Aventura lui Miguel Littin, clandestin in Chile



Yüklə 148,8 Kb.
səhifə6/6
tarix08.09.2018
ölçüsü148,8 Kb.
#67417
1   2   3   4   5   6

x


FINAL FERICIT, CU SPRIJIN DE LA POLIŢIE
De data aceasta, întoarcerea la Santiago a fost întoarcerea la angoase. Impresia că cercul se strângea din ce în ce mai tare în jurul nostru devenise aproape palpabilă. "Marşul foamei" fusese reprimat cu o brutalitate sângeroasă, iar poliţia îi bătuse pe unii membri ai echipelor noastre şi distrusese o cameră. Persoanele pe care le frecventam din motive profesionale aveau impresiă ca nimeni nu luase în serios manevra cu plecarea şi chiar Clemencia Isaura era convinsă că ne băgasem ca sfinţii nevinovaţi în groapa cu lei. Încercările de a-l găsi pe generalul disident erau blocate de eternul răspuns: "Sunaţi din nou mâine". Aceasta era starea de spirit care domnea când echipa italiană a fost anunţată că se autorizase filmarea în Palatul La Moneda pentru a doua zi, la orele unsprezece dimineaţa. Paradoxul final a fost că de data aceea renunţasem la travestiul de jurnalist uruguayan şi-mi pusesem blugii şi un poncho căptuşit pe dinăuntru cu blăniţă de iepure. Luasem hotărârea în ultimul moment, pentru că antecedentele Graziei ca jurnalistă, ale lui Ugo în calitate de cameraman şi ale lui Guido ca sunetist, fuseseră profund investigate, în schimb, ajutoarelor lor nici măcar nu li se ceruse legitimaţia, în pofida faptului că şi numele lor figurau în cererea de autorizare. Lucrul acesta mi-a rezolvat situaţia: am intrat ca ajutor de lumininist, cărând cabluri şi reflectoare.

Am filmat două zile întregi perfect liniştiţi şi în bune condiţii tehnice, sub paza, în ture, a trei tineri ofiţeri foarte amabili. Am cercetat tot ceea ce avea legătură cu restaurarea, căci Grazia se pregătise foarte bine cu privire la Toesca şi la arhitectura italiană în Chile, ca nimeni să nu se îndoiască de faptul că acesta şi numai acesta era scopul filmului nostru. Dar şi militarii erau bine pregătiţi. Ne vorbeau foarte siguri pe ei de semnificaţia şi istoria fiecărei încăperi din palat, de forma şi felul în care fusese restaurat faţă de edificiul dinainte, dar făceau minuni pentru a evita şi ocoli referirile la 11 septembrie 1973. Adevărul e că restaurarea n-a fost foarte fidelă faţă de planurile originale. Au închis unele uşi, au deschis altele, au dărâmat ziduri, au schimbat locul unor panouri despărţitoare şi au eliminat intrarea din strada Morande nr. 80, pe unde intrau oaspeţii personali ai preşedinţilor. Au fost atât de numeroase schimbările, încât, dacă ai fi cunoscut planul palatului vechi, n-ai fi ştiut să te orientezi în cel nou.

Ofiţerilor care se ocupau de noi nu le-a prea plăcut când le-am cerut să ne arate originalul Declaraţiei de Independenţă, despre care ştiam că fusese expus ani de-a rândul în sala Consiliului de Miniştri şi că fusese distrus în timpul bombardamentului18. Nu au recunoscut lucrul acesta sub nici o formă, ci ne-au promis să ne obţină mai târziu o autorizaţie specială pentru a-l filma şi tot aşa, până când am terminat filmarea. Nu ne-au putut spune nici unde se aflau cabinetul lui don Diego Portales şi atâtea alte relicve pe care preşedinţii de mai înainte le lăsaseră aici de-a lungul vremii, pentru constituirea unui mic muzeu de istorie, distrus şi el în incendiu. Probabil că busturile tuturor preşedinţilor, începând de la O'Higgins, avuseseră aceeaşi soartă, deşi este curentă versiunea că Guvernul militar le luase din galeria unde stătuseră întotdeauna, pentru a nu se vedea obligat să-l adauge pe cel al lui Salvador Allende. În general, după o plimbare prin tot palatul, rămâi cu impresia că totul s-a schimbat profund, cu singurul scop de a şterge până şi ultima urmă a preşedintelui asasinat.

În cea de-a doua zi petrecută în Palatul La Moneda, cam pe la ora unsprezece dimineaţa, am simţit brusc o agitaţie nevăzută în aer şi am auzit zgomote grăbite de cizme şi de arme. Ofiţerul care ne întovărăşea şi-a schimbat brusc starea de spirit şi ne-a ordonat cu brutalitate să stingem luminile şi să oprim camerele de luat vederi. Două gărzi de corp îmbrăcate civil s-au aşezat fără ezitare în faţa noastră, gata să ne împiedice să continuăm filmarea. N-am ştiut ce s-a întâmplat, până când nu l-am văzut pe generalul Augusto Pinochet în persoană, în uniforma kaki şi cu cizme, trecând spre biroul sau cu un aghiotant militar şi doi civili. În timpul acelei viziuni instantanee n-am putut să facem nimic, căci a trecut atât de aproape de noi, fără să ne privească, încât am auzit cât se poate de clar ce a spus:

— Pe femei nu trebuie să le crezi nici când spun adevărul.

Ugo a împietrit, cu degetul nemişcat pe butonul camerei, de parcă ar fi privit cum îi trecea prin faţă destinul însuşi. "Dacă cineva ar fi venit ca să-l omoare, ne-a spus mai târziu, i-ar fi fost tare uşor". Deşi mai aveam încă vreo trei ore de lucru, nici unul dintre noi n-a mai avut chef să filmeze în ziuă aceea.


Un nebun în restaurant
De cum am terminat cu La Moneda, echipa italiană a ieşit fără nici o dificultate din ţară cu restul materialului. Aveam treizeci şi două de mii de metri de film. Versiunea finală, la capătul montajului realizat timp de şase luni la Madrid, s-a concretizat într-un film de patru ore pentru televiziune şi într-unul de două ore pentru cinematograf.

Deşi programul iniţial fusese îndeplinit, Franquie şi cu mine am mai rămas încă patru zile, cu speranţa de a intra în contact cu Generalul Electric. Timp de două zile, m-am dus la fiecare şase ore la aceeaşi braserie, aşa cum îmi spuseseră la telefon. Mă aşezam, aşteptam fără grabă, citind încă o dată Paşii pierduţi, cartea ce-mi servea de amuletă în timpul zborurilor. Legătura aşteptată, o fată de douăzeci de ani cu chip angelic, purtând uniforma sclifositei şcoli La Maisonette, a sosit la penultima întâlnire şi mi-a dat parola pentru pasul următor: cunoscutul restaurant Chez Henri, în cartierul Portales, unde trebuia să fiu în seara aceea începând de la orele şase, având la mine un exemplar din ziarul El Mercurio şi o revistă cu istorioare.

Am ajuns cu o oarecare întârziere, deoarece taxiul s-a blocat în manifestaţia de stradă a unei noi mişcări de rezistenţă paşnică împotriva dictaturii, născută la Concepcion, în urma sacrificiului lui Sebastian Acevedo. Pe când maşinile poliţiei încercau să-i risipească pe manifestanţi, punând pe ei furtunuri cu apă, mai bine de două sute dintre ei au rămas, uzi până la oase, nemişcaţi şi lipiţi de pereţi, cântând imnuri de iubire. Încă sub emoţia acelei demonstraţii sublime, m-am aşezat pe un taburet în faţa barului şi am început să citesc pagina editorială din El Mercurio, aşa cum îmi ceruse liceana, aşteptând să se apropie cineva de mine şi să mă întrebe: "Vă interesează atât de mult editorialele?" Eu urma să spun că da. Celălalt trebuia să mă întrebe de ce, iar eu să-i spun: "Pentru că oferă informaţii economice, care mă interesează foarte mult din pricina profesiei". Apoi trebuia să ies imediat din restaurant, căci la intrare mă aştepta un automobil.

Citisem de-acum de trei ori pagina editorială în întregime, când cineva a venit prin spate şi m-a lovit uşor cu cotul în rinichi. Mi-am spus: "Ăsta e". Lam privit. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, greoi şi cu umeri masivi, care a mers mai departe spre toaletă. M-am gândit că-mi făcuse semn să-l urmez acolo, dar n-am făcut-o, căci lipsea parola. Am continuat să privesc spre toaletă, până când a revenit şi m-a atins la fel ca primă oară. Atunci mam întors şi i-am văzut chipul. Avea un nas ca o conopidă, buzele groase şi sprâncenele rupte.

— Bună, mi-a spus. Cum ţi-a mers?

— Bine, foarte bine, am replicat.

S-a aşezat pe taburetul de lângă mine şi mi-a vorbit foarte familiar.

— Îţi aminteşti de mine?

— Sigur, i-am răspuns pentru a fi în ton cu el, cum să nu.

Şi aşa am mai continuat câteva minute; ţineam ziarul cât mai la vedere, ca să-şi amintească de parolă. Dar nu i-a căzut fisa. A continuat să stea lângă mine, privindu-mă.

— Ei bine, a spus apoi, nu-mi faci cinste cu o cafea?

— Desigur, cu mare plăcere.

Am comandat chelnerului două cafele, dar acesta a pus pe tejghea doar una.

— Am cerut două, i-am spus. Una pentru domnul.

— Ah, da, a spus chelnerul, vine imediat.

— Dar de ce nu chiar acum?

— Da, a zis, chiar acum.

Dar n-a adus-o. Mai curios era însă că omului nici că-i pasa, iar neobişnuitul situaţiei m-a făcut şi mai nervos. Mi-a pus o mână pe umăr şi mi-a zis:

— Mi se pare că nu-ţi aminteşti de mine, aşa-i?

Atunci m-am hotărât să plec.

— Uite ce-i, i-am spus, ca să fiu sincer, nu-mi amintesc.

A scos din portofel o bucată de ziar mototolită şi îngălbenită şi mi-a pus-o în faţa ochilor.

— Ăsta-s eu, a zis.

Atunci l-am recunoscut. Era un fost campion de box, foarte cunoscut în oraş, mai mult pentru dezechilibrul mintal decât pentru gloria trecută. Hotărât să plec înainte de-a atrage atenţia, am cerut nota de plată.

— Şi cafeaua mea? a întrebat.

— Bea-ţi-o într-altă parte, i-am spus. Îţi pot da bani.

— Cum să-mi dai bani! a spus. Crezi că, pentru că m-au făcut knock-out, am ajuns atât de jos, încât nu mai am demnitate? Lasă-te de prostii!

Striga atât de tare, că toate privirile din local s-au întors spre noi. Atunci l-am apucat de teribila-i încheietură de boxer şi l-am strâns cu mâinile de muncitor forestier pe care, din fericire, le-am moştenit de la mama.

— Stai liniştit, ai înţeles? i-am zis, privindu-l drept în ochi. Să nu mai aud nici o vorbă!

Am avut noroc, căci s-a liniştit la fel de repede cum o luase razna. Am plătit în grabă, am ieşit în noaptea de gheaţă şi cu primul taxi m-am dus la hotel. La recepţie am găsit un mesaj urgent de la Franquie: "Ţi-am dus valizele la 727". 727 era numele secret pe care Pranquie şi cu mine îl dădeam casei locuite de Clemencia Isaura, iar faptul că-mi dusese bagajul acolo, după ce părăsise hotelul în grabă mare, era ultimul indiciu că cercul se închisese. Am plecat ca din puşcă într-acolo, schimbând taxiul şi direcţia ori de câte ori mi se năzărea şi am găsit-o pe Clemencia Isaura în starea-i obişnuită, de nemuritoare placiditate, privind la televizor un film de Hitchcock.


"Sau pleci, sau te scufunzi"
Mesajul pe care Franquie mi-l lăsase la ea era foarte explicit. În după-amiaza aceea, doi agenţi întrebaseră de noi la hotel. Ne copiaseră fişele din registre. Portarul îi povestise asta lui Franquie, dar el se prefăcuse a nu da vreo importanţa unui demers ce putea fi de rutină în timpul stării de urgenţă. A predat odăile fără să dea vreun semn de nelinişte, i-a cerut portarului să-i cheme un taxi, pentru aeroportul internaţional, şi s-a despărţit de el, strângându-i mâna şi dându-i un bacşiş de neuitat. Dar portarul nu înghiţea găluşti. "Vă pot găsi un hotel unde nu vă vor găsi niciodată", i-a spus. Lui Franquie însă i s-a părut mai precaut să facă pe prostul.

Clemencia Isaura avea pregătită deja o cameră în care să dorm şi le dăduse liber subretei şi şoferului, ca să scape de urechile din pereţi şi de ochii din oglinzi. Aşteptându-mă, pregătise o cină splendidă, cu lumânări, vinuri de mare clasă şi sonate de Brahms, compozitorul ei favorit. Am stat de vorbă până foarte târziu după-masă, iar ea s-a bălăcit în iazul frustrărilor ei târzii. Nu se resemna în faţa realităţii de a-şi fi trecut viaţa crescând copiii bărbaţilor ei, jucând canastă cu matroane imbecile, pentru a sfârşi croşetând ciorapi de lână în faţa telenovelelor lăcrimoase de la televizor. La şaptezeci şi doi de ani, descoperea că adevărata-i vocaţie fusesere lupta armată, conspiraţia, beţia acţiunii intrepide.

— Decât să mor în pat cu rinichii putrezi, mi-a spus, mai bine să mă cosească un plumb într-o luptă de stradă cu poliţiştii.

Franquie a sosit a doua zi de dimineaţă, cu un automobil închiriat, diferit de cel pe care-l folosisem în zilele anterioare. Aducea un mesaj categoric, ce-mi sosise pe trei căi diferite: "Sau pleci, sau te scufunzi". Să mă scunfund, adică să mă ascund, întrerupând lucrul, era o opţiune inadmisibilă. Franquie credea acelaşi lucru şi obţinuse deja singurele două locuri disponibile în avionul ce pleca chiar în acea după-amiază la Montevideo.

Era actul final. În noaptea anterioară, desfiinţasem prima echipă chiliană, care primise instrucţiuni să le desfiinţeze pe celelalte, şi înmânasem unui trimis al Rezistenţei ultimele trei cutii cu filme developate, pentru a fi scoase din ţară cât mai repede cu putinţă. Au făcut-o atât de bine, încât cinci zile mai târziu, când am ajuns la Madrid, Ely le şi primise. I le adusese acasă o călugăriţă tânără şi încântătoare, la fel cu Santa Teresa de Jesus, care nu a vrut să rămână la dejun, pentru că mai avea de îndeplinit în dimineaţa aceea alte trei misiuni secrete, înainte de a se întoarce în Chile chiar în noaptea aceleiaşi zile. De curând, am descoperit, printr-o întâmplare incredibilă, că era aceeaşi călugăriţă care-mi servise de legătură în Biserica San Francisco din Santiago.

Eu refuzam să plec atâta timp cât ar mai fi existat vreo posibilitate de al intervieva pe Generalul Electric. Pierdusem din nou legătura de la restaurant, dar în timp ce dejunam acasă la Clemencia Isaura, am telefonat din nou şi veşnica voce feminină mi-a cerut să sun iarăşi peste două ore, pentru un răspuns definitiv: da sau nu. Am hotărât că, dacă obţineam acest contact măcar cu un minut înainte de a decola avionul, aveam să rămân la Santiago, fără să mă gândesc la primejdii. De nu, aveam să plec la Montevideo. Făcusem din acest interviu o chestiune de onoare şi mă durea sufletul să nu fie punctul culminant al celor şase săptămâni de fericiri şi nefericiri din Chile.

Al doilea telefon a avut acelaşi rezultat: trebuia să sun din nou peste alte două ore. Aveam deci încă două posibilităţi înaintea plecării avionului. Clemencia Isaura a insistat să ne dea un revolver de tâlhar la drumul mare, pe care soţul ei îl ţinuse întotdeauna sub pernă, pentru a-i speria pe hoţi, dar am izbutit s-o convingem că era imprudent să-l luăm. S-a despărţit de noi în lacrimi, cred că mai curând de durere că rămânea fără emoţia unor noi aventuri decât din pricina afecţiunii reale ce ne-o purta. În casa ei mi-am lăsat cel de-al doilea eu. Am scos lucrurile personale indispensabile, le-am pus într-o geantă mică de mână şi am lăsat acasă la Clemencia Isaura valiza pe rotile cu costumele englezeşti, cămăşile de mătase cu monograme străine, cravatele italieneşti pictate de mână, somptuoasa zestre de salon a bărbatului celui mai detestat din viaţa mea. Dintre lucrurile lui am uitat să le las doar pe cele pe care le purtam, de care am scăpat trei zile mai târziu, într-un hotel din Rio de Janeiro.

Cele două ore care au urmat le-am pierdut cumpărând cadouri chiliene pentru copiii mei şi pentru prietenii din exil. Dintr-o braserie de lângă Piaza de Armas, am sunat pentru a treia oară şi am primit acelaşi răspuns: să sun peste două ore. Dar de data aceasta nu-mi mai răspunsese femeia, ci un bărbat care mi-a spus parola corectă şi m-a avertizat că, dacă data următoare nu reuşeau să stabilească legătura, aceasta nu se mai putea face decât peste două săptămâni. Aşa că am plecat la aeroport, urmând să telefonez de acolo pentru ultima oară.

În diferite locuri, traficul era întrerupt de lucrări, semnalizarea neclară şi devierile numeroase şi încurcate. Franquie şi cu mine cunoşteam foarte bine drumul spre vechiul aeroport de la Los Cerrillos, dar nu pe cel ce ducea la Pudahuel şi nu ştiu cum ne-am pierdut într-un cartier industrial aglomerat. Am făcut multe ocoluri, încercând să ieşim oriunde, şi nu ne-am dat seama că mergeam în sens contrar, până nu ne-a tăiat calea o patrulă motorizată de carabinieri.

Am coborât din maşină, hotărât să le ies în întâmpinare. În ceea ce-l priveşte, Franquie i-a copleşit cu incontrolabilul flux al vorbăriei lui înflorite, fără să le lase vreun respiro, în care să conceapă vreo bănuială. Le-a spus o poveste grăbită şi fabuloasă despre un contract pe care venisem să-l semnăm cu Ministerul Comunicaţiilor, pentru a construi în Chile o reţea de control prin satelit al traficului naţional, şi le-a vorbit despre riscul dramatic ca întregul proiect să eşueze, dacă în jumătate de oră nu ajungeam la avionul spre Montevideo. La sfârşit, erau cu toţii atât de ocupaţi cu stabilirea rutei posibile pentru a ajunge la autostrada aeroportului, încât doi carabinieri au urcat dintr-un salt în automobilul lor şi ne-au ordonat să-i urmăm.


Doi îndrăgostiţi în căutarea unui autor
Aşa am ajuns la aerport, cu sirenele de alarmă şi fulgerele roşii ale automobilului de poliţie, care mergea ca din puşcă, având cam o sută de kilometri pe oră, curăţând astfel drumul. Franquie a fugit spre ghişeul firmei Hertz, pentru a înapoia maşina de închiriat. Eu am fugit la telefon, am format acelaşi număr, pentru a patra oară în ziua aceea, şi a sunat ocupat. Am insistat încă de două ori şi a treia oară a sunat, dar am pierdut un timp preţios, pentru că femeia care mi-a răspuns nu a recunoscut parola şi a închis indignată. Am sunat din nou imediat şi de data aceasta mi-a răspuns vocea bărbatului dinainte, vorbind lent şi amabil, dar nedându-mi nici o speranţă. Aşa cum mă avertizase, nu-l puteam găsi decât peste două săptămâni. Când am închis, furios şi descurajat, mai aveam jumătate de oră până la plecarea avionului.

Hotărâsem cu Franquie că eu aveam să trec de controlul de la ieşiri, în timp ce el încheia socotelile cu firma Hertz, astfel încât, dacă eram arestat acolo, să poată fugi şi alerta Tribunalul Suprem. Dar, în ultimul moment, am hotărât să-l aştept chiar la punctul de control.

Întârzia mai mult decât normal şi, pe măsură ce trecea timpul, eram din ce în ce mai vizibil cu servieta mea de director şi cu cele două genţi de voiaj, peste pungile cu cadouri. Din difuzoare, o voce de femeie, care mi s-a părut mai nervoasă decât mine, a chemat pentru ultima oară pasagerii zborului spre Montevideo. Cuprins de panică, i-am dat unui hamal servieta lui Franquie şi un bilet mare şi i-am spus:

— Duceţi servieta la ghişeul firmei Hertz şi spune-i domnului care plăteşte că am urcat în avion şi să vină repede.

— Duceţi-vă singur, mi-a răspuns, e mai uşor.

Atunci m-am adresat unei fete de la compania aeriană, care controla intrarea pasagerilor:

— Va rog, i-am zis, aşteptaţi-mă două minute, să-mi caut prietenul care plăteşte maşina.

— Mai sunt doar cincisprezece minute, mi-a răspuns.

Am fugit până la ghişeu, fără să-mi pese de felul cum mă purtam. Teama mă făcuse să-mi pierd postura prudentă a celuilalt eu şi să redevin cineastul impulsiv dintotdeauna. Numeroasele ore de studiu, de prevederi milimetrice, de repetiţii minuţioase se duseseră în două minute pe apa sâmbetei. L-am găsit pe Franquie foarte calm, discutând cu un funcţionar de la Hertz o chestiune de schimb valutar.

— Ce dracu! am exclamat. Plăteşte oricât şi te aştept în avion. Au mai rămas doar cinci minute.

Am făcut un efort uriaş să mă calmez şi m-am prezentat la punctul de control. Agentul mi-a deschis paşaportul şi m-a privit drept în ochi. L-am privit la fel, apoi el s-a uitat la fotografie, m-a privit din nou şi eu l-am privit în ochi.

— La Montevideo? m-a întrebat.

— La mâncărica mamei, am spus.

A privit la ceasul electronic de pe perete şi a spus: "Avionul de Montevideo a plecat deja". Am insistat că nu şi el a cerut confirmarea funcţionarei de la Lan-Chile, care aştepta să închidă lista de zbor. Mai erau două minute.

Controlorul mi-a ştampilat paşaportul şi mi l-a înapoiat surâzând:

— Drum bun.

Nici nu trecusem de control, când m-au chemat în gura mare prin difuzor, cu numele meu fals. Am crezut că venise sfârşitul şi că lucrul acela, care până acum îmi imaginasem că li se putea întâmpla numai altora, avea să mi se întâmple fără greş de astă dată şi mie. Şi m-am gândit la asta chiar cu o ciudată uşurare. Dar mă chema Franquie, pentru că-i rătăcisem printre hârtiile mele tichetul de îmbarcare. A trebuit să fug din nou până la ieşire, să cer voie ofiţerului care-mi ştampilase paşaportul, şi să trec din nou prin controale, trăgându-l după mine pe Franquie.

Am urcat ultimii în avion şi atât de grăbiţi, că n-am fost conştient că repetam unul după altul aceiaşi paşi pe care-i făcusem cu doisprezece ani în urmă, când urcasem în avionul pentru Mexic. Ne-am aşezat pe ultimele locuri, singurele disponibile. Şi am trăit emoţia cea mai contradictorie din întreaga călătorie: marea tristeţe, furia, insuportabila durere a dezrădăcinării, dar şi imensa uşurare că toţi cei care participaseră la aventura mea erau teferi şi sănătoşi. Un anunţ neaşteptat, venit din difuzoarele avionului, m-a pus din nou în alertă:

— Vă rugăm, toţi pasagerii să ţină biletul de călătorie în mână. Se face un nou control.

Doi funcţionări îmbrăcaţi civil, care puteau fi la fel de bine de la compania de aviaţie sau de la Guvern, se aflau de-acum în avion. Am zburat mult şi ştiu că nu e neobişnuit să se ceara tichetul de îmbarcare în ultimul moment, pentru cine ştie ce verificare la bord. Dar era prima oară când se cerea biletul. Asta te lăsa să crezi orice. Neliniştit, mi-am căutat refugiu în ochii verzi ai stewardesei, care împărţea bomboane.

— E ceva absolut ciudat, domnişoară, i-am spus.

Ay, domnule, ce vreţi să vă spun, mi-a replicat. Asta nu stă în puterea noastră.

Glumind cum făcea întotdeauna când era la strâmtoare, Franquie a întrebat-o dacă avea să înnopteze în Montevideo, iar ea i-a răspuns pe acelaşi ton că o să-l întrebe pe soţul ei, copilotul. Cât despre mine, nu mai puteam suporta nici o clipă ruşinea de-a trăi ascuns într-altul. Am simţit pornirea de a mă ridica şi de-ai primi pe controlori strigând: "Duceţi-vă cu toţii la dracu', eu sunt Miguel Littín, regizor de film, fiul Cristinei şi al lui Hernán, şi nici voi, nici nimeni, n-are dreptul să mă împiedice să trăiesc în ţara mea cu propriul nume şi cu propriul chip". Dar, în clipă adevărului, mam mărginit să arăt biletul cu cea mai mare solemnitate posibilă, ghe-muindu-mă sub cuirasa protectoare a celuilalt eu. Controlorul abia de l-a privit şi mi l-a înapoiat fără să mă privească.

Peste cinci minute, la căderea serii, zburând pe deasupra zăpezilor rozalbe ale Anzilor, am devenit conştient de faptul că cele şase săptămâni pe care le lăsam în urmă nu erau cele mai eroice din viaţa mea, aşa cum pretinsesem la sosire, ci ceva cu mult mai important: cele mai demne. M-am uitat la ceas: era cinci şi zece. La ora aceasta, Pinochet ieşise din cabinetul său de lucru, urmat de curteni, străbătuse fără grabă lunga galerie goală şi coborâse la primul etaj, pe somptuoasa scară acoperită cu un covor, târând după el cei treizeci şi două de mii de metri de coadă de măgar pe care-i agăţasem în spinare. M-am gândit cu imensă gratitudine la Elena. Stewardesa cu ochii de smarald ne-a servit un cockteil de bun venit şi ne-a informat fără a fi întrebată:

— Credeau că s-a strecurat un pasager clandestin în avion.

Franquie şi cu mine ne-am ridicat paharele în onoarea ei.



— S-au strecurat doi, am spus. Noroc!

1 Sediul preşedinţiei chiliene

2 Capitala statului Paraguay

3 Augusto Pinochet (n. 1915), militar şi om politic chilian. Numit comandant-şef al armatei de către preşedintele Salvador Allende, în 1973, la 1l septembrie în acelaşi an declanşează o lovitură militară de stat, în urma căreia preşedintele este înlăturat de la putere şi omorât, iar în ţara se instaurează o dictatură sângeroasă. Preşedinte al Republicii din 1974, a promulgat o a doua Constituţie, în septembrie 1980, care l-a confirmat în funcţie pentru încă nouă ani. Opoziţia internă şi izolarea internaţională îl determină să convoace un nou plebiscit în octombrie 1988, pentru a-şi prelungi din nou mandatul, dar nu izbuteşte, din pricina votului popular. Pinochet negociază cu opoziţia o reformă constituţională care să-i asigure conducerea forţelor armate pâna la sfârşitul anilor '90, în schimbul instaurării unui regim democratic cu alegeri generale şi prezidenţiale, pe care în 1989 le câştigă Patricio Aylwin şi în 1994, Eduardo Frei.

4 Joaquin Toesca y Ricci (1745-l799), arhitect italian. Reprezentant al neoclasicismului, el este, alături de Tolsá, cel mai important arhitect al Americii spaniole din secolul al XVIII-lea. S-a stabilit la Santiago de Chile şi a realizat planurile Palatului La Moneda, construit între 1783 şi 1805.

5 Unitatea Populară este coaliţia politică chiliană (1970-l973) formată din partidele radical, social-democrat, socialist, comunist, MAPU şi API, care l-a impus pe Salvador Allende ca preşedinte al Republicii, după relativa sa victorie în alegerile din 1970. Reforma sa agrară, prin care se apropia de regimurile comuniste, şi naţionalizarea industriei cuprului şi a băncilor l-au pus în conflict cu burghezia. S.U.A. au impus o blocadă comercială şi financiară, care a agravat problemele interne. Lovitura de stat dată de generalul Augusto Pinochet (septembrie 1973) a pus capăt guvernării Unităţii Populare.

6 Salvador Allende Gossens (1908-l973), medic şi om politic chilian. A fost deputat (1937-l945), senator (1945-l970), ministru al Sănătăţii (1939-l942) şi, începând din 1943, preşedinte al Partidului Socialist. Candidat la preşedinţie în 1952, 1958 şi 1964, a fost ales preşedinte în 1970, când a fost candidatul coaliţiei Unitatea Populară. A guvernat fiind minoritar în Parlament. Politica sa de naţionalizări şi expropieri ale diferitelor companii străine, ca şi boicotul patronal şi acţiunile obstrucţioniste ale opoziţiei parlamentare au provocat lovitura militară de stat, organizată de generalul Augusto Pinochet la 11 septembrie 1973; în timpul luptelor, a fost asasinat de către militari, în timp ce conducea apărarea Palatului prezindenţial La Moneda.

7 Piaza de Armas este numele dat, încă din vremurile coloniale, pieţei centrale (piaza nmyor, piaţa mare, în Spania) din oraşele hispanoamericane

8 Diego Portales (1793-l837), om politic chilian. A fost liderul vânzătorilor de tutun şi apărătorul intereselor clerului şi al oligarhiei moşiereşti, care apar reflectate în Constituţia din 1831. Declaraţia de război pe care o face Confederaţiei Peru-Bolivia (1836) provoacă răzmeriţa regimentului Maipii, care îl arestează şi îl împuşcă.

9 Bernardo O'Higgins (1778-l842), militar şi om politico chilian, general-şef al armatei patriotice (1814); după victoria trupelor regaliste la Rancagua, se refugiază în Argentina. Acolo intră în armata generalului San Martin, cu care reîncepe cucerirea statului Chile (1817). Victoria de la Maipii (1818) asigura definitiv recent declarata independenţă chiliană. Cu toate acestea, execuţia fraţilor Juan José şi José Luis Carrera, ca şi asasinarea lui M. Rodríguez îi afectează popularitatea. Adept al unui guvern puternic, promulgă o constituţie dictatorială, aboleşte nobilimea, dar promovează lucrările publice şi stimulează dezvoltarea învăţământului naţional. În 1823, este obligat să-şi dea demisia şi se exilează la Lima.

10 Gabriel González Videla (1898-l980), om politic chilian. A fost deputat, senator şi ambasador în Portugalia (1940) şi Brazilia (1942-l944), înainte de a fi ales preşedinte al Republicii (1946-l952). În timpul mandatului sau, a reprimat mişcarea minerilor, a scos în ilegalitate Partidul Comunist (1948) şi a acordat drept de vot femeilor, în 1975 a fost membru al Consiliului de Stat al lui Pinochet.

11 Baldomero Lillo (1867-l923), scriitor chilian. Influenţat de naturalismul lui Zola şi de scriitorii ruşi de la sfârşitul secolului al XlX-lea, a scris despre viaţa mizerabilă a minerilor chilieni o serie de culegeri de povestiri: Sub-Terra (1904) şi Sub-Sole (1907).

12 Marmaduque Grove Vallejo (1879-l954), militar şi om politic chilian. Socialist, a făcut parte din Guvern după lovitura militară de stat din 1925, dar, înfruntând autoritarismul lui Ibánez, s-a văzut obligat să se exileze. În 1932 este Ministru al Apărării în efemerul Guvern socialist. Înlăturat din funcţie, este deportat în Insula Paştelul. A fost senator (1933-l949) şi candidat la preşedinţie în 1938.

13 Aducătoare de ghinion (în spaniola venezueleană).

14 "Acum veţi face nani" (în spaniola din Chile).

15 Eduardo Frei (191l-l982), om politic chilian, profesor la Universitatea Catolică din Santiago (1940-l945), unde a şi studiat. Fondator al Falangei Naţionaliste, organizaţie din care se formează Partidul Creştin-Democrat, în 1957. Senator, ministru al Lucrărilor Publice şi Preşedinte al Republicii (1964-l970). Ca preşedinte, nu reuşeşte să modifice constilulia, iniţiază o timidă reformă agrară şi o amplă reformă a învăţământului, încearcă să naţionalizeze industria cuprului şi să sprijine Pactul Andin. În alegerile din 1970 este înfrânt de către Salvador Allende. Conducător declarat al luptei de opoziţie împotriva Unităţii Populare (1970-l973), a sprijinit în chip tacit lovitura militară de stat care l-a înlăturat pe Allende, dar s-a distanţat treptat de regimul generalului Augusto Pinochet şi, în 1980, a condus boicotarea referendumului constituţional organizat de acesta. Fiul său, Eduardo (n. 1942), a câştigat, în 1993, alegerile prezidenţiale chiliene.

16 Pedro de Valdivia (1497-l553), conchistador spaniol, în 1539, organizează o expediţie în Chile, plecând din Cuzco, traversează deşertul Atacama şi fondează, în valea râului Mapocho, primul oraş chilian, Santiago de la Nueva Extremadura (1541), al cărui guvernator şi căpitan general a fost.

17 Vas care, în anotimpul rece, stă plin cu jar (ân spaniolă brasa), răspândind căldura în odăi şi pe care femeile obişnuiesc uneori să-şi sprijine picioarele.

18 Palatul a fost bombardat la 11 septembrie 1973, ziua loviturii militare de stat.

Yüklə 148,8 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©genderi.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə