158
ANTAL GYÖNGYVÉR
Chere puer claros supera pietate parentes
Et tua clarescat semper adaucta fides.” (542)
Răsplata pietăţii este împărăţia veşnică a Domnului, armonizarea cu
divinitatea. De ea se bucură sufletul pioasei Clara (căreia poetul îi dedică un
întreit epitaf şi o elegie):
“Hic tumulus dominae Clarae corpuscula condit
Quae fuerant fidei, cum pietate, domus.
Hac animam pariter puram pietasque fidesque
Transtulit ad sacri castra suprema poli.” (543)
Aceeaşi evlavie i-a însufleţit şi pe eroul Bakyth, pe Gerardus Mühlerd şi
pe episcopul Brodericus – toţi bucurându-se după moarte de cerurile veşnice.
Deprinderea tinerilor cu pioasele obiceiuri este datoria educatorilor; Olahus o
solicită şi dascălului trimontan Gasparus Teslerus, asigurându-l că efortul său
va da roade, spre bucuria tuturor:
“Pasce precor teneros iuvenes turbamque virentem
Ingenuis studiis moribus atque piis.
Sic erit exacti merces condigna laboris
Omnibus ex nobis donaque iusta feres.” (544)
Ca şi în privinţa altor virtuţi, poetul vede un model aproape intangibil, de
sfântă iubire, în Erasmus, de care însuşi Dumnezeu lipseşte conciliul papal,
pentru a-l avea cu sine în tării:
“
Concilio Pauli poterunt tua scripta probari;
Vivere te mecum malo, ait ipse Deus.” (545)
Evlavia este starea care apropie fiinţa umană de Dumnezeu; urmând
concepţia lui Platon despre lumina divină, Ficino arată că: “întrucât lumina
lui Dumnezeu depăşeşte graniţele înţeleptului, ea nu poate fi înţeleasă în nici
un fel de către inteligenţa naturală a omului, ci mai degrabă este iubită; şi,
astfel iubită, pare că pătrunde în noi cu graţie” (546).
Nici cucernicul Lupus din Trecae nu cunoaşte lumina lui Dumnezeu.
Dar evlavia lui îl determină să nu se opună lui Attila, despre care află că este
“biciul lui Dumnezeu”, ci să accepte voinţa divină care, orice le-ar aduce,
este dreaptă: “Quis […] mortalium flagello Dei mei resistet quo minus in
omnes, quos volet, saeviat? Veni, igitur, ut dicis, Dei mei flagellum, quo libet
proficiscare, omnia tibi, ut Deo ministro, me non repugnante, parebunt”
(547). Dar, cum Dumnezeu, încredinţat de pioşenia celor încercaţi, a oprit şi
altă dată, cum stă în Scriptură, iminenta jertfă, văzând deplina supunere şi
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
159
necondiţionata credinţă a preotului, ca într-un miracol, lasă şi acum biciul din
mână. Pe Nicasius şi Eutropia, aleşii săi din Rhemi, aceeaşi iubire divină îi
cheamă la El, împreună cu locuitorii cetăţii. Pioşenia îi transsubstanţializează,
trupul le devine rugă fierbinte: “Toto hoc quo obsidebantur tempore, assiduis
vocabant orationibus” (548), iar poporul se roagă cu ei şi la îndemnul lor,
pentru iertarea păcatelor lor şi ale vrăjmaşilor. Îşi petrec ultimele clipe de
viaţă în sfântul lăcaş ridicat Domnului de către episcop: “Nicasius et Eutropia
virgo, tantae hostium truculentiae ducti admiratione, ad aedem Beatae Vir-
ginis, quam beatus hic episcopus extruxerat, hymnum canentes laeti profo-
giunt, eo consilio, ut ubi rebus prosperis preces fuderant, ibi in extremis
quoque animam Deo redderent” (549). În infailibila sa pietate, Nicasius îşi
reia rugăciunile, după ce zadarnic încearcă să îmblânzească cruzimea hunilor,
şi le înalţă cu ardoare chiar şi de dincolo de moartea în care este urmat de
pioasa sa soră. Acestor martiri li se alătură fecioara Ursula, împreună cu
întregul ei alai al cărui pelerinaj duce în ceruri.
Dincolo de acest cadru aproape mistic şi uneori fabulos, paginile lui
Olahus nemuresc şi alte figuri pioase, autohtone, într-un spaţiu mai curând
social şi istoric. De la episcopul de Pécs, Nicolae, care noaptea cară lemne
pentru săraci, până la cel (nenumit) de Alba-Iulia, care cinsteşte trupurile
eroilor, există galeria fără de sfârşit a cuvioşilor anonimi cărora scriitorul
le evocă numai faptele. Cu această identitate doar vag conturată, până şi
menţionatul episcop de Alba rămâne în memoria posterităţii ca un duh pios,
ca un arhetip întrupat la nesfârşit de-a lungul timpului, câtă vreme dăinuie
credinţa creştină [40*].
Creştinismul nu este impietat prin cercetările renascentiste; acestea în-
cearcă să elibereze fiinţa umană de sub povara copleşitoare a dogmelor, din
strânsoarea anihilantă a prejudecăţilor şi a postulatelor teologice, ca omul,
prin liber arbitru, să-şi poată înălţa inima, pioasă ofrandă, către divinitate,
încât nu teama, ci iubirea să-l călăuzească spre lumina din care şi el a primit o
scânteie, fără a o împuţina. Pico şi Ficino contribuie la “mântuirea” teologiei
însăşi, conferindu-i poeticitate, pe o coordonată platonică. Drumul către Dum-
nezeu este, în viziunea lui Salutati, solicitanta cale pe care purcede numai
omul virtuos: “religia este calea grea a virtuţii, frământatul drum al luptei
către portul păcii, aspra cale care, între pericolele lumii, conduce spre dulcile
linişti ale cerului” (550). După Bruno, realizarea contactului cu divinul, care
nu se manifestă, ci se revelă omului, este, de-a dreptul, eroism. Dacă religia
aparţine omului, aşa cum observă Machiavelli, acesta, îndreptându-se către
Dumnezeu, trebuie să fie integru. Se căleşte în încercările lumeşti, suferă, dar,
în pragul veşniciei, este demn de armonia cu divinitatea, prin meritul său de
a fi trăit armonios în propria-i cetate. Aceasta este, la Francesco Sansovino,