. Enumeră pe câţiva dintre ei, evocând bucurii ale
trecutului şi creând o atmosferă prielnică înfloririi speranţelor de mai bine,
înrădăcinate în vremuri apuse. Interpelaţia retorică din finalul evocării stă
mărturie a convingerii că creştinismul, prin iubire, îi transformă pe oameni
într-o mare familie. Merită remarcate personalităţile de seamă ale Ungariei
şi principatelor umaniste, care alături de cele europene, s-au numărat printre
prietenii lui Olahus:
„Sunt etiam veteres alii doctisque sodales,
Coniunxit dulcis quos tibi amicitia.
Et verae studium Sofiae, moresque benigni
Syncerusque mei cultus et acris amor.
Quos inter Brodericus erit praesul mea cura
Doctrina praestans, moribus, ingenio,
Vaydaque Maylatus, referens ab origine gentis
Romanae stirpem hinc tu quoque nomen habes.
Hunc noster sequitur Thomas Nadasdius ille
Martia cui tribuit tela lyramque meam.
Inter episcopus hos Gerendius ille disertus
Nicolaus Erato quem cupit esse suum.
Ille inquam teneros quocum transegeris annos
Quique fuit studii fidus ubique comes.
Ujlakiusque tuus, charitum dilectus alumnus
Iaurini praesul, maximus atque pius.
Quid magni memorem fidum Turzonis amorem
In te qui praestat relligione, fide.
Peregius musarum Albertus gloria florens
Candida cui facies candidiorque animus.
Nec te praetereo foelix Emerice tuorum
Stemmatae Calninae spesque decusque domus.
Is fuit a puero firmo tibi iunctus amore
Et frater charus rebus in eximiis
Nam vos consocios fecit pietasque fidesque
Unaque regalis fovit utrosque domus.
Cum tales habeas fratres fidos sodales
Unius ob mortem sicne dolore potes?” (339).
Copleşitoare argumentaţie! Însă aceasta doar pregăteşte terenul pentru
adevăratul mesaj al piesei, deoarece Olahus consacră această poezie naşterii