Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
84 ANTAL GYÖNGYVÉR Pe Attila, însă, nici chiar perspectiva conjugală cu Honoria, sora împă- ratului Valentinianus nu îl poate întoarce din drum, odată ce a părăsit Roma, îndreptându-se spre Pannonia. Deşi măgulit de nobleţea obârşiei Honoriei, totuşi, armata fiindu-i epuizată şi considerând că este sub demnitatea lui revenirea în Roma “pentru iubirea unei femeiuşti”, regele se va însoţi cu prinţesa bactriană Mycoltha, atras de frumuseţea ei: “Filiam regis Bactria- norum Mycoltham nomine uxorem ducit, virginem omnibus corporis dotibus illustrem, cunctisque aliis foeminis pulchriorem” (229); această iubire volup- toasă îl va costa, însă, viaţa, chiar în noaptea nunţii: “In cuius nuptiis regali apparatu celebratis, quum solito largius se vino iniurgitasset, nocte insequenti illam comprimens, venereis rebus plus aequo dat operam, quibus utriusque, vino scilicet et venere immodica, etiam adolescentibus periculosis, nedum seni” (230); ea vine, parcă, să adeverească un distih al lui Olahus, cu rezonanţe axiomatice:
Este preţul pe care regele hun îl plăteşte pentru atributul caracterului său, menţionat de cronicar chiar în portretul pe care i-l face, de a fi înclinat înspre plăcerile dragostei – “pronus in venerem”. Femeia [8*], cu toate conotaţiile presupuse de făptura sa, stârneşte în epoca umanistă aprecieri variate, chiar contradictorii. I se dedică studii (232), recunoscându-i-se virtuţile sau, dimpotrivă, tăgăduindu-i-le. Datorită plato- nizării, Laura lui Petrarca pare o plăsmuire angelică. “Imaginea se naşte tristă, deoarece se naşte cu conştiinţa că e imagine şi nu lucru; dar durerea acestei conştiinţe este blândă, deoarece, chiar dacă nu există lucrul, există imaginea lui, şi ea este nespus de frumoasă. De aici […] acel dulce-amar numit melancolie” (233). La antipod, proiecţia realizată de Boccaccio devine licenţioasă, datorită medievalelor refulări, acum contracarate. Figurile sale feminine nu au nimic din nimbul muzelor, totuşi, nu pălesc înaintea acelora. Baldesar Castiglione, în Il Cortegiano, dedică un întreg capitol doamnei de curte ideale, pentru ca, în altul, să trateze despre iubirea platonică, pornind de la contemplarea frumuseţii telurice. (Gaspara Stampa meditează petrarchist asupra iubirii, în timp ce compatrioata sa marchiză, Vittoria Colonna, pe care Burckhardt o consideră “femeia cea mai celebră a Italiei”, ea însăşi poetă, venerându-şi soţul, se leagă de Michelangelo printr-o nepieritoare prietenie, în care virtutea are un greu cuvânt de spus.) În schimb, în opinia lui Petro Poponazzi, care, afirmă că raţionalitatea unor oameni se relevă numai “prin comparaţie cu alţii, în cel mai înalt grad bestiali”, completând apoi că “aşa precum femeile nu sunt niciodată înţelepte cu adevărat, ci doar în raport cu NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 85
altele deosebit de proaste” (234), femeia este, se pare, de-a dreptul scoasă din rândul oamenilor. La Firenzuola, frumuseţea feminină este abordată şi mai brutal, fiind considerată o viclenie a naturii, menită să slujească sexualitatea, în vederea reproducerii (235). Aceeaşi atitudine necruţătoare avem surpriza să o descoperim, la un moment dat, şi la Olahus, care înfierează depravarea femeii:
“
A coitu, sed equa et foemina sola coit.” (236) Răutatea femeii devine fatală într-o altă poezie al lui Olahus: exasperantă, dură şi prefăcută, soţia lui Ursinus îşi determină soţul la sinucidere. Moartea prietenului său îi aminteşte poetului că Socrate a avut tăria să ignore îndemnul hain al soţiei sale, Xantippa, de a se omorî:
“Non tibi praecipitem misero consciscere mortem Fas fuit, uxor erat perfida, dura, licet. Socrati magno Xantippe garrula coniux Imperat, ille tamen temnit utrumque malum. Coniugis obstreperae referam quit patris Iovi Verba proterva nimis? pertulit ille tamen.” (237) Adevărata iubire este, însă, surprinsă într-un catren, având ca variantă un distih singular. Cu o concizie dusă la extrem, mesajul poetic transmis are accente sapienţiale: adevărata dragoste transcende moartea:
“
Quid tibi vis illis? Pignus amoris erunt.” (238) În altă parte, Olahus este uimit de faptul că o tânără femeie, soţia contelui de Nassau, cultivă limbile clasice cu priceperea proprie venerabililor erudiţi:
“ Laude viros princeps superas doctosque senesque Quod iuvenis linguam femina utramque colas.” (239) (Însuşi acest elogiu dă de gândit, însă, asupra opiniei poetului despre cultura femeilor, în general.) În următoarea poezie a ediţiei, amicul Danus al poetului, prin cuvintele acestuia din urmă, solicită răsplata efortului său poetic din partea aceleiaşi marchize, acum cu umor acuzată de neglijenţă:
“
Inclita, virtutis praemia digna meae.” (240) Lucreţiei de Cavalis, o altă doamnă din înalta societate, poetul îi laudă Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|