Aventura lui Miguel Littin, clandestin in Chile



Yüklə 148,8 Kb.
səhifə3/6
tarix08.09.2018
ölçüsü148,8 Kb.
#67417
1   2   3   4   5   6

v


UN OM ÎN FLĂCĂRI ÎN FAŢA CATEDRALEI
A fost o inspiraţie de moment, deşi avea o bază raţională neîndoielnică. Mi se părea că trenul era mijlocul cel mai sigur pentru a calatori prin Chile, fără controalele de care trebuie să treci pe aeroporturi sau pe şosele. Şi, mai ales, pentru că puteam folosi nopţile, inutile în oraşe, din pricina interdic-ţiilor nocturne de circulaţie. Franquie nu era prea convins, deoarece ştia că trenurile sunt mijlocul de transport aflat sub cea mai strictă observaţie. Dar eu argumentam că, tocmai din acel motiv, erau cel mai sigur. Nici unui poliţist nu i-ar trece prin minte că un clandestin ar putea călători cu un tren supravegheat. Franquie, din contră, credea că poliţia ştia că oamenii clandestini călătoresc cu trenul, căci ea consideră că locurile cele mai sigure sunt cele mai controlate. Credea, pe lângă aceasta, că un om bogat, cu o lungă experienţă şi mari afaceri în Europa, e dispus să călătorească în cele mai minunate trenuri europene, dar nu în bietele trenuri de provincie din Chile. Cu toate acestea, l-a convins argumentul meu că avionul spre Concepcion nu era locul cel mai recomandabil pentru o întâlnire sau realizarea unui plan de muncă, fiindcă nu se ştia niciodată dacă ceaţa avea să îi permită să aterizeze. Între noi fie vorba, eu aş fi preferat oricum trenul, din cauza fricii mele incurabile de avion.

Aşa încât, la unsprezece noaptea ne-am urcat într-un tren din Gara Centrală, a cărei structură de fier are frumuseţea de neînţeles a Turnului Eiffel, şi ne-am instalat într-un compartiment confortabil şi curat al vagonului de dormit. Muream de foame, căci de dimineaţa mâncasem doar două batoane de ciocolată la cinematograf, în timp ce tânarul Ylozart făcea salturi acrobatice în faţa împăratului Austriei. Conductorul ne-a informat că puteam mânca numai la vagonul-restaurant, care nu comunica însă cu al nostru, printr-o dispoziţie reglementară, dar chiar el ne-a dat soluţia: înainte de plecarea trenului trebuia să mergem la restaurant, să mâncăm cum puteam şi să revenim în vagonul de dormit o oră mai târziu, în timpul opririi de la Rancagua.

Am făcut totul în graba mare, căci deja sunase ora interdicţiilor noc-turne de circulaţie, iar conductorii ne mânau strigând: "Grăbiţi-vă, domnilor, grabiţi-vă, să nu încălcăm legea". Numai că gardienilor din gara Rancagua, somnoroşi şi morţi de frig, nu le pasa nici cât negru sub unghie de încălcarea consimţită şi inevitabilă a legii marţiale.

Gara era îngheţată şi pustie, fără nici un suflet, acoperită de o ceaţă fantomatică. Semăna leit cu gările din filmele cu deportaţi în Germania nazistă. Deodată, în timp ce conductorii ne mânau din urmă, ne-a ieşit în cale un picolo din restaurant, purtând clasica jacheţică albă şi ducând o farfurie cu orez, cu un ou prăjit deasupra.

A fugit vreo cincizeci de metri cu o viteză de neînchipuit fără ca farfuria să-şi piardă echilibrul magic, a dat-o pe fereastră ultimului vagon cuiva care, fără doar şi poate, îi plătise, şi înainte ca noi să fi ajuns la al nostru, se şi întorsese la vagonul-restaurant.

