224
ANTAL GYÖNGYVÉR
versurilor sale de a deprinde pe principe cu arta războiului şi de a păstra pos-
terităţii faptele vitejeşti ale lui Carol. Adaugă însă numaidecât şi lauda pentru
învăţătura lui Craneveld că pacea trebuie să fie atotstăpânitoare:
“Adde quod ad eximium formas in principe vero
Ingenium, ut bellum tractat et arma gerat […]
Quid placidam deceat pacem per tempora cuncta
[…] Cum pietate doces. […]
Quando igitur justus Caroli cantaris honores
Natalesque lares magnaque facta simul
Desine cunctari et doctas prohibere camaenas.” (836)
O privire fugară asupra unor anumite pasaje poate deruta; cele afirmate
se susţin, însă, prin considerarea în ansamblu a operei lui Olahus, care chiar şi
în epopeea hună, anume concepută să celebreze potenţialul războinic din vâna
străbună a maghiarilor frânţi pe moment, se înfioară dezgustat de cruzime,
de atrocităţi, de urgia hoardei hăcuind tot ce îi stă în cale. Scriitorul nu lasă
loc îndoielii când mărturiseşte că simte războiul ca pe un terifiant coşmar şi
tremură bolnav de grozăvia lui:
“
Tristia sollicitant duri nos somnia Martis
Intimaque assiduus concutit ossa tremor.” (837)
“Cumplita nenorocire întâmplată patriei” – “durum patriae confectum
periclum” şi “spaima cea mare a evenimentelor de restrişte” – “
multa laborum
sollicitique temporis anxietas” îi îngrădeşte cugetul şi arta – spune cel care
văzuse în Cezar forţa capabilă de a pune capăt războiului, impunătorul co-
mandant „căruia Galia întreagă i-a dat oştirile amuţite” – “cui dedit attonitas
Gallia tota manus” (838). Inima şi mintea poetului sunt copleşite de nu-
meroasele chipuri ale flagelului secular, cotropitor şi ucigaş:
“Erinnys aut Megaera tam
Crudele bellum in intimis precordiis
Mortalium conseverit,
Quam tu scelestum saeculum atque perfidum
Et vocibus dignum malis?
Hinc Italos, heu, obruit eques impius
Fines pias vastans domus,
Hinc Thurcicae gentis ferox crudelitas
Nos Pannones o dirutos
Et viribus fractos nimis iam pristinis
Exterminat […]
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
225
Hinc hostium clases utrorumque aeqora
Vexant maris praedonibus
Plenae medullis virus hinc haeret latens
[…] Respublicas
Heu dissipant bellum, fames et odium.” (839)
Într-un capitol al Hungariei închinat în întregime războiului şi expansi-
unii sciţilor, ascendenţi ai hunilor, umanistul, făcând cronica faptelor de
arme majore, aminteşte de regele parţilor (proveniţi din sciţi), Tamerlan care
l-a umilit pe cuceritorul Baiazid, purtându-l prin Asia Mică într-o cuşcă.
Războinicul sultan rămâne pentru Olahus simbolul necuprinsei suferinţe a
creştinătăţii, al dispreţului faţă de cultură, al omorului [69*] fără de frontiere.
Evocând ţinuturile dragi din preajma Orăştiei, unde părintele şi fratele i-au
fost cârmuitori ai obştii, Olahus menţionează Câmpia Pâinii, loc de tristă
amintire pentru măcelul dintre turci şi maghiari: “Matthiae regis tempestate,
dum Stephanus Bathoreus Transylvaniae praeesset, Turci, duci Balibego, alpi-
bus superatis, numero, ut traditur, sexaginta millium equitum, invasere Transyl-
vaniam. His Stephanus, coactis subito omnibus, quae potuere, Transylvaniae
copiis, accersito etiam in auxilium Paulo Kynisy, comite Temesiensi, praeter
Turcarum spem, in eo campo occurrit, ubi tanta utrinque commissa est
caedes, ut rivulum, qui in campi medio labitur, sanguine mixtum fuisse, ab
his, qui praelio interfuerunt audiverim” (840). De asemenea, imprevizibilele
schimbări ale puterii şi trădarea boierilor pământeni conduc la noi omoruri:
Mihnea vodă, rudă de sânge a scriitorului, este ucis sub ochii tatălui uma-
nistului, în timp ce se bucură de protecţia oficială a regelui Vladislav, la
care se refugiase cu familia, ca apoi ucigaşul să fie împuşcat de mulţimea
dezlănţuită: “In qua […], dum quondam die ex templo, a patre meo et Ioanne
Horváth a Wingarth, honoris causa ad hospitium deduceretur, quidam
Demetrius Iaxith natione Rascianus, ex insidiis subito erumpens […] tribus
aut quatuor vulneribus, inter fere manus deducentium […]. Hic quoque,
perpetrato facinore, ad hospitium propinquum magno tumultu fugatus est
et plebe, propter regiam et publicam fidem violatam, in furorem concitata,
a quondam plebeo e multitudine, quae aedes oppugnabat, bombarda petitus,
miserabiliter interiit” (841).
Istoria hunilor în Panonia debutează cu surprinzătoarea trecere a Dunării
şi cu atacarea inopinantă, nocturnă, al taberei romane. Măcelul produs îi
extenuează într-atât pe huni, încât se văd nevoiţi să-şi încropească şi ei o
tabără spre a-şi trage sufletul: “Maternum et Detricum in tentoriis ad urbem
Potentianam tunc quietos, somnoque deditos, nocte intempesta subito invasere,
qui insuetis Hunnorum, quos more Scythico edebant, clamoribus exciti,