Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
96 ANTAL GYÖNGYVÉR Evocând şirul nesfârşit al celor apropiaţi, zeul îi adresează celui îndoliat o retorică întrebare, în urma căreia poetul va trebui să se recunoască alinat:
Căci, în acelaşi poem adresat lui Emericus de Calna, Apollo îi mai oferă poetului o alternativă la jale: slăvirea prin cântări a nou-născutului fiu al prietenului său:
Două poezii scrise de Olahus pe această temă, un epicediu latin şi un epitaf în elină, propovăduiesc cuvântul divinităţii întru consolarea celor îndoliaţi, una prin îngerul Gabriel, cealaltă printr-un alt mesager ceresc, Mercurius. Prima, de inspiraţie creştină, a doua, profană, au, în esenţă, aceeaşi structură, acelaşi mesaj, emanând suflul aceleiaşi epoci. În cea dintâi, Dumnezeu promite viaţă veşnică lui Paulus Bakyth, care a murit pentru creştinătate de mâna turcului. Căzut la datorie, eroul este elogiat, elogiul fiind parte integrantă a consolaţiei. Datorită accentelor sapienţiale ale textului, Bakyth pare să-şi piardă identitatea, devenind arhetipul creştinului viteaz:
Avulsit caput hoc relligionis amor, NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 97
Quod pugnans fuerit Turca truncatus ab hoste Christicolae hoc opus est conspicuique viri. Degeneres animi pro me fera proelia nunquam Nec pavidae mentes Martis ad arma ruunt. Paulus hic intrepide subiit cognomine Bakyth Munia quaeque viri fortis et arma mea. Qui quamvis summa cervice resectus Iam tamen hunc capiti consociabo suo. Tristia vos igitur sinui date funera terrae Occupat ast gremium spiritus ipse meum.» Dixit et ad superum Gabriel remeavit Olympum Officiumque suum graviter exiquitur.” (295) În cea de-a doua, în polemica separării sau a unirii, după moarte, a sufletului cu trupul, poetul optează pentru resurecţia ambelor. Se remarcă împletirea elementelor de mitologie profană cu concepţia creştină a judecăţii de apoi şi a învierii:
“Adstans Mercurius vasto Cyllenius antro Nuncius e coelis aurea sceptra gerens, Ad natum Clarae quum mors tulit impia tristem Et lacrimabundum talia verba refert: «Quid miser heu ploras? tamquam sit mortua, si quam Non dubium est vita nunc meliore fruit. Hanc ego transvexi iussu sic in aethera laetam Ad Iovis aetherei limina plena bonis Haec anima et rursus iungetur corpore per me Ultima cum venerit Iudicis illa dies Hanc tum pro meritis, pro condicione laboris Corporis et animae vita erit una simul.»” (296) Dar cea mai cutremurătoare consolatio îi aparţine lui Nicasius: o adre- sează poporului din Rhemi, prorocindu-i iminentul martiriu, faptul că vor fi cu toţii victimele sângeroşilor barbari, această voinţă a Domnului fiind întru spălarea păcatelor lor. Episcopul le alină durerea şi le dă putere prin exemplu său şi prin promisiunea vieţii veşnice, condiţionate de o credinţă fierbinte, neabătută. Evocând viaţa de după moarte ca pe o fericire nepieritoare (care nu se sfârşeşte “niciodată, în nici un veac”), Nicasius îi opune “chinurile de o clipă” ale morţii, prin care trebuie să fie ispăşite “păcatele cărnii”, pentru care Attila îi va sacrifica, nu prin forţa sa, ci prin vrere divină. Această consolare pentru propria cumplită moarte, fiind concepută de un ales al Domnului,
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|