Am străbătut cei aproape cinci sute de kilometri ce ne despărţeau de Concepcion într-o tăcere absolută, de parca interdicţia de circulaţie pe timpul nopţii ar fi fost obligatorie nu numai pentru pasagerii acelui tren somnambul, ci şi pentru toate fiinţele vii din natură. Uneori mă aplecam pe fereastră, dar nu izbuteam să vad prin ceaţă gările pustii, câmpurile pustii, vasta noapte pustie a unei ţări în şomaj. Singura dovadă a existenţei omului pe pământ erau interminabilele garduri de sârmă ghimpată de-a lungul liniei de tren, în spatele cărora nu era nimic, nici oameni, nici flori, nici animale — nimic. Mi-am amintit de Neruda: "Pâine, orez şi mere în tot locul; doar sârmă, sârmă, sârmă-n Chile". La orele şapte dimineaţa, când mai aveam încă mult de mers până să se termine sârmă ghimpată, am ajuns la Concepcion.

În timp ce ne socoteam cu privire la pasul următor, ne-am gândit să mergem să ne bărbierim. Din partea mea nu era nici o problemă. Profitasem de ocazie pentru a-mi lăsa încă o dată barba să crească. Mai rău era cu mutrele noastre de tâlhari la drumul mare, de care aveau să dea carabinierii, într-un oraş pe care toţi chilienii îl considera arena marilor lupte sociale. Acolo s-a născut mişcarea studenţească a anilor '60, acolo a găsit Salvador Allende un sprijin hotărâtor în alegeri şi tot acolo preşedintele Gabriel González Videla10 a început represiunile sângeroase din 1946, puţin înainte de a înfiinţa lagărul de la Pisagua, unde s-a antrenat în artele terorii şi ale morţii un tânăr ofiţer, pe numele său Augusto Pinochet.
Flori eterne în Piaţa Sebastián Acevedo
Din taxiul ce ne ducea în centrul oraşului, printr-o ceaţă deasă şi îngheţată, am văzut crucea singuratică din atriumul Catedralei şi buchetul de imortele susţinut de mâini necunoscute. Sebastián Acevedo, un umil miner cărbunar, îşi dăduse foc în acel loc, cu doi ani în urmă, după ce încercase în zadar să convingă pe oricine să intervină pe lângă Centrala Naţională a Informaţiilor (CNI) pentru ca fiul său de douăzeci şi doi de ani şi fiica sa de douăzeci de ani, arestaţi pentru port ilegal de armă, să nu mai fie torturaţi.

Sebastián Acevedo nu a făcut o cerere, ci a dat un avertisment. Deoarece arhiepiscopul era plecat într-o călătorie, a vorbit cu funcţionarii de la arhiepiscopie, cu jurnaliştii cei mai cunoscuţi, cu liderii partidelor politice, cu mai marii industriei şi ai comerţului, cu oricine a vrut să-l asculte, inclusiv cu funcţionari ai Guvernului, şi tuturor le-a spus acelaşi lucru: "Dacă nu faceţi nimic pentru a împiedica torturarea în continuare a fiilor mei, îmi voi turna benzină pe cap şi-mi voi da foc în atriumul Catedralei". Unii nu l-au crezut. Alţii n-au ştiut ce să facă. În ziua pe care-o menţionase, Sebastián Acevedo s-a instalat în atrium, şi-a turnat o găleată de benzină pe cap şi a avertizat mulţimea adunată în stradă ca, de va trece dincolo de linia galbenă, îşi va da foc. N-a ţinut seama nici de rugăminţi, nici de ordine, nici de ameninţări, încercând să-i împiedice sacrificiul, un carabinier a trecut peste linie, iar Sebastián Acevedo s-a transformat într-un rug omenesc.

A mai trăit încă şapte ore, lucid şi fără dureri. Emoţia publică a fost atât de radicală, încât poliţia s-a văzut obligată să-i îngăduie fiicei sale să-l viziteze la spital, înainte de a muri. Dar medicii n-au vrut ca ea să-l vadă în starea aceea oribilă şi i-au permis să-i vorbească numai prin citofon. "De unde ştiu eu că eşti tu, Candelaria?" a întrebat Sebastián Acevedo, auzindu-i vocea. Atunci, ea i-a spus diminutivul cu care o alinta când era mică. Cei doi fraţi au fost scoşi din camerele de tortură, aşa cum ceruse martirul cu propria viaţă, şi puşi la dispoziţia unui tribunal obişnuit. De atunci, locuitorii din Concepcion au un nume secret pentru locul sacrificiului: Piaţa Sebastián Acevedo.
Nu-i uşor să te bărbiereşti la Concepcion!
Să apărem în acel bastion istoric la orele şapte dimineaţă, travestiţi în burghezi, dar nebărbieriţi, era un risc ce nu merita osteneala. Pe lângă asta, oricine ştia că un director de publicitate din timpurile acelea, care are un reportofon în miniatură, cu care-şi imprimă ideile, are în servietă un aparat electric de ras, pentru a se bărbieri în avion, în tren, în automobil, înainte de a ajunge la o întâlnire de afaceri. Cu toate acestea, poate că nu riscai prea mult la Concepcion căutând o frizerie unde să te bărbiereşti într-o sâmbătă oarecare, la orele şapte dimineaţa. Prima tentativă am făcut-o lângă Piaza de Armas, în singura frizerie deschisă la ora aceea, al cărui nume apărea scris pe uşă: Unisex. O fată de vreo douăzeci de ani, încă adormită, mătura salonul, iar un bărbat, aproape tot atât de tânăr ca ea, punea în ordine cutiile de pe toaletă.

— Un ras, am spus.

— Nu, a spus bărbatul; aici nu facem aşa ceva.

— Dar unde?

— Mergeţi mai înainte, a răspuns. Sunt multe frizerii.

Am mers până la strada următoare, spre locul în care Franquie rămăsese pentru a închiria un automobil, şi l-am găsit legitimându-se în faţa a doi carabinieri. Mi-au cerut şi mie actele, dar n-au fost probleme. Din contră, în timp ce Franquie închiria automobilul, unul din carabinieri m-a însoţit cale de încă două străzi până la altă frizerie, care tocmai deschidea, şi apoi s-a despărţit de mine, strângându-mi mâna.

Pe uşa acesteia apărea scris acelaşi lucru: Unisex. Ca şi la primul salon, înăuntru erau un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani şi o fată mai tânără. Bărbatul m-a întrebat ce voiam. I-am spus: "Să mă rad". Amândoi m-au privit miraţi.

— Nu, domnule, aici nu facem aşa ceva, mi-a spus el.

— Aici suntem unisex, a spus fata.

— Bine, am spus eu; dar oricât de unisex aţi fi, tot mă puteţi rade.

— Nu, domnule, a spus el, aici nu.

Şi s-au întors amândoi cu spatele. Am continuat să străbat străzile pustii, prin ceaţa apăsătoare, şi m-am mirat nu numai de numărul mare de frizerii unisex din Concepcion, ci şi de unanimitatea deprinderilor lor: în nici una nu au vrut să mă radă. Stăteam pierdut în ceaţă, când un copil al străzii m-a întrebat:

— Căutaţi ceva, domnule?

— Da, i-am spus, caut o frizerie care să nu fie unisex, ci numai pentru bărbaţi, ca pe vremuri.

Atunci m-a dus la o frizerie tradiţională, care avea la uşă cilindrul cu spirală roşu cu negru şi scaunele rotative din vremea mea. Doi bătrâni cu şorţuri murdare se ocupau de un singur client. Unul îl tundea şi celălalt scutura cu o măturică părul ce-i cădea pe faţă şi pe umeri. Înăuntru mirosea a alifie, a alcool mentolat, a farmacie de pe timpuri şi abia atunci mi-am dat seama că acesta era mirosul căruia-i simţisem lipsa în frizeriile dinainte. Mirosul copilăriei mele.

— Un ras, am spus.

Şi ei, şi clientul m-au privit surprinşi. Bătrânul cu măturică m-a întrebat ceea ce fără doar şi poate gândeau toţi trei:

— De unde sunteţi?

— Chilian, am spus fără să mă gândesc şi m-am grăbit să rectific: dar sunt uruguayan.

Nu au observat că rectificarea era mai rea decât eroarea, dar m-au făcut să-mi dau seamă că de mulţi ani nu se mai spunea în Chile a se rade, ci a se bărbieri. Poate de aceea în frizeriile unisex pentru tineri nu au înţeles jargonul meu demodat de vechi chilian. În schimb, în aceasta, s-au entuziasmat de venirea cuiva care vorbea ca-n timpurile bune, iar frizerul liber m-a aşezat în fotoliu, mi-a pus şervetul în jurul gâtului, după moda veche, şi a deschis un brici oxidat. Avea cel puţin şaptezeci de ani bătuţi pe muchie, era înalt şi puhav, cu parul foarte alb şi o barbă nerasă de trei zile.

