186
ANTAL GYÖNGYVÉR
cei dragi, se revoltă împotriva universului, în schimb, Alexandro din Tragedia
spaniolă se sfârşeşte mărturisind:
„Nu-mi pare rău că plec din lumea asta
În care numai răul e stăpân!” (650)
Prin Shakespeare şi Ben Jonson, momentul morţii nu mai deschide nici
o poartă a nemuririi, după cum şi Salutati crede în pieirea definitivă. La
Sannazaro, în romanul pastoral Arcadia, moartea iubitei stoarce din sufletul
eroului stihuri adânc elegiace. Michelangelo declară în ultimul său sonet
publicat că numai moartea îl va putea opri să creeze. Thomas Morus se teme
mai mult de trădarea principiilor sale decât de moarte. De aceea, în pofida
rugăminţii regelui, se urcă pe eşafod, glumind, ca şi Walter Raleigh – executat
de Iacob I –, de la care a rămas posterităţii această imagine a morţii: „O,
Moarte dreaptă, puternică şi plină de elocinţă! [pe] cel pe care nimeni nu l-a
putut povăţui, tu l-ai făcut să te creadă; ceea ce nimeni nu a îndrăznit, tu ai
săvârşit; şi [pe] cel pe care o lume întreagă l-a măgulit, numai tu l-ai zvârlit
din lumea aceasta şi l-ai dispreţuit; tu ai strâns laolaltă toată lăbărţata mărire,
toată a omului mândrie, cruzime şi ambiţie şi ai acoperit-o cu aceste două
scurte cuvinte: Hic iacet!” (651)
Într-o epocă zguduită din toate articulaţiile sale de războaie, scrierile
umanistului Nicolaus Olahus sunt pretutindeni impregnate de jalea morţii, în
forma ei naturală sau provocată de intemperiile istoriei. Cele mai frecvente
specii literare în versuri, legate de această temă, sunt elegia şi epitaful. (Aces-
tora li se adaugă epicediul.) La moartea mamei prietenului său, Franciscus de
Újlak, poetul îşi încearcă pana în ambele, făcând ca amintirea pioasei doamne
să dăinuie în nu mai puţin de cinci poeme. Elegia închinată ei apare ca un
epitaf autobiografic scris în numele aceleia; alte trei crochiuri literare surprind
cea mai mare virtute a defunctei: evlavia. Unul din epitafuri, conceput în
limba greacă, se constituie, alături de epicediul lui Paulus Bakyth, într-o
consolatio propovăduind resurecţia:
“[…]
Tunc, pro meritis, pro condicione laboris
Corporis et animae vita erit una simul.” (652)
Epitafurile stau sub semnul menţionatului clasic “hic iacet”, iar elegia are
inserat motivul memento mori:
“Viator […],
Quum videas, igitur, nostri monimenta sepulchri
Te quoque mortalem fac meminisse velis.” (653)
În lungul şir de inscripţii funerare semnate de Olahus, stă consemnat de
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE
187
nenumărate ori că mormântul este lăcaş de veci doar al trupului, sufletul pios
avându-şi sălaşul în cerurile veşnice:
“
Nam quae nunc tumulus condit mortalia certe
Extiterant, pia mens regna beata petit.” (654)
Piatra de marmură nu poate întemniţa nici sufletul drept al lui Gerardus
Mühlerd, glorios curtean:
„Nunc premit exiguum marmor praecordia tantae
Virtutis; pia mens regna suprema colit.” (655)
Semnând epitafuri şi pentru episcopul Brodericus, jurisconsultul Ale-
xander Brassicanus, cardinalul Erardius Marchus, comandantul lui Ferdinand
– Katzianer – sau Erasmus, Nicolaus Olahus respectă obiceiul vremii de a-l
cinsti astfel pe cel defunct şi de a alina durerea celor îndoliaţi. Poetul este
iniţiatorul volumului conţinând asemenea versuri, ocazionate de săvârşirea din
viaţă a marelui Erasmus – volum pe care îl tipăreşte pe propria sa cheltuială la
Ruthger. Curând, colegii umanişti îl vor mângâia în doliul său pentru Matheus,
scriind epitafuri pe care Nannius, prefaţându-le, le publică într-un volum. Cele
cinci poezii dedicate lui Erasmus (o elegie şi patru epitafuri, dintre care unul
grecesc) sunt – după părerea unor exegeţi – primele manifestări poetice ale lui
Olahus după o lungă tăcere; ele dovedesc nu numai prietenia sa, durând peste
hotarele vieţii, cu marele umanist, ci şi impactul morţii asupra umanistului
transilvănean. Despre moartea fratelui, poetul aminteşte, în afară de un dialog
poetic, bazat pe epitafurile lui Matheus, între el şi Franciscus de Burgundia,
într-o elegie, conţinând un alt epitaf, într-un hendecasilab (toate cuprinse
în debutul volumului omagial tipărit de Nannius) şi în alte patru creaţii în
versuri: două minute poetice trimise amicului Kálnay, o elegie ocazionată de
naşterea finului său, precum şi o satiră împotriva tarelor secolului. Numărul
mare de poezii create la moartea lui Erasmus şi Matheus arată că acestea i-au
fost cele mai dragi fiinţe, fapt dovedit şi de îngemănarea durerii pentru cei
doi, de considerarea în paralel a virtuţilor acelora, precum şi de rătăcirea de
o clipă a evlaviei episcopului, care – aşa cum Isus, sfârşindu-se de durere pe
cruce, şopteşte către Tatăl său omenescul “De ce m-ai părăsit?” – se îndoieşte
preţ de câteva versuri de rostul rugăciunilor sale:
“
Tristia sed quoniam possunt non fata levari
Cur vana petimus numina dura prece?” (656)
Urmărind şi în mitologie destinul de neînduplecat, poetul constată cu
inima frântă:
“
[…] Non possunt flecti mala fata precando.” (657)