Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 327
romanilor îi extenuează pe invadatori, silindu-i să se retragă. La Kesmaur însă, hunii îi provoacă din nou pe inamici şi, ropotul de luptă, înţesat de strigătele înspăimântătoare şi de sunetul tobelor ancestrale, vuieşte iarăşi între coperţile cărţii. Prim-planul aparţine când unei armate, când celeilalte, forţele par echilibrate, însă acest echilibru nu este unul armonios ci, tocmai el, determină prăpădul extins, parcă, spre nemargini cosmice, moartea fiind semănată pretutindeni pe un câmp de luptă universal, iar timpul marcat, din nou, cu mărturii transmise posterităţii: “Primi igitur aciem instruentes, in
Este o bătălie arhetipală, un edificiu cu corp de uragan, care, sfidând nume şi alte detalii particularizante, se iscă din sine la infinit, fiind ea însăşi mereu drojdia unui viitor prăpăd. Întotdeauna există un motiv sau un pretext ori însăşi neostoita fire războinică dospeşte măcelul. Acesta este latent şi în înşelătoarele răstimpuri de acalmie; nu se stinge nici prin moarte, deoarece trupul personajului colectiv este un miriapod, o arătare ale cărei capete şi tentacule nu pot fi retezate deodată şi, retezate, regenerează. Blestemul morţii care nu moare transformă, cinic, războiul în mândrie şi, câtă vreme există mari victorii, mari comandanţi, fără a insista prea mult asupra perisabilităţii acestora, umanistul care urăşte din suflet războiul devine scriitorul plin de har care, în momentul de răscruce istorică a alor săi, tratează veninul cu venin, printr-o dramatică homeopatie. Această putere o are doar artistul capabil să dubleze realitatea cu verosimilul şi să lumineze prezentul tenebros prin re- crearea vârstei de aur. În trama epică, tabloul bătăliei arde viu. Efectul de di- namism este obţinut prin alternarea sacadată a prim-planurilor, prin construc- ţii participiale sau gerunzii şi substantivizări care concentrează acţiunea, prin
328 ANTAL GYÖNGYVÉR utilizarea comparativului adverbial, precum şi prin corelarea unor adverbe şi conjuncţii antrenate de o suită de verbe gradat dispuse în enumeraţii, în cele din urmă aflate la timpul prezent – fapt ce face apogeul efectului dinamic: “Duces, partitis inter se exercitus ordinibus, quisque nunc mo- nendo, hortando, nunc hostium impotentiam et paucitatem elevando, ut mi- lites acrius fortiusve hostibus insisterent, summam operam navare; nunc ubi hostes vehementius urgerent, etiam ipsi concurrere, strenue se gerere, pugnare, et virtutis suae facinora edere. Contra Romani quoque haud segniter Hunnorum impetum propulsabant, se vitamque tutabantur, magnam nostrorum caedem stragemque edebant […]. Fit igitur atrox pugna, magna utrinque strages; campus utriusque partis cadaveribus consternitur” (1503). Verbe active şi participii iau locul substantivelor şi adjectivelor. Acestea, când se recurge la ele, datorită sferei semantice şi “gravităţii” lor, contribuie la gradarea dramatismului. Olahus optează pentru infinitivul narativ cu va- loare imperfectivă, fidel modelelor clasice, dând fluenţă evenimentelor. Acestea se rostogolesc în chip de tăvălug, iar avalanşa lor nu se poticneşte în necesarele perfecte verbale, care ţintuiesc imaginea etern pe pereţii istoriei, într-o colorată frescă, într-un monumental basorelief. Cartea lui Olahus ar fi un muzeu istoric, dacă fervoarea nu i-ar conferi mai degrabă statut de rampă ale cărei lumini, cu măiestrie dispuse şi coordonate, adâncesc atmosfera spectacolului viu. Personajele episodice ale următoarei scene sunt Aëtius şi Theodoricus, strategia lor grăieşte, însă, despre acelaşi regizor. Armatele se organizează, momentul semnalului de luptă este ales astfel încât umbrele serii să slujească scopului extrem. Şirurile se urnesc de ambe părţi, înaintând unele către altele şi înspre maximă încordare. Aproape că devine o uşurare aruncarea primelor suliţe, atunci când apropierea este favorabilă declanşării atacului propriu-zis. Energia eliberată seceră oameni şi cai. Cei care luptă cu sabia trebuie să se apropie şi mai mult. Corp la corp, se moare mai bărbăteşte. Flancurile sunt asumate de aliaţi; cei suspectaţi de trădare sunt închişi între formaţii robuste şi siliţi la eficienţă. Steaguri şi arme, comandanţi şi regi, mii de anonimi huni, gepizi, alani, vizigoţi, romani şi ostrogoţi îngroaşă pământul mustind de sângele care umflă ape purtătoare de leşuri. Proporţiile dezastrului sunt covârşitoare: “tanta […] strages, tam atrox et cruenta, ut vix ulla hominum memoria atrocioris unquam meminerit” (1504). Numai cele ale următorului masacru le pot depăşi. Şi, într-adevăr, episodul cuceririi cetăţii Rhemi poartă dramatismul către cote paroxistice. Sub ploaia de săgeţi, dintre zidurile izbite cu berbece şi mutilate de proiectile catapultate, vaierul femeilor şi copiilor este singurul semn de viaţă al populaţiei paralizate de groaza unei cumplite morţi, căci Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|