156
ANTAL GYÖNGYVÉR
Îi scrie lui Erasm că nu poate înţelege ce fericire este aceea de care el
se bucură departe de Olanda, de patria pe care a părăsit-o de bună voie. Îi
aminteşte că patria trebuie onorată şi slujită cu credinţă (532). În cele din
urmă, cedând sfaturilor şi rugăminţilor prietenului său valah, Erasmus, purtat,
desigur, de aleanul de patrie, se hotărăşte să revină în locurile natale (deşi nu
mai apucă):
“Jamque parabat intersocios invisere charos
Natalesque lares et sibi dulce solum.” (533)
Totuşi, opera sa rămâne în viziunea lui Olahus suportul nemuririi patriei
care l-a dăruit lumii:
“
Patria sed vivet carmine laeta suo.” (534)
În nenumărate rânduri poetul mărturiseşte că tragedia patriei îi seacă
talentul în pribegie şi îi tulbură liniştea. Franciscus de Újlak, episcopul de
Iaurinum, primeşte asemenea versuri de la el:
“Sunt mihi nunc rerum per magna pericula curae
Nec calamo desunt grandia scripta meo
Atque animus nullo viridi requiescit in agro
Sed vaga nunc turpi est mens habetata situ,
Nunc animo tristis patriae versatur imago
Nostrorum et clades et gravis ira Dei.
Tristia sollicitant duri nos somnia Martis
Intimaque assiduus concutit ossa tremor.” (535)
În prefaţa la Hungaria-Atila, acelaşi gând dureros, revenit până la chin,
este menit să explice posibilele neajunsuri ale scrierii, care urmează să fie
primenită îndată ce poetul va reveni în patrie:
“Mens etenim duro patriae confecta periclo
Torpet, et est longo nunc habetata malo […]
Quum dulces repetam portus patriosque penates
Singula tunc referam candidiore fide.” (536)
Elogiindu-l într-un epitaf pe prietenul dispărut, pe Stephanus Brodericus,
Olahus exclamă, legând fericirea omului de destinul patriei:
“
O, foelix claros patriae qui vidit honores,
Illius ast cladem cernere non voluit” (537).
Aceeaşi idee prinde glas şi când, îndurerat de moartea lui Matheus, lui
Nicolaus îi rămâne consolarea că, pierind, fratele său nu poate fi rănit de
ticăloşia vremurilor:
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
157
“Partim dolor me retinet, partim quoque
Laetor quod evitaverit
Hoc perfido et nefario nunc saeculo
Mores suos corrumpere.” (538)
Jelindu-şi fratele, găseşte că prin moartea aceluia soarta i-a sporit durerea
de neîndurat a pierderii părinţilor şi a mutilării patriei:
“O durum nimium, nunquam et placabile fatum,
Cur vitae cumulas tempora dura meae?
Nonne satis fuerat socios jugulasse paternos
Atque inferre meis maxima ubique mala,
Et charam gravibus patriam vexare periclis
Hostilisque simul vertere cuncta manu?” (539)
Hendecasilabul de ziua morţii lui Matheus, într-o rugă ce conţine perla
unei metafore, asociază din nou durerea pentru pierderea patriei cu doliul
pentru frate:
“O, Lux maesta, mihi meis maligna
Rebus […]
Ut primum patrium solum focosque
Saevis adficeres malis dolosque […]
Heu (crudele nefas) agi rapique
Postremo misero meo sodali
Et fratri mihi maxime fideli
Vitam surriperi licet caducam? […]
O, Lux atra, mihi meis maligne
Rebus, iam precor abstine severis
Heu, a mortibus anxiisque damnis!” (540)
Cel care, ca un Mesia, este menit a aduce cu adevărat o lumină de speranţă
şi bucurie în grozava lume a morţii este pruncul Gabriel, finul poetului.
Ursita lui este de bun augur, căci, în afara belşugului şi fericirii, a cinstei şi
înţelepciunii menite, soarta lui este de a repune pe fruntea patriei aura gloriei:
“
Et meritos patriae laudes ad sidera tolles
Ac tua mortales fortia facta canent.” (541)
Şi tot lui, atât Phoebus cât şi consolatul poet îi mai ursesc sfântă iubire
pentru Dumnezeu, profundă evlavie [39*]:
“
Sit tibi praecipue curae virtusque fidesque
Haereat atque animo relligionis amor […]