— Vă bărbieriţi cu apă caldă sau cu apă rece? m-a întrebat.

Mâna în care ţinea briciul îi tremura atât de tare, încât abia de-l putea ţine.

— Cu apă caldă, desigur, i-am replicat.

— Atunci ne-a luat dracul, domnule, a zis, pentru că nu avem apă caldă, ci doar apă chioară şi rece.

Atunci m-am întors la prima frizerie unisex şi, când am spus că vreau să mă bărbieresc — nu să mă rad — s-au ocupat imediat de mine, dar cu condiţia să mă şi tundă. De cum am acceptat, băiatul şi fata au transformat atitudinea neglijentă într-o lungă ceremonie profesională.

Ea mi-a pus un şervet în jurul gâtului, m-a spălat pe cap cu apă rece —căci nici acolo nu exista apă caldă — şi m-a întrebat dacă doream o mască numărul trei, patru sau cinci, şi dacă să-mi facă un tratament împotriva calviţiei. I-am cântat în strună, până când, deodată, pe când îmi usca faţa, s-a oprit brusc, spunând ca pentru sine: "Ce ciudat!" Eu am deschis ochii speriat: "Ce e?" Ea s-a supărat mai mult decât mine.

— Aveţi sprâncenele epilate! a spus.

Enervat de descoperirea ei, mi-a trecut prin minte să-i fac o glumă urâtă şi, privind-o languros, am întrebat-o:

— Da' ce, ai ceva împotriva poponarilor?

Ea s-a înroşit până la rădăcina părului şi a făcut semn cu capul că nu. Apoi m-a preluat frizerul şi, în pofida grijii şi a preciziei cu care i-am dat indicaţii, m-a tuns prea mult, m-a pieptănat în alt fel şi m-a transformat la loc în Miguel Littín. Era logic, căci stilistul de la Paris mersese cu intenţie împotriva tendinţei naturale a părului meu, iar acum cel din Concepcion nu făcuse decât să pună lucrurile la locul lor. Dar nu mi-a păsat, căci era uşor să mă pieptăn din nou precum celalalt eu al meu, ceea ce am şi făcut. Desigur că nu fără un mare efort moral, împotriva dorinţei mele de a fi din nou eu însumi, înţr-un oraş îndepărtat, înceţoşat, unde oricum nimeni nu avea să mă recunoască. După ce m-a tuns, fata m-a dus în spate şi, cu tot felul de ezitări, de parcă ar fi fost vorba de ceva interzis, a pus maşina de bărbierit în priză lângă o oglindă şi mi-a dat-o să mă rad. Din fericire, nu aveam nevoie de apă caldă.


Un paradis al iubirii în iad
Franquie închiriase automobilul. Am luat micul dejun într-o cafenea unde, pentru că nici acolo nu exista apă caldă, am băut o cafea rece şi neam îndreptat spre minele de cărbune Lota y Schwager, parcurgând marele pod de peste Bío-Bío, râul cu cele mai îmbelşugate ape din Chile, ale cărui unde de metal somnolent abia de se puteau distinge în ceaţă. În secolul trecut, scriitorul chilian Baldomero Lillo11 a descris amănunţit minele şi viaţa minerilor, iar cronica sa pare încă actuală. Atât ceaţa saturată cu funingine, cât şi condiţiile de muncă, care continuă să pară anterioare revoluţiei industriale, te fac să crezi că te afli în Wales, cu un secol în urmă.

Înainte de sosire, trebuia să trecem prin trei controale. Cel mai greu a fost, după cum prevăzusem, primul. De aceea, când ne-au întrebat ce urma să facem la Lota y Schwager, am făcut uz de întreaga noastră artilerie verbală. Eu însumi am fost mirat de cursivitatea răspunsului meu. Am spus că veniseram să vedem parcul, unul dintre cele mai frumoase din America, datorită araucariilor bătrâne şi gigantice şi a numeroaselor statui, printre care mişună păuni de rău augur şi lebede cu gâtul negru. Voiam să-l folosim drept fundal într-un film de publicitate, care să prezinte lumii întregi prestigiul unui parfum nou, botezat Araucaria, în cinstea acelui loc idilic.

