Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
86 ANTAL GYÖNGYVÉR frumuseţea spirituală, pe care pictorul nu reuşeşte să o redea pe pânză, alături de cea a trupului (241). “Deconspirarea” identităţii acestor femei se justifică prin faptul că virtutea elogiată are nevoie de un suport concret, de un “purtător”, spre a fi comunicată. Apogeul acestei modalităţi este atins când Olahus evocă memorabilele figuri de femei caste, aflate de cele mai multe ori sub semnul martiriului. În cazul lor, identitatea devine sinonimă cu puritatea însăşi; de aceea, moartea lor este inevitabilă, prin ea conservându-se virtutea, pe care întinarea ar ucide-o. Existenţa unor tipuri din galeria feminină a scrierilor lui Olahus este o exigenţă şi a speciei literare abordate. Originile istorice impun, de vreme ce documente nu există, legenda. Corespunzător acesteia, în Hungaria, un soi de amazoane sunt prezenţe ezoterice în ţinuturile pustii ale Azovului. Ele locuiesc în corturi, bat tobe şi dansează după un ritual numai de ele ştiut, în absenţa bărbaţilor. Frumoase, evident, două dintre ele vor deveni soţiile lui Hunor şi Magog. (Faţă de ele, Martesia şi Lampedona sunt mai verosimile; de stirpe scită, ele poartă cu succes războaie în Eurasia.) Descendente ale lor, nevestele hunilor se îngrijesc de perpetuarea gloriei neamului, fapt de care bărbaţii lor, de cincisprezece ani, văd doar cu armele, uitând să asigure urmaşi şi determinându-şi, astfel, consoartele la ameninţări. (Arhetipul tuturor acestor femei, după opinia episcopului Iornandes, ar fi alirumnele, vrăjitoarele alungate de fiul lui Gandaric cel Mare şi siluite de duhurile rele. Olahus nu poate trece pasiv peste această “nerozie” – cum le numeşte – şi argumentează indignat, logic şi meticulos: “[Is] scire debuerit spiritum nec
Acolo însă, unde sunt redate imagini ale cotidianului, fabulosul păleşte sau dispare. În pagini realiste aducând cu un reportaj literar, femeia devine ţăranca robustă muncind în rând cu bărbatul pentru a asigura bunăstarea gospodăriei. Săsoaicele harnice au cu ce-şi omeni oaspeţii şi dau dovadă de multă mărinimie, apreciată de umanist. Chipul mamei se bucură de un loc aparte în creaţia lui Olahus. Ea poate fi mama plină de abnegaţie şi de spirit de sacrificiu care îşi însoţeşte fiul (pe episcopul de Iaurinum) în pribegie, dându-i şi de dincolo de moarte sfaturi înţelepte, alinând durerea şi făurind punţi de dragoste între lumi (243). (Plecat de timpuriu şi definitiv din sânul familiei, scriitorul se va fi transpus cu nostalgie în locul acestuia.) Ea poate fi şi mama care ea însăşi îşi plânge copilul trecut în nefiinţă (244) sau, dimpotrivă, fragila şi disperata măicuţă din Atila, căutând să-şi salveze numeroşii copii din mâinile hunilor, găsind pentru aceasta suficiente resurse pentru a încerca să se omoare împreună cu ei. Până şi regele hun, necruţător şi aprig altminteri, este impresionat de o NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 87
atare putere şi uită să ucidă, umanizându-se: “Adducta est ad eum per milites,
Ipostaza particulară a maternităţii, lehuzia, are atribute sacrale: lehuza este înconjurată de nimb şi “de trei ori frumoasă”. Îşi alăptează pruncul într-un cadru mitologic, în prezenţa ursitoarelor şi a altor divinităţi. Efebii o adoră şi rostesc binecuvântări la capătul patului împodobit cu nestemate şi proaspete flori, având aşternutul lucrat cu mâna. Lehuza are ea însăşi puteri neobişnuite: aducând pe lume un prunc, înfrânge moartea, alină inima poetului care tocmai îşi jeleşte fratele (246). Căsătoria [9*], întemeierea unei familii [10*], este, în viziunea umanis- mului, o exigenţă majoră; fiinţa umană numai prin urmaşi poate să “redea naturii […] ceea ce aceasta i-a împrumutat”: viaţa (247). Pentru Coluccio Salutati, Leonardo Bruni şi Ficino, omul se întregeşte prin căsătorie. Aceas- ta îl integrează în viaţa civică, îl angajează, îl defineşte. Adepţii vieţii con- templative nu reneagă nici ei rostul căsătoriei în societatea umană, însă afirmă cu vehemenţă că învăţatul nu trebuie să se lase distras de la contemplaţia as- cetică. Ermolao Barbaro le formulează astfel crezul: “duos agnosco dominos: Christum et litteras” şi spune: “nimic nu este mai dăunător pentru cultură decât matrimoniul şi grija de fii”, pentru că gânditorul “trebuie să fie liber şi dezlegat de un asemenea lanţ” (248). La Bruni şi Ficino, însă, republica ideală este cea “casnică”: “Cea dintâi unire din care […] se naşte cetatea este cea dintre soţ şi soţie şi nimic nu poate fi perfect unde nu există aceasta” (249). Iar “omul, prin perpetuare, păstrează neîntrerupt specia umană […]; asemenea unui sculptor fericit şi adevărat, sculptează imaginea sa vie în copiii săi” (250). Călugării de la mănăstirea telemiţilor din romanul lui Rabelais se căsătoresc, iar Garguantua, însufleţit de acelaşi crez, îi scrie lui Pantagruel: “Iubitul meu fiu, dintre toate bunurile şi darurile cu care Dumnezeu atotputernicul l-a împodobit şi l-a înzestrat pe om de la obârşie, unul mi se pare cu totul minunat, dând putinţa firii noastre pieritoare să cunoască nemurirea şi […] să-şi veşnicească numele şi neamul. E legătura care se împlineşte prin urmaşii născuţi din legiuita însoţire a bărbatului cu femeia” (251). Totodată, la Wittenberg, Luther pledează pentru desfiinţarea celibatului. O atare problematizare nu se poate naşte decât în disputele filosofice. În textele lui Olahus, opţiunea pentru viaţa conjugală demnă este evidentă, iar binecuvântarea matrimoniului reiese atât din versuri cât şi din paginile Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|