162
ANTAL GYÖNGYVÉR
oportun pentru menţionarea (ca pentru regele neiniţiat) unor convingeri
creştine: “Regi respondet: se […] cultorem illius Dei [esse] quem christiani
in persona trinum, in substantia tamen et divinitate unicum vere et sancte
colerent “ (562). Attila este uimit să afle că, nebotezat, are o misiune majoră
de îndeplinit pentru lumea creştină: “Tu enim Dei es flagellum, ad vitia
christiani populi corrigenda missus” (563). Cu aceasta, Olahus acordă,
oarecum, eroului său circumstanţe atenuante în comiterea faptelor sale. Ceea
ce aparţine, însă, indubitabil regelui este tocmai forţa şi grandoarea, gloria
şi continuitatea; acestea sunt întrupate prin strămoşul maghiarilor care aveau
acum atâta nevoie de ele. Pedepsind creştinătatea din voia Domnului, Attila
devine peste timp, datorită gloriei sale, armă împotriva flagelului otoman. La
începutul Hungariei, un alt neam barbar – vizigoţii – promite comandantului
roman Valens, fratele împăratului Valentinian, că, lăsat să se stabilească în
Moesia inferioară, se va creştina. Adept al unităţii creştinilor, Olahus îl
celebrează pe iniţiatorul creştinismului, pe primul ei propovăduitor, fie ducând
mai departe învăţătura sa, atunci când îl îndeamnă pe Silesius Logus la iertare
şi îi aminteşte că este o impietate a-i ponegri pe cei trecuţi în nefiinţă:
“Crudele est numeris sensu lacerare carentes […]
Non haec Christicolas docuit servator Jehsus,
Longe alia ast nobis dogmata sancta dedit:
Ut veniam lapsis placitam requiemque precemur
Aeternam […]” (564),
fie sărbătorind sfântul Paşte, momentul mântuirii neamului omenesc şi al
împărtăşirii omului din veşnicia divină; cu ocazia sărbătorilor pascale poetul
îşi înalţă imnul de slavă către cel înviat din morţi, văzând în Christos un păstor
demn de urmat:
“Primiciae Christus nostrae surrexit Jehsus!
Tale trahet post se caetera membra caput.” (565)
Dar, dincolo de mântuire, Paştele, creştinismul, înseamnă, în bună
interpretare umanistă, în locul temniţei întunecate a necredinţei şi a temerii în
faţa divinităţii, libertate şi lumină. O antiteză majoră marchează stilistic toate
acestea:
“
Salve, sancta dies, nostrae spes firma salutis
Quae reseras atri carceris alba fores.” (566)
Şi dacă în fiecare iubire există o corelaţie între “obiect” şi sentiment
(alter – altruism, logos – filologie, patrie – patriotism, Christos – creştinism),
iubirea de Om se numeşte umanism [42*] Iar Omul nefiind o făptură statuară,
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
163
ci o fiinţă mereu în devenire – aşa cum crede şi Erasmus –, în fiecare epocă
a existenţei sale dobândeşte ceva: în Preistorie curajul, în Antichitate înţe-
lepciunea, în Evul mediu teama, în Renaştere libertatea. Ca iubire de Om,
umanismul se distinge de termenul propus de F. J. Niethammer, în 1808,
pentru educaţia în spiritul studiilor clasice, apropiindu-se de cel de filantropie,
propriu lui Coluccio Salutati – termen care implică la un loc, parafrazându-l
pe Guazzo şi pe Alessandro Piccolomini, comunicarea, comuniunea, con-
vergenţa, coexistenţa tuturor oamenilor istoriei, în diacronie, ca părţi ale mozai-
cului viu, perfectibil şi atemporal, numit Om. Astfel, Omul devine un flo-
rilegiu mereu în zămislire, în care fiece făptură umană semnează şi înseamnă
măcar o literă. Conştientizarea acestui fapt începe cu Petrarca, în a cărui De
hominis dignitate stă proclamarea libertăţii făpturii umane. Manetti şi da
Vinci îi exaltă, apoi, calitatea de homo faber, iar Pico, chipul şi asemănarea cu
Dumnezeu. Pentru Ficino, Omul există ca microcosmos – concepţie preluată
şi de Cusanus, Paracelsus, Scève, Shakespeare şi Bruno. După atentatul pro-
testantismului la aura divină a Omului, Steuco i-o va reda, sprijinit, pe altă
cale, şi de Pomponazzi. Văzându-l astfel, Juan Luis Vives are revelaţia
miracolului naturii, iar Komensky îşi concepe Marea didactică aşezându-i în
frontispiciu frânturi de psalmi, pentru a oglindi iubirea lui Dumnezeu pentru
Om: “căci pe tine te-am ales eu ca tovarăş al eternităţii, spre folosul tău am
pregătit eu cerul, pământul şi ceea ce este într-însul, numai ţie ţi-am dăruit
toate laolaltă […]. Pe tine te-am pus peste toate lucrurile mâinilor mele, toate
le-am pus la picioarele tale […] – animale ale câmpului, păsările cerului şi
peştii mării şi, în felul acesta te-am încununat cu glorie şi cinste. […] Ca să
nu-ţi lipsească nimic, în cele din urmă m-am dat pe mine însumi ţie […],
unind natura mea cu a ta pe vecie, ceea ce nu s-a întâmplat nici uneia dintre
făpturile văzute sau nevăzute […]. Tu eşti culmea cea mai desăvârşită a
operelor mele, o admirabilă chintesenţă a lor, locţiitorul lui Dumnezeu printre
ele, coroana gloriei mele” (567).
Opunând unei asemenea măreţe viziuni asupra Omului, în care el
însuşi crede cu toată ardoarea umanistului, o comunitate de stranii oameni,
condamnând automutilarea şi izolarea lor spirituală în universul ticălos
al cerşitului, Olahus îşi exprimă implicit iubirea faţă de admirabila făptură
umană, frumoasă prin natura sa şi dăruită cu har dumnezeiesc: “Alius est etiam
pagus, inter Maros et Album Keüres fluvios, extra Transylvaniam, cui ab huius
nominis, et vicino ei oppido nomen est Simánd, qui accolas fere omnes habet
claudos, caecos, homines, vel cruribus, vel brachiis contortis, vel alia corporis
foeditate insignes. Eo sanum neminem admittunt, qua re, et quod sint corporis
deformitate conspicui, maxime gloriari videntur. Non id quidem, ferente
natura, sed quo fama est, infantes recenter natos, a parentibus, aut excaecari