Nu există poliţist chilian care să facă faţă unei explicaţii atât de lungi, cu atât mai puţin dacă exaltă peste măsură frumuseţile patriei. Ne-au urat bun venit şi probabil că au anunţat sosirea noastră următorului post de control, căci acolo nu ne-au mai cerut să ne legitimăm, dar ne-au percheziţionat valijoarele şi automobilul. Nu i-a interesat decât camera super-8, pentru care, deşi nu era profesionistă, era nevoie de autorizaţie scrisă pentru a putea filma în mină. I-am lămurit că doream să ajungem doar la parcul cu statui şi cu lebede din vârful muntelui şi am încercat să le dăm lovitura de graţie afişând o indiferenţă aristocratică.

— Nu ne interesează săracii, le-am spus.

Examinând fără prea mare interes fiecare lucru găsit, unul dintre carabinieri a replicat fără să mă privească:

— Pe-aici suntem săraci cu toţii.

Au rămas mulţumiţi de percheziţie. O jumătate de oră mai târziu, la capătul unei cornişe înguste şi abrupte, am trecut fără nici o greutate de al treilea control şi am ajuns în parc. Un loc delirant, pe care don Matías Cousino, vestitul podgorean, l-a construit pentru doamna inimii sale. Pentru a-i face pe plac, a adus arbori fabuloşi din toate colţurile ţării. A adus animale mitologice, statui de zei îndoielnici, care simbolizează diferite stări de suflet: bucurie, tristeţe, nostalgie, iubire. În fundul parcului, se află un palat ca din basme, de pe ale cărui terase se vede Oceanul Pacific până în cealaltă parte a lumii.

Ne-am petrecut acolo întreaga dimineaţă, filmând cu camera super-8 locurile pe care echipa avea să le înregistreze după aceea cu o autorizaţie în toată regula. Încă de când filmam primele imagini, se apropiase de noi un paznic, pentru a ne avertiza că era interzisă chiar şi realizarea de simple fotografii. I-am repetat povestea cu filmul de publicitate pentru întreaga lume, dar el a ţinut-o pe-a lui. Cu toate acestea, s-a oferit să ne întovărăşească până jos, la mine, ca să cerem o autorizaţie de la superiorii săi.

— Acum nu vom mai filma, i-am zis. Dar întovărăşeşte-ne, dacă vrei, ca să fii sigur.

A acceptat şi am reînceput să străbatem parcul împreună. Era tânăr şi avea un chip foarte trist. Franquie întreţinea conversaţia, căci eu preferam să nu vorbesc mai mult decât strictul necesar, să nu mi se simtă prostul accent uruguayan. La un moment dat, paznicul a vrut să fumeze şi i-am dat toate ţigările noastre. Atunci ne-a lăsat singuri şi am continuat să filmăm tot ce am crezut necesar. Nu numai sus, în parc, ci şi jos, în jurul minelor. Am stabilit punctele care mă interesau: unghiurile, lentilele, distanţele, spaţiul complet al marelui parc şi apoi mizeria de jos, unde trăiesc buimaci mineri şi pescari. O realitate maniheistă şi aproape neverosimilă, dar reală.


Barul unde se duc să doarmă pescăruşii
Când am coborât, după miezul zilei, tocmai ieşeau în larg luntrele ce se aventurează zilnic până spre apropiata insula Santa María, pe o mare înspăimântătoare şi primejdioasă, cu enorme valuri negre, cu familii întregi care duc uneltele uzate, lucruri şi animale pentru hrana. Minele de cărbune se afla în tuneluri adânci, care înaintează pe sub fundul marii, şi în ele lucrează ziua întreagă şi în condiţii mizerabile mii de muncitori. Afară, în jurul intrărilor în tuneluri, sute de bărbaţi şi de femei, ca şi copiii lor scurmă pământul precum cârtiţele, scoţând cu unghiile reziduurile miniere. Sus, în parc, aerul e curat şi transparent, din cauza oxigenului primenit de copaci. Jos, praful de cărbune din ceaţă se trage în piept, făcând respiraţia dureroasă şi sedimentându-se în bronhii. Văzută de sus, marea e de o frumuseţe inimaginabilă. Jos, e tulbure şi tumultoasă.

Aceasta era fortăreaţa politică şi emoţională a lui Salvador Allende. În 1958, aici a avut loc ceea ce atunci s-a numit "marşul cărbunelui", când minerii au străbătut podul de peste Bío-Bío într-o masă compactă, neagră, tăcută, şi au ocupat oraşul Concepcion cu steaguri şi pancarte, dând dovadă de o hotărâre de luptă atât de mare, încât au pus în şah Guvernul. Episodul a fost înregistrat în Steagurile poporului, regizat de compatriotul Sergio Bravo, unul dintre cele mai emoţionante filme documentare chiliene. Allende era acolo şi cred că atunci i-a fost clar că se bucura de sprijinul întregului popor. Apoi, când a ajuns preşedinte, una din primele sale călătorii a avut drept scop un dialog cu minerii în Piaza de Lota.

Eu eram în suită. Mi-a atras atenţia faptul că un bărbat ca el, care întotdeauna s-a mândrit cu vitalitatea sa tinerească la şaizeci de ani, a spus în ziua aceea ceva ce i-a ieşit din adâncul sufletului:

"Am trecut de vârsta timpurie, sunt aproape un bătrân". Minerii micuţi, fără lustru, ermetici, cărora timp de atâţia ani li se făcuseră promisiuni nicicând împlinite, au stat de vorbă cu el fără rezerve, devenind bastionul definitiv al victoriei lui. Una dintre primele măsuri pe care Allende le-a luat apoi, când se afla în fruntea Guvernului, a fost, aşa cum promisese în seara aceea la Lota y Schwager, naţionalizarea minelor. Iar una dintre primele măsuri luate de Pinochet a fost reprivatizarea lor, aşa cum a făcut cu aproape toate celelalte: cimitirele, trenurile, porturile şi chiar strângerea gunoiului.

Odată terminat planul de filmare în mine, la ora patru după-amiază, fără ca vreo autoritate militară sau civilă să fi încercat să ne împiedice, neam întors la Concepcion prin Talcahuano. Era greu de înaintat printre numeroşii mineri care se întorceau acasă prin ceaţă, trăgând după ei vagoneţii cu bucăţi de cărbune recuperate din deşeurile miniere. Bărbaţi mititei şi fantasmagorici, femei micuţe şi puternice, ducând în spate enormi saci cu cărbuni, creaturi de coşmar care ieşeau dintr-o dată din ceaţă, abia luminate de farurile maşinii.

Talcahuano e principalul port militar din Chile: aici se află sediul şcolii navale de subofiţeri şi şantierul naval cel mai activ al ţării. A devenit celebru în zilele ce au urmat loviturii de stat, datorită tristului privilegiu de a fi locul de obligatorie concentrare a deţinuţilor politici care urmau să fie duşi în infernul din insula Dawson. Pe străzi, amestecaţi cu minerii în zdrenţe, se zăresc tinerii cadeţi cu uniforme ninse şi nu-i uşor să respiri aerul contaminat de teribilele emanaţii ale fabricilor de făină de peşte, de catranul şantierului naval şi de putreziciunea mării.

Spre deosebire de ceea ce presupuneam, nu se făcea nici un control militar al călătorilor. Majoritatea caselor erau în întuneric, iar puţinele lumini de la ferestre păreau opaiţe din alte vremi. Nu mâncasem nimic după cafeaua îngheţată de la micul dejun, astfel încât neaşteptata ivire a unui restaurant luminat a fost ceva de basm. Şi chiar mai mult, când ne-am dat seama că era plin de pescăruşi, care intrau prin terasele dinspre mare. Niciodată nu mai văzusem atât de mulţi şi nici nu-i mai văzusem ieşind din întuneric şi zburând pe deasupra capetelor clienţilor impasibili, de parcă ar fi fost orbi şi hăbăuci, lovindu-se de toate obiectele şi făcând un zgomot ca de abordaj. Am luat micul dejun la ora cinci şi am mâncat preistorice fructe de mare chiliene, cu miros de mări teritoriale, adânci şi îngheţate, şi apoi neam întors la Concepcion. Ne-am urcat în trenul spre Santiago din mers, pentru că am găsit închisă agenţia de la care închiriasem automobilul şi am pierdut aproape patru ore căutând o persoană căreia să i-l înapoiem.

VI

DOI MORŢI NEMURITORI: ALLENDE ŞI NERUDA


Mahalalele, enorme cartiere mărginaşe ale celor mai mari oraşe chiliene, sunt oarecum teritorii eliberate, cum ar fi o casbah din oraşele arabe, ai căror locuitori tăbăciţi de sărăcie au dezvoltat o uimitoare cultură labirintică. Poliţia şi armata preferă să nu se aventureze, înainte de a se gândi de două ori, printre acei faguri de săraci, unde un elefant poate dispărea fără urmă, în care trebuie să înfrunte forme de rezistenţă originale şi inspirate, care scapă metodelor convenţionale de represiune. Această condiţie istorică a transformat mahalalele în poli activi de coagulare electorală, în timpul regimurilor democratice, şi a dat întotdeauna bătaie de cap guvernelor. Pentru noi, mahalalele au fost decisive pentru a putea stabili, în termenii fil-mului-mărturie, care e starea de spirit a populaţiei faţă de dictatură şi cât de vie se păstrează amintirea lui Salvador Allende.

Prima noastră surpriză a fost să constatăm că numele marilor conducători din exil nu spun prea multe noii generaţii, care astăzi ţine în şah dictatura. Ei sunt protagoniştii unei legende glorioase, care nu prea are legătură cu realitatea actuală. Deşi poate părea paradoxal, acesta este cel mai mare eşec al regimului militar. La începutul guvernării, generalul Pinochet şi-a proclamat voinţa de a rămâne la putere până va şterge din memoria noilor generaţii ultima rămăşiţă a sistemului democratic. Dar nu şi-a imaginat niciodată că victima acestei dorinţe exterminatoare va fi tocmai propriul regim. Cu puţin timp în urmă, exasperat de agresivitatea băieţilor care luptă în strada împotriva trupelor de şoc sau cu arma în mâna în ilegalitate, care conspiră şi fac politică pentru a restabili un sistem pe care mulţi dintre ei nici nu l-au cunoscut, generalul Pinochet şi-a ieşit din fire şi a strigat că tineretul face ceea ce face pentru că nu are nici cea mai mică idee despre ce era democraţia în Chile.

Trecutul e susţinut de numele lui Salvador Allende, iar cultul memoriei lui atinge în mahalale dimensiuni mitice. Aceste mahalale ne interesau, înainte de orice, pentru a cunoaşte condiţiile în care se trăieşte, gradul de conştientizare a dictaturii şi imaginarul formelor de luptă. La toate ni s-a răspuns cu spontaneitate şi cu sinceritate, dar răspunsurile erau legate întotdeauna de amintirea lui Allende. Multe mărturii separate păreau una singură: "Am votat întotdeauna cu el, niciodată cu altul". Lucrul acesta se explica prin faptul că, de-a lungul vieţii, Allende a fost de multe ori candidat şi că, înainte de a fi ales, se complăcea să spună că epitaful său avea să fie: "Aici zace Salvador Allende, viitor preşedinte al Republicii Chile." Până să fie ales, fusese de patru ori candidat, dar înainte fusese deputat şi senator, şi a continuat să fie în alegeri succesive. Pe lângă aceasta, în lunga-i carieră parlamentară, fusese candidat al majorităţii provinciilor din cuprinsul ţării, de la frontiera cu Peru până în Patagonia, astfel încât nu numai că le cunoştea profund fiecare centimetru pătrat, diversele culturi, oamenii, cu amărăciunile şi visele lor, dar întreaga lor populaţie îl cunoştea în carne şi oase. Spre deosebire de atâţia alţi politicieni, care au fost văzuţi doar în presă sau la televiziune, sau ascultaţi la radio, Allende aducea politica în case, din cămin în cămin, în contactul cald şi direct cu semenii, aşa cum se cuvenea să facă un om care rămăsese ceea ce era în realitate: un medic de familie. Modul în care înţelegea fiinţa umană şi instinctul aproape animalic al îndatoririi politice de care dădea dovadă ajungeau să trezească sentimente contradictorii deloc uşor de conciliat. Când deja ajunsese preşedinte, la o manifestaţie, un bărbat a defilat prin faţa lui cu o pancartă insolită: "Guvernul acesta e de rahat, dar e al meu". Allende s-a ridicat, l-a aplaudat şi a coborât să dea mâna cu el.


Yüklə 148,8 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə