Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- III. CONCEPTE ALE UMANISMULUI EUROPEAN OCURENTE ÎN OPERA LITERARĂ A LUI NICOLAUS OLAHUS
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 75
amintească nici neajunsurile proprii, pentru a evita ca militarii înşişi să le conştientizeze, mai acut. Se pune însă întrebarea în ce măsură îşi dau ei seama că sunt împresuraţi de cuvinte prin care li se sugerează o anumită perspectivă, blândă, a înfrângerilor – cândva greu resimţite – şi că preţul generoasei lor disculpări, oricum juste, din partea lui Attila, poate fi, în următoarea bătălie, însăşi viaţa lor? [“Pugna Catalaunica (ne nostram etiam cladem, dum mala commemoro aliena, silentio praeteream) licet aliquam sociorum et commilitorum nostrorum stragem, Aëtii olim virtute intulerit: si tamen hostium caesorum numerum nostris amissis contuleritis, ludum iocumque, quae passi sumus, prae his iudicabitis. Nec hanc etiam pugnae praeteritae, si quam accepistis, calamitatem ignaviae atque socordiae vestrae expensam ferre debeo. [...] Verum quicquid nobis illatum fuit malorum, id evenit Martis vario eventu ac fortunae […]” (202). Ori, poate, aşa stând în firea lucrurilor, aceşti războinici de meserie, ştiindu-şi rostul, nici nu aşteaptă altceva de la comandantul lor, decât să-i conducă la glorie, să le dea, parafrazând pe romani, pâine şi luptă. Iar Attila niciodată nu le înşeală încrederea şi are în ei, la rândul său, cea mai aprigă armată a vremii. Se tem de ea nu numai duşmanii înarmaţi, dar dispar din calea sa şi toţi cetăţenii, toţi civilii. Cu toate acestea, regele are şi gesturi de clemenţă. Sufletul său barbar este impresionat uneori de efectul propriei sale grozăvii asupra omului simplu, şi înduioşat, cruţă pe cei ce tocmai se refugiază din drumul său. Astfel, după ce, mergând spre Rhemi, lasă liberi, ba chiar dă curaj unor familii pierdute de teamă, peste care dăduse în timp ce se grăbeau să se ascundă prin păduri, spre a-şi mântui vieţile ameninţate de huni, are o atitudine şi mai mărinimoasă faţă de o femeie din partea locului, aflată într-o situaţie deosebită “Adducta est ad
Dobândind toate izbânzile visate, glorie şi bogăţie Attila revine în Sicam- bria, hotărând să se odihnească, atât el, cât şi armata. Totuşi, deprins cu tu- multul luptei, se răzgândeşte curând, nutrind speranţa, după biruirea Europei, de a cuceri Asia, Asiria şi Egiptul. Însă, celebrându-şi nunta cu fastul cuvenit, petrecând cu necumpătare, se stinge din viaţă în noaptea nunţii, împlinind prevestirile astrelor. Adânca tristeţe care, la vestea morţii sale, cuprinde oraşul Sicambria, apoi Panonia întreagă, dovedeşte încă o dată măreţia sa. Hunii se 76 ANTAL GYÖNGYVÉR abţin multă vreme de la orice manifestare de bucurie. Este înmormântat în valea Keazo, alături de toate căpeteniile hune, celebrându-i-se gloria. Comparând izvoarele, contrazicându-le pe unele, scriitorul ajunge la concluzia (şi argumentează răbdător prin calcule) că Attila a trăit o sută douăzeci şi patru de ani, având mai bine de şaizeci de fii, şi menţionează că, pe când se întorcea din Italia, o femeie călare, posedată de duhuri rele, îi strigase de trei ori, cu o voce înfiorătoare, “Retro, Atila!” – “Îndărăt Atila!”, că, înaintea morţii sale, vreo douăzeci de nopţi s-a arătat pe cer o cometă, că împăratul de la Constantinopol, Marcianus, a văzut în somn, în noaptea morţii lui Attila, cum arcul aceluia a fost frânt, adăugând la acestea că regele hun s-a născut şi a murit în aceeaşi zi cu Iulius Caesar; prin acestea se intensifică aura fabuloasă a personajului titular, care se transformă astfel într-un erou de legendă. Surprinde, totuşi, volumul de informaţii şi chiar de imagini preluate cu prea multă fidelitate, de pildă, din Cronica maghiară ilustrată, pe alocuri ajungându-se la stereotipii. Cu toate acestea, dincolo de sursele la care se recurge, a căror compilaţie nu este operă olahiană şi faţă de care scriitorul are o atitudine critică umanistă, stăruie calitatea sa de creator de perspective, de narator şi de artist al cuvântului, atât în dinamicele sale scene de luptă, cât şi în minunatele descrieri, pentru care singurul izvor este memoria şi sufletul său, ori în discursurile mlădiate după principiile oratoriei. În baza a toate acestea, Hungaria şi Atila pot fi considerate şi separat, fără riscul de a ştirbi integritatea lor sau de a le estompa valoarea literară.
III. CONCEPTE ALE UMANISMULUI EUROPEAN OCURENTE ÎN OPERA LITERARĂ A LUI NICOLAUS OLAHUS S-a acceptat în exegeza Renaşterii că această epocă din istoria omenirii nu a însemnat doar revirimentul spiritualităţii antice – deşi aceasta a constituit, prin puterea revelaţiei, focarul generic al ei – ci s-a concretizat creativ într-o nouă treaptă originală a evoluţiei spiritului uman, zămislind o nouă viziune, o nouă forma mentis, studia humanitatis şi, implicit, preocuparea cu adânci semnificaţii legată de condiţia omului, de statutul fiinţei sale, de perfectibilitatea şi limitele făpturii umane, de puterea raţiunii şi a creativităţii sale, devenind manifestări definitorii ale mişcării culturale umaniste. Disci- pline precum gramatica, retorica, poezia, istoria şi filosofia morală au avut o puternică înrâurire asupra întregii sfere a problematicii omului, datorită noilor metode critice şi a perspectivei inedite, cu toată rezistenţa scolasticii tradiţionale, proprii Evului mediu. Cum observă Eugenio Garin (204) uma- nismul devine, direct sau mediat, “limfa vitală” a progresului altor discipline, deschizând largi orizonturi cunoaşterii şi catalizându-i procesul. Leagăn al mişcării renascentiste, Italia este, în viziunea lui Renan (205), scena confruntării aristotelismului riguros logic, reprezentat de universitatea padovană, şi a platonismului citadelei florentine. Ştiinţa şi arta, tradiţia şi spiritul novator, prin Nicoletto Vernia, respectiv, Marsilio Ficino, iscă pole- mica dătătoare de avânt atât pentru cunoaştere, cât şi pentru creaţie. Aceas- tă falsă discordie se reeditează, opunând moştenirea averroistă şi neoplato- nismul. Suportul care face posibilă o atare confruntare îl constituie tocmai paradoxalele comuniuni de sensuri, care, mai târziu, aveau să ducă la recon- ciliere. Vinovaţi de această schismă spirituală, filologii, obosiţi de dezbaterile scolastice şi de autoritatea filosofiei aristotelice, solicită, cu o anume pedan- Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|