260
ANTAL GYÖNGYVÉR
se închină în faţa celei autentice, pe care veneţienii o dobândesc prin fapte şi
prin muncă (1019). Îndemnând la desăvârşire o doamnă din rândul nobilimii,
François de Sales argumentează: “Nobleţea familiei […] nu sălăşluieşte în
noi, ci […] în înaintaşi (1020). Tot astfel gândesc Rabelais, Cervantes şi
utopiştii. Povestea despre Griselda a lui Dioneo îmbogăţeşte Decameronul lui
Boccaccio cu o foarte realistă remarcă: “Cerul rânduieşte ca şi în cocioabe
să se nască […] suflete mari, aşa precum şi în palate se adăpostesc adeseori
suflete mai vrednice […] să păzească porcii, decât să […] domnească peste
oameni” (1021). Castiglione, de asemenea, constată că unii “născuţi din sânge
nobil au fost plini de vicii, pe câtă vreme alţii, fiind, dimpotrivă, oameni
din popor, şi-au fericit urmaşii dobândindu-le faimă veşnică” (1022). Şi
mai aspru îi judecă pe nobilii vanitoşi Erasmus: “Un oarecare înfumurat ce
se laudă cu blazoanele neamului său nu e decât un […] prost şi un bastard,
fiindcă e departe ca cerul de pământ de virtute – singurul izvor al oricărei
nobleţi” (1023). Iar un plebeu din Istoriile florentine dedicate de Machiavelli
papei Clement VII, sugerând un schimb de veşminte între săraci şi bogaţi,
se adresează celor de-o seamă cu el: “Să nu vă sperie vechea lui nobleţe de
sânge […], căci […] natura i-a făcut pe toţi într-un singur fel” (1024).
În creaţia lui Nicolaus Olahus, conceptul este tratat adesea într-un mod
specific faţă de consideraţiile vremii. Umanistul transilvănean îşi face o datorie
de onoare din afirmarea ostentativă a viţei nobile, deoarece împrejurările
istorice, în care neamului maghiar i s-a impregnat pecetea scepticismului în
privinţa vreunui reviriment, impun acest lucru. Nobleţea vernaculară este
argumentată nu doar prin obârşia hunică a maghiarilor, ci şi subliniindu-se că
hunii, la rândul lor, descind din sciţii de stirpe zeiască. Strigătele de luptă şi
sunetul tobelor scite răzbat în asalturile războinice ale hunilor, vârând groaza
în inamic.
Olahus este preocupat şi de nobleţea de sânge; când hunii îşi desemnează
căpeteniile, ei pun mare preţ pe viţa veche: “Sex duces delegere, viros […]
generis vetustate inter suos insignes” (1025). Este de remarcat, însă, că la
Olahus această nobleţe este mereu dublată de fapte pe măsură, după cum şi
lipsa unei ascendenţe meritorii este exploatată doar când persoana în cauză
comite acte reprobabile. Astfel, în epitaful lui Matheus Olahus stă consemnat:
“
Maiorum genuit me Transalpinia tellus,
Stemmate praeclaro […].” (1026)
Or, din alte versuri, răzbătuse deja necuprinsa admiraţie a poetului pentru
integritatea morală şi consecvenţa în bine a fratelui său. Pe de altă parte, când
Olahus aduce în discuţie sărăcia şi traiul mizer, alături de originea ignobilă,
dubioasă, a unui concetăţean, acela se dovedeşte a avea cinstea greu pătată
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
261
de propriile fapte ticăloase, de propriul desfrâu, încât toată comunitatea îl
consideră decăzut de la nobleţea umană, datorită violurilor, beţiilor şi altor
josnicii pe care le comite şi în care se complace:
“Pauperior cum sis Iro tamen usque superbis
Ex misera patris futilis orte domo
Et cum sis solitus turpem producere vitam,
Proh! scelus erga omnes scommata sicne iacis?” (1027)
Dimpotrivă, epitafurile Clarei de Újlak asociază “sângelui ei nobil”
pietatea şi virtuţile defunctei – toate fiind în deplin acord până şi cu numele
ei:
“Hic iacet insignis pietate et sanguine clara
Cui dedit hoc virtus nomen et alma fides.” (1028)
În elegia dedicată finului Gabriel, Apollo, îndemnându-l pe îndoliatul
frate să încerce a suplini dureroasa lipsă a lui Matheus prin buni prieteni –
figuri pitoreşti ale tinereţii sale, inserează între cei dragi şi pe voievodul Mailat
(cu care poetul se înrudeşte), pomenind de stirpea romană a amândurora:
“
Vaydaque Maylatus, referens ab origine gentis
Romanae stirpem; hinc tu quoque nomen habes.” (1029)
Dar nici în acest caz nobleţea dovedită prin fapte a unui voievod nu mai
necesită vreun alt argument.
În aceeaşi elegie, salutând venirea pe lume a lui Gabriel, poetul menţio-
nează în mai multe rânduri alesul renume al casei părinteşti. Este unica
situaţie în care nobleţea de sânge nu are acoperire în cea dobândită prin merite
proprii, fiind vorba despre un prunc. Însă cele ursite de zeu şi de poet tind să
contracareze acest neajuns:
“Macte puer, claris virtute parentibus orte
Stemmata quem decorant nobilitantque patrum […]
Chere puer, claros supera pietate parentes
Et tua clarescat semper adaucta fides!” (1030)
O particularitate socială ce decurge din felul sui generis în care înţeleg
hunii noţiunea de nobleţe, este considerarea tuturor cu acest titlu, atâta vreme
cât nu se încalcă edictul prin care sunt obligaţi ca la purtarea de către un
crainic a unei săbii însângerate să se înfăţişeze înaintea comunităţii, gata de
luptă: “Quum antea omnes aequo nobilitatis iure censerentur, hi, qui edictum
transgressi fuerant, in servitutem redigerentur, ut nobilitas a plebe secerne-