Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
82 ANTAL GYÖNGYVÉR fizice şi morale. De la manierism, prin poeţii Pleiadei, prin du Bellay, se ajunge la sinceritatea lui Shakespeare şi Michelangelo, adânciţi în cea mai platonică meditaţie contemplativă. Platon pusese în circulaţie, în Banchetul, androginul, desăvârşit prin complementaritatea jumătăţilor. Platonizantă este şi regina Margareta de Navarra, afirmând, printr-un personaj din Heptameron că: “Niciodată nu va iubi desăvârşit pe Dumnezeu omul care n-a iubit desăvârşit una din creaturile acestei lumi” (217). Canţonierul şi Triumfurile lui Petrarca aduseseră în literatură iubirea statornică, dar “neconsumată”. În schimb, Boccaccio, în paginile Decameronului şi ale Faceţiilor sale, lasă deplină libertate expre- siei licenţioase, întrucât voluptatea [2*] înseamnă natural, iar celibatul întruchipează nefirescul şi se cuvine desfiinţat. Pomponio Leto şi cercul său roman necreştin exaltă, de asemenea, voluptatea, considerând că sufletul are caracter muritor (218). Faţă de aceştia, Giordano Bruno distinge între iubirile “vulgare” şi cele “naturale”; cele dintâi transformă omul în rob, în sclavul propriei sale iubiri, în timp ce, prin adevărata iubire, omul “devine un dumnezeu” (219). Deduce de aici că, dacă mărginirea omului generează
[4*], în care vedea “o potenţialitate pasivă” (220) care, consumându-se, duce la plăcere [5*]), pătimirea izvorâtă din căutarea lui Dumnezeu este eroică şi îl eliberează pe om. Giorgio Valla dedică noţiunii de voluptate un tratat cu subtitlul Despre adevăratul bine, pledând pentru preţuirea trupului [6*] care, capabil de a învia după moarte, dobândeşte dreptul la toate plă- cerile (221). Exaltarea cărnii determină la Valla aprecierea că “mai mult merită prostituatele şi bordelurile de la neamul omenesc decât sfintele şi rezervatele fecioare” (222). Descoperirea, în 1418, a poemului lui Lucretius creează largă deschidere epicureismului şi repune natura în drepturile sale. Abstinenţa de la hdonh este considerată lipsită de sens, atentând la legile firii. De epicureism este preocupat şi Ficino, în a sa De voluptate, precum şi în pierduta Comentariola Lucretiana, însă la el voluptatea nu are accepţii carnale, după cum, la Firenzuola, nici trupul nu are menire mai nobilă decât să slujească drept instrument al spiritului, asemeni felinarelor, care lasă liberă sau îngrădesc răspândirea luminii prin transparenţa lor (223). La fel admiră Francesco Filelfo sau, înainte, Bracciolini, frumuseţea corpului, care este încarnare a spiritului. Dimpotrivă, Bruno consideră că trupul întemniţează sufletul: de aceea, până nu se dărâmă zidurile sale (aşa cum Acteon a fost descarnat de câini), omul doar prin ferestrele ochilor va putea cunoaşte divinitatea (224). În comentariul Asupra iubirii, Ficino apreciază că “iubirea este dorinţa de a cunoaşte bucuria armoniei [7*], adică a Frumuseţii” (225).
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 83
Artist al cuvântului, Nicolaus Olahus nu teoretizează conceptele. Opera sa beletristică este, însă, mărturie a faptului că umanistul transilvănean a fost spirit al spiritualităţii vremii, egalul celor mai luminate personalităţi ale epocii, simţind, gândind şi scriind sub semnul aceloraşi idealuri, fiind, în multe privinţe, un corifeu al acestui moment cultural. Având o formaţie teologică şi pătruns fiind în toată fiinţa sa de credinţa creştină, la Olahus iubirea telurică presupune un cadru social tradiţional. Chiar şi în interiorul acestuia, foarte rar dă glas bucuriei carnale, iubirii senzuale. Prietenilor angajaţi la împlinirea, prin iubire, a unui rost social le dedică versuri mai îndrăzneţe, păstrând, însă, dincolo de intimitatea tandră a cuplului, puritatea şi gingăşia, fidelitatea şi armonia care sfinţesc relaţia dintre bărbat şi femeie. Numai într-un asemenea context rămâne nevinovată voluptatea:
“Nonne vides sponsam tacitam conducitur ad te, Quae possit manibus terque quaterque premi, Candida quae valeat, circumdare brachia collo Mollibus et digitis tangere terga tua, Basia quae infigat geminis haerentia labris Te foveat grato dulcis amica sinu? Amplexuque suo curas depellas inertes Et cupiat femori consociari femur […] Huius in amplexu tepido cum cumbere detur Quid tibi fortuna haec gratior esse potest?” (226). Aceasta este femeia pentru care Olahus, în numele prietenului său, îl elogiază, în altă parte, pe medicul curant al reginei Maria, ca acela să se îngrijească de împlinirea visului lui Danus, ca Mărgărinta să-i devină soţie (227). Cunoscând interesul amicului său pentru formele armonioase, Olahus îi face, într-o altă poezie, o picantă urare:
O turgent veluti dulces in vitibus uvae Ubera, sic tumeant coniugis alma tuae.” (228) Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|