Nicolaus olahus

100

 

ANTAL GYÖNGYVÉR

cruţă numai pe mama celor zece fete, ci lasă cale liberă şi chiar îmbărbătează 

şi alte familii de localnici, care tocmai se refugiază din calea sa în pădurile din 

apropiere. Se îndură şi de câteva oraşe italiene (Vincentia, Mantua, Brixia, 

Bergamun, Cremona, Ferraria), pe care se mulţumeşte să le cucerească, fără a 

le incendia, deşi ar distruge până în temelii Brixia, unde a fost rănit, dar este 

îmbunat de cei apropiaţi. În unele situaţii, procedează după o “înţelepciune” 

proprie, dezvoltând, parcă, diabolic ce au gândit alţii: “capul plecat sabia nu-l 

taie, decât uneori”. Căci, la Ravenna, consimte să cruţe oraşul supus de bună 

voie, prin episcopul eretic Ioannes, însă, întors de la Roma, se răzgândeşte şi, 

nemulţumit că doar i-a călcat în copitele cailor câteva ziduri dărâmate, pare-se 

că principiul său devine “capul plecat sabia nu-l taie, decât mai târziu”: după 

ce acceptă de la Ioannes, pe care acum îl pune în lanţuri, şaizeci de mii de 

mărci de aur, îl sacrifică, totuşi, împreună cu restul arienilor. Singura cetate de 

care nu se atinge în drumul său, în afară de Roma, este Trecae (Troyes), unde 

invitaţia episcopului Lupus de a pustii oraşul după bunu-i plac (acesta chiar 

deschizând porţile pentru a-l primi pe “biciul lui Dumnezeu” şi luându-i calul 

de căpăstru), îl determină pe Attila, spre stupoarea armatei, să treacă paşnic 

prin oraş, ieşind, iertător [18*], pe porţile din spate.

Olahus însuşi face dovada sufletului său plin de îngăduinţă, când adre-

sează cuvinte pe măsură lui Silesius Logus, pentru a-i condamna gestul de po-

negrire a defunctului Catzianer, strălucit comandant în armata lui Ferdinand I, 

dar acuzat ulterior de trădare. Baronul Logus, consilier regal, profanase, prin 

epitaful scris, amintirea lui Catzianer, închis, evadat şi ucis de Zápolya, pe 

care îl învinsese odinioară şi care îi trimise apoi capul la Ferdinand (306). 

Chiar şi Olahus concepuse un epitaf, defavorabil dar creştinesc, lui Catzianer 

(307),  dar,  indignat  de  cinismul  lui  Logus,  se  întoarce  împotriva  sa  prin 

versuri de o remarcabilă pietate:

   

„Quid iuvat o nimium misseris cruciatibus actum 

   

 

Nomine crudeli iam vocitare Catum,

   

Vocibus et manes diris onerare sepultos

   

 

Tartareos petulans mox aditure lacus. […]

   

Non haec Christicolas docuit servator Jehsus

   

 

Longe alia ast nobis dogmata sancta dedit,

   

Ut veniam lapsis placitam, requiremque precemur

   

 

Aeternam, cunctis quam dabit illa dies, 

   

[…] Vitiis quum solvimur atris 

   

 

Sontibus et poenas quum dabit illa graves […]

   

Sic memor o propriae mortis, fatique futuri

   

 

Et dicas: rogito, hic molliter ossa cubent.” (308)

---

NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 

101

Aceeaşi învăţătură a lui Isus îl călăuzeşte pe Nicasius să îndemne popu-

laţia  din  Rhemi  la  iertarea  atrocităţilor  hunilor:  departe  de  orice  blestem 

rugăciunea lor va fi întru convertirea barbarilor ucigaşi la creştinism şi la o 

viaţă dreaptă. 

Iertarea,  ca  gest  profund  uman,  aşa  cum  o  concepe,  îndemnând  la  ea, 

Olahus, în versuri direct, iar în proză prin personajele sale, nu ar fi stârnit 

indignarea lui Luther; „practica indulgenţelor” a făcut-o. Căci, „iertarea” cum-

părată pe pergamente desenate era un evident abuz prin care se îmbogăţeau 

biserici şi se organizau cruciade.

Din prefaţa valoroasă pe care o realizează Johannes Honterus operei lui 

Iustinian, reiese o altă perspectivă asupra îngăduinţei. Umanistul opinează că 

„cel  care  cruţă  pe  cei  răi  e  un  trădător  al  celor  buni”  şi  că  „cel  ce  […]  îl 

dezvinovăţeşte pe cel păcătos […] nu-şi pătează conştiinţa mai puţin decât 

acela  care  […]  condamnă  un  inocent”.  De  aceea  Honterus  susţine  ferm  că 

„în judecăţi, afectele sufleteşti trebuie domolite cu grijă” şi că „mila adesea a 

înşelat; echitatea [19*] niciodată” (309).

Pledând  pentru  egalitatea  tuturor  oamenilor,  Castiglione  afirmă  că  „în 

orice lucru zace o putere ascunsă a sâmburelui dintru început”, drept pentru 

care  oamenii  sunt  la  fel,  „căci  dintr-acelaşi  început  ne  tragem”  (310).  Iar 

în  Decameronul  lui  Boccaccio  citim:  „din  aceeaşi  carne  ni  s-a  împărţit  şi 

nouă carne şi […] acelaşi creator ne-a zămislit tuturor un suflet cu forţe şi 

însuşiri  egale”  (311).  Margareta  de  Navarra  consemnează  în  Heptameron: 

„înţelepciunea şi virtutea femeilor nu sălăşluiesc doar în inimile şi în capetele 

principeselor” (312). 

Asemeni Cetăţii soarelui, şi Sonetele profetice ale lui Campanella vădesc 

aspiraţia spre desăvârşire şi faptul că proprietatea privată este cauza relelor 

sociale. În comentariul în proză al unuia dintre sonete, Campanella porneşte 

în susţinerea egalităţii oamenilor de la observaţia că ei nu se nasc „cu un semn 

deosebitor”, ca albinele, şi că „natura nu vrea să ne dea un rege; regele trebuie 

ales după vrednicia sa dovedită în acţiuni sfinte şi eroice” (313). Şi, ca un 

corolar, în urma descoperirilor geografice, prin bula din 1537, Papa Paul al 

II-lea „aducea la cunoştinţa creştinătăţii că şi indienii sunt oameni” (314).

Abil  orator,  Attila  îşi  construieşte  şi  el  un  pasaj  al  cuvântării  către 

oşteni, înaintea bătăliei din Câmpia Catalaunică, pe ideea egalităţii sale cu 

militarii de rând. Le laudă vitejia şi le aminteşte permanenta sa prezenţă în 

grosul luptelor, precum şi faptul că, spre deosebire de alţi comandanţi, el s-a 

considerat mereu egalul lor: „Quid enim unquam curarum, quid laboris, quid 

periculi, si quod nobis omnibus fortuna obtulerit, non pari animo vobiscum 

una  subierim?  Quare  res  me  unquam  prospera  elatiorem  fecerit?  Non  ut 

ducem et imperatorem iure optimo facere convenit me vobis praetuli, sed in 

---