168
ANTAL GYÖNGYVÉR
habitationis suae locum, ut a terrenis tumultibus seiunctus Deo ipsi cuius
nomen profiteretur, carne, ratione subacta, et vigiliis abstinentiave macerata,
quietiori mente famulari, illiusque legem meditari et praecepta servare
posset” (583). Eremitul este un iniţiat, deţinând explicaţia puterii prin care
Attila bântuie prin lume, prăpădind pe creştini: “Quod vero […], fortissime
regum, me cogis ut Dei voluntatem tibi aperiam, […] ne arbitreris voluntatis
Dei mei quem tu ignoras, cuius religionem, populos cultui eius deditos
persequi in animum induxisti, ne quatenus eius sinit benignitas, ex omni parte
esse ignarum, non sis nescius, Deum ipsum, ob flagitia sui populi irritatum,
qui ut eos a iustitia et vera religione ad impietatem prolapsos […] ad […]
verum sui cultum […] iustamque vitam te stimulante reducat, gladium suum
in manus tuas nunc dedit. Tu enim Dei es flagellum, ad vitia christiani populi
corrigenda missus. Hunc a te, reverso ad sanitatem suo populo, dum volet,
rursus auferet et alteri pro suo arbitrio tradet. Te tantisper tua hac potentia
terrena uti patietur, dum ei visum fuerit, qui ut certus sis, cogitatus, consilium
et vires tuas, praeter Dei arbitrium nihil roboris habituras, omniaque non
modo terrena, sed etiam coelestia in ipsius nutu esse posita” (584).
Ascetul gal este un oracol viu, un proroc [45*] adevărat. El îi prevesteşte
regelui înfrângerea catalaunică, dar şi faptul că prin aceasta, puterea sa nu se
va clătina, căci Dumnezeu nu i-a împlinit încă menirea: “Hoc praelio, quod
contra Romanos facturus es, eris inferior; non tamen potentia et imperium
tuum e manibus tuis mox elabetur; sed eo ad id temporis usurus es, quoad
Deus, ut populus suus ad meliorem, te urgente, redeat frugem, tibi constituit”
(585). Attila confruntă aceste prevestiri cu prezicerile propriilor săi proroci
şi profeţi, aflaţi în număr mare în preajma sa. Ei îi citesc în măruntaiele
animalelor, precum haruspicii din vechime, acelaşi destin, bucurându-l toto-
dată, cu vestea pieirii comandantului inamic: “Atila, ubi eremitae verba
accepit, […] inopinato […] perculsus nuntio, iubet eum amoveri […] donec
ab aruspicibus vatibusque suis, quorum magnus apud eum id temporis erat
numerus, de rerum suarum eventu certiora intelligeret. Accersitis igitur
illis, quid de praelio futuro sentiant, percontatur. Hi extis pecorum pro sua
disciplina inspectis, vaticinia eremitae vera esse affirmant. Addunt ad haec,
ducem hostium praelio casurum” (586).
Înţeleptul Nicasius, nu are darul previziunii, dar, iubit de Dumnezeu
pentru virtuţile sale creştineşti, este iniţiat de un oracol în desfăşurarea vii-
toare a evenimentelor. Când le împărtăşeşte poporului, îşi declină orice
merit, punându-l pe seama Domnului: “Tametsi non multum, ut vos censetis,
cives optimi inesse mihi video virtutis, quicquid tamen est Dei donorum in
me collocatum, id omne acceptum refero illius in me chariti et misericordiae
beneficio, qui non meis meritis, sed propria sua benignitate, me suae gratiae,
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
169
suorum inaestimabilium bonorum participem esse voluit, cui quidquid in
me est, totum adscribo. Nec est cur vos, quod Dei donum est, meis tributatis
viribus; ille vim, potentiam bonitatemque suam in me exerit […]. Apud quem
nunc statutum est, quod mihi illius oraculo iam diu satis constat” (587).
Din această perspectivă, Nicasius se aseamănă cel mai mult, dintre perso-
najele olahiene, cu prinţesa Ursula, având aceleaşi însuşiri şi acelaşi destin
curat, împărtăşit fiind din aceleaşi daruri divine, luminat de oracol ca şi aceea.
Scriitorul lasă, însă, incertă limita până unde fecioara îşi cunoaşte destinul;
totuşi, din răspunsul pe care îşi roagă tatăl să-l dea prinţului peţitor, din felul
în care îi risipeşte părintelui ei neliniştea legată de pierderea, prin căsătorie, a
fiicei iubite, pare că Ursula este conştientă, pe de o parte, că numai moartea
ar putea-o despărţi de tatăl ei şi, pe de alta, că în cele ce vor veni, de vreme
ce împotrivirea omenească este în van, perseverenţa creştinească este singura
cale de urmat. Ca şi iniţiatul Nicasius, Ursula este neabătută în drumul ei şi,
de asemenea, împăcată: “[Patrem], quum sollicitus esset, quid responsi daret
legatis, Ursula anxium moestumque admonet, ut deposita animi sollicitudine,
Aethereo eam despondeat. Oraculo enim se accepisse, ne id detractura
esset ea lege matrimonium, ut triennium illi consummando concederetur,
quo peregrinationem a se votam interea exequi posset” (588). S-ar explica
astfel, de ce nu este cazul ca Aethereus să fie refuzat şi de ce se amână, totuşi,
căsătoria, prin pelerinaj, cu trei ani. Cu toate acestea, o frază lasă neelucidată
problema conştienţei Ursulei asupra întregului său destin sau, cel puţin,
asupra momentului morţii: “Quae egressa in continentem, nihilque hostile,
sed omnia […] tuta esse arbitrata, ubi urbi appropinquare coepit, mox ab
Hunnis undique invaditur, atque cum omni societatis suae turma crudelissime
trucidatur” (589).
În Europa umanistă, în afara profilului profetic al lui Savonarola, se re-
marcă preocupările clarvizioniste ale lui Gian Francesco Pico; acesta, alături
de Pico de la Mirandola, unchiul său, se ridică împotriva falşilor profeţi, a
astrologilor, pe care îi combate şi Rabelais, a magilor, a tuturor celor care
pretind că desluşesc viitorul altfel decât consideră Francesco Pico, în lucrările
sale, că ar fi posibil: anume, prin lumina divină a sufletului omenesc. Cerce-
tarea prin raţiune a viitorului este sortită eşecului; numai intuiţia sublimă, în
armonie cu sensibilitatea, poate duce la miracolul anticipării. Până atunci,
solitarului îi rămâne contemplaţia [46*], mai abisală, pentru Petrarca, decât
muntele Ventoso. O “practică”, însă, în folosul aproapelui. Pentru ea optează
şi elevul lui Guarino, Bartolomeo Fazio, rugat de regele Alfonso de Aragon să
exalte fiinţa umană (590). Matteo Palmieri, cu toată pledoaria sa pentru viaţa
civilă, sfârşeşte, în La città di vita, prin a admira rolul contemplaţiei pure
în soarta umană. Tema discordiei dintre Coluccio Salutati şi Galateo este,