Nicolaus olahus
Yüklə 2,07 Mb. Pdf görüntüsü
|
112 ANTAL GYÖNGYVÉR putea fi asemuită cu tumultuosul Olimp, plin de intrigi şi slăbiciuni, căci numai acela a fost creat după model teluric, în timp ce împărăţia creştină a cerurilor este perfectă, imuabilă şi eternă în comparaţie cu eroica lume [25*] a epigonilor. Sau, cum i se pare lui Matteo Palmieri, în La città di vita, este „teatrul ultimului act al dramei divine” (350), piesa fiind mereu în devenire, deoarece regizorul este liberul arbitru. Chiar şi cetatea lui Morus se vrea una laică, însă ideal-utopică. Atent privită însă, se constată că arhitect i-a fost un muritor. În timp ce Boccaccio este partizanul declarat al vieţii mirene, Montaigne devine glasul conştiinţei de sine a omului, în această epură a lumii lumeşti. Singurul căruia, punte fiind între cer şi pământ, ea nu-i mai este accesibilă (iar cea divină încă nu) este sacerdotul. Clara de Újlak îi lasă moştenire fiului său, episcop de Iaurinum (Györ) asemenea învăţătură despre lume:
În viziunea lui Leon Battista Alberti, “favoarea lui Dumnezeu se întru- pează în prosperarea bunurilor terestre” [26*] (352). Acestea îi apar vitale lui Leonardo Bruni, în timp ce un personaj al lui Poggio Bracciolini apreciază că pofta de bani este cel puţin naturală: “şi să nu-mi obiecteze vreunul din acei grosolani ipocriţi paraziţi care se învârt pe aici vârându-şi hrana fără să muncească şi să se ostenească, sub pretextul religiei, predicând altora sărăcia şi dispreţul de bunuri” (353). Tot el oferă o definiţie a banului: “nervul necesar pentru stat” (354). Scriind împotriva serbedei asceze, Salutati crede că “Domnul l-a îndrăgit mai mult pe Iacob cu cei doisprezece fii ai săi, cu două soţii, cu atâtea turme, decât pe cei doi Macarie, decât pe Teofil, decât pe Ilarion” (355). Palmieri gândeşte, deopotrivă, că “bogăţiile nu se dispreţuiesc, trebuie însă să ne stăpânim lăcomia; în mijlocul belşugului şi abundenţei, vom trăi astfel liberi şi mulţumiţi” şi că “merită să fie lăudat acela care îşi sporeşte cu meşteşug patrimoniul său fără a dăuna altora” (356). Cristoforo Landino recunoaşte rostul banului în negoţ, însă e indignat de cămătărie. La fel, Giovan Battista Gelli, în Circe face acest reproş: “aţi găsit banul […] mijloc desigur foarte frumos şi foarte potrivit pentru schimbarea lucrurilor, dar, în- trucât el conferă atâtea comodităţi vieţii noastre, îl iubiţi atât de tare, încât el
NICOLAUS OLAHUS – PERMANENŢE UMANISTE 113
este pricina oricărui rău sau bine dintre voi” (357). De la Erasmus, creştinul a învăţat că bunurile sale sunt “primite de la atotputernicul Dumnezeu” şi că “sunt ale tuturor” (358). Şi cetăţenii soarelui îşi sporesc proprietatea obştească, cea privată fiind exclusă. Numai utopienii se abţin de la agonisire, în timp ce călugării telemiţi se îngrijesc, şi ei, de bunăstare. De acord cu cei care apreciază bunurile lumeşti şi împotriva convingerii lui da Vinci că “nu se poate numi bogăţie aceea care se poate pierde” (359), Iacobus Danus, amicul lui Olahus, este văzut de poet în plin răsfăţ al firii muritoare. Un trai îmbelşugat îi va fi asigurat de socrul său Dilfus, în timp ce el se va lăsa fără griji în voia desfătării:
“Et tibi propositae quum sint tres Dane sorores
delige: quam Venerem praesuperare putes
Sic tibi deliciae crescunt et candida virtus Ditabitque tuam Dilfus abunde domum.” (360) În casa lui Emeric de Calna, bogăţia ce poate fi admirată cu ocazia naşterii fiului său, deşi, în parte, rod al imaginaţiei poetului şi recuzită artistică impusă de cadrul mitologic şi de solemnitatea momentului, lasă, totuşi, să se înţeleagă că prietenul umanistului nu este un om de rând şi că dispune de stare; alaiul de invitaţi vădeşte, de asemenea, gusturile unei lumi avute, bogăţia fiind sporită şi de cadrul natural:
“[…] Tectum laeti properamus amicum Ingredimurque piam limina nota domum Vestibulum ante ipsum, quem maxima turba virorum Constiterat: dominum quisque manendo suum Sericiis fulgens lanisque rapacis Iberi Gallia quas dives, Anglia quasque dedit. […] Ingeminant famuli plausum famulaeque sequuntur. Et totum complent cantibus ultro diem At domus interior pictis constrata tapetis Herbis et violis floribus atque rosis Spirabat gratum casiique et divite nardo Ac thuris lacrimis et bene olente croco […] Aedibus in mediis mensae sternuntur onustae Bissenae dapibus, somniferoque mero Accumbunt iuvenes pariter Dominae proceresque Ut Baccho decorent laeticiaque diem. Adstat Calninus gemmis insignis et ostro Et pateras manibus servat utriusque duas